RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Imediat după parada din 23 august, Bodnăraș l-a contactat pe ambasadorul chinez la București, solicitând o declarație publică privind sprijinul guvernului chinez, cu scopul de a domoli presiunile militare tot mai mari ale sovieticilor. În același scop, ambasadorul român la Beijing i-a solicitat urgent lui Zhou Enlai o întrevedere. Deși vicepreședintele Congresului Poporului Chinez urma să participe la celebrarea Zilei Naționale a României, organizată la Ambasada română din Beijing, Mao a decis să îl trimită pe Zhou. Potrivit unui diplomat chinez care a activat în regiune:
După consultări cu președintele Mao, premierul Zhou Enlai a decis să participe la recepția organizată de Ambasada română cu ocazia Zilei Naționale a României. La recepție, Zhou a condamnat Uniunea Sovietică și a exprimat ferm sprijinul Chinei pentru lupta dreaptă a poporului cehoslovac. Totodată, el a subliniat că România se confruntă cu pericolul unei intervenții și agresiuni străine și că poporul chinez este ferm hotărât să sprijine lupta dreaptă a poporului român.
Paradoxul relațiilor româno-iugoslave
La ședința Comitetului Executiv din 21 august, câțiva participanți au cerut insistent inițierea unui contact cu Belgradul, în scopul coordonării reacției lor la potențiala amenințare militară sovietică. Deși era ezitant, Ceaușescu a fost de acord. Aceste ezitări erau dublu motivate. Întrucât guvernul român a negat public „rolul de lider” și autoritatea supranațională a URSS, Belgradul a perceput această acțiune ca fiind cea a unui concurent egal în ceea ce privește relațiile cu lumea nealiniată și, în special, cu SUA, pe care guvernul iugoslav le considera ca fiind cruciale pentru propria politică independentă. Iugoslavii își făceau griji justificate, mai ales că influenți observatori politici americani deja considerau că Bucureștii sunt „în mod clar cel puțin la fel de independenți de Moscova ca și Belgradul” și că vor depăși Belgradul foarte curând din punctul de vedere al distanțării pe plan militar.
În iulie 1964, Comitetul Executiv Federal al lui Tito a constatat că „SUA începeau să dezvolte contacte intensive cu țările din estul Europei”, în timp ce relațiile dintre Belgrad și Washington coborâseră chiar sub nivelul existent înainte de detente. Guvernul american devine tot mai dezinteresat de Iugoslavia, în primul rând datorită independenței crescânde a unor țări est-europene, România fiind prima dintre ele cu care SUA au inițiat „numeroase și fructuoase contacte”. Comitetul a concluzionat că Iugoslavia nu-și putea permite să fie înlocuită în aprecierile americane din cauza faptului că „succesul relațiilor cu SUA” era vital pentru „poziționarea sa internațională, ca stat independent” și „într-o mare măsură”, responsabil pentru prestigiul și influența Iugoslaviei față de „Uniunea Sovietică și alte state est-europene”.
Lui Tito i s-a amintit că relațiile Belgradului cu URSS erau „în principal, relații de dependență” și nu se refereau la „sinceritatea comună în efortul de construire a socialismului”, ci la „forța poziției internaționale” a Iugoslaviei. De aceea, era absolut necesar ca Belgradul să-și mențină „avantajul” în relațiile cu Washingtonul, „mai ales” într-o perioadă în care alte state socialiste „inițiau eforturi deloc discrete pentru îmbunătățirea relațiilor cu SUA”. Altfel spus, în pofida sentimentelor prietenești ale Iugoslaviei față de România, România era mai mult o țară-problemă, decât un partener.
Riscul ca România să ia locul Iugoslaviei, de partener privilegiat al Washingtonului, era real. Iată ce se menționa într-un raport pentru directorul CIA elaborat cu câteva săptămâni înainte:
Dată fiind intensificarea relațiilor România – SUA, înrăutățirea relațiilor româno-sovietice și renașterea cu vigoare a naționalismului românesc, sprijinit de guvern, Statele Unite trebuie să fie precaute pentru a se evita cazul în care inițiativele americane și răspunsul Bucureștilor vor depăși limitele tolerate de Blocul Sovietic. (…) Problema în privința relațiilor SUA – Iugoslavia nu este cea de construire a punților de comunicare, ci de a le reface pe cele subminate de Congresul SUA, în ultimii patru ani, ca reacție la neutralitatea prosovietică a Belgradului.
La rândul său, Ceaușescu manifesta reticență față de țara vecină, de altfel, prietenă, din cauza faptului că Iugoslavia avea un cu totul alt tip de relație cu Moscova. Moștenirea comună slavă și o istorie bogată în ceea ce privește sprijinul masiv acordat de Rusia împotriva otomanilor au influențat relațiile Moscova – Belgrad, uneori în mod deschis, alteori în mod subtil. Tito se temea cu adevărat de Moscova, mai ales în urma experiențelor din 1948-1951. În același timp, el simțea că are o legătură adevărată cu rușii, ceea ce contrabalansa sentimentul de frică. Fără să aibă astfel de legături etnice sau istorice, românii aveau mai multe motive să se teamă de Moscova.
În mod paradoxal, în chestiuni de securitate și politică externă, Iugoslavia independentă a lui Tito era mult mai apropiată de URSS decât România. Așa cum remarca CIA, după decesul lui Stalin, Tito se alinia cu Moscova împotriva Washingtonului referitor la „aproape orice problemă de politică externă”. De asemenea, Departamentul de Stat se plângea de „atitudinea tot mai ostilă a Belgradului” față de Washington referitor la „aproape orice problemă internațională care implica interesele naționale ale SUA”. În chestiuni de importanță vitală pentru Moscova și Washington, cum erau relațiile cu China, Războiul din Vietnam, Orientul Mijlociu, Tito era de partea URSS, în timp ce Ceaușescu era de partea Statelor Unite.
Un paradox și mai mare este faptul că legăturile Iugoslaviei cu Moscova în domeniul cooperării militare erau mult mai strânse, deși, formal, România era aliatul militar al URSS, iar Iugoslavia nu. În 1962, la mai puțin de un an de când România pusese capăt practicii de a trimite ofițeri români la Moscova pentru stagii de instruire pe probleme militare și de securitate, Iugoslavia a început să-și trimită ofițerii la instruire în URSS. În 1965, Belgradul nu achiziționa și nici nu primea arme de la guvernul american – o schimbare radicală față de situația existentă în urmă cu un deceniu -, în timp ce Moscova devenise singurul furnizor de echipamente militare moderne al Iugoslaviei. Între timp, Bucureștii își lansau propria industrie de armament și își diversificau sursele de aprovizionare, cu scopul de a-și reduce dependența de URSS (și, curând, urmau să solicite arme de la SUA).
MAAG, grupul de asitență militară al SUA, a avut o influență predominantă la Belgrad în perioada rupturii dintre Tito și Stalin. Acum, serviciile de informații americane raportau o înmulțire a misiunilor de pregătire ale sovieticilor, în timp ce România a refuzat categoric instruirea sovieticilor pe teritoriul său (sau în altă parte). Astfel, în timp ce Bucureștii nu au permis aliatului lor sovietic să utilizeze facilitățile portuare de la Marea Neagră (ceea ce nu era o pierdere prea mare, dat fiind că sovieticii aveau facilități în vecinătate), Belgradul a acordat, în mod generos, navelor sovietice drepturi și servicii portuare. După ce i-a declarat lui Kennedy în 1963 că România nu se va alătura URSS în nici un război provocat de aceasta și după ce a fost lăsată în afara planurilor de război ale Tratatului de la Varșovia în 1965, este limpede că Guvernul de la București considera URSS ca pe un agresor periculos.
Spre mijlocul anilor 1970, într-un discurs adresat ofițelor cehoslovaci, Tito a făcut următoarele afirmații:
Noi nu suntem membri oficiali ai Tratatului de la Varșovia. Însă, atunci când cauza socialismului, comunismului și a clasei muncitoare va fi în pericol, vom ști ce atitudine să luăm. Obiectivele noastre sunt comune cu ale Uniunii Sovietice.
După cum explica Emil Bodnăraș ambasadorului american la București, în aceeași perioadă:
(…) România s-a gândit să se retragă din Pactul de la Varșovia, la fel cum făcuseră și albanezii în 1968, dar a ajuns la concluzia că era mai bine să rămână la consiliile Pactului unde, deși nu avea nici o influență în conducerea problemelor militare, putea măcar să pună întrebări și să se mențină informată.
Adesea, politica externă a Iugoslaviei era în conflict cu cea promovată de România, mai ales în ceea ce privește confruntarea URSS – SUA și relațiile Est – Vest. Și competiția dintre cele două state est-europene era uneori fățișă și acerbă, în ceea ce privește interesele lor în țările în curs de dezvoltare. Belgradul își pierduse protejatul egiptean, Nasser, în 1969, iar înlocuitorul acestuia, Anwar As Sadat, era un aliat apropiat al României, fapt care a dus la un considerabil resentiment. Această concurență și afinitățile politice iugoslavo-sovietice s-au manifestat cu claritate în perioada războiului arabo-israelian din 1967. România a refuzat Moscovei orice ajutor militar – material sau drept de tranzitare a teritoriului -, în schimb Tito i-a acordat dreptul de survolare a teritoriului, folosire a căilor ferate, a aeroporturilor și a porturilor, și chiar dreptul de staționare temporară pentru unitățile armatei sovietice (Divizia 106 de atac aerian, în Belgrad) în eventualitatea unei redesfășurări a trupelor în regiune pentru a-i sprijini pe clienții arabi. Mai mult, Belgradul a participat la întrunirile ministeriale ale Tratatului de la Varșovia de la care Bucureștii au fost excluși, unde a condamnat Israelul și SUA și a aprobat tacit atacarea României pentru atitudinea sa lipsită de spirit „frățesc”. Tito a mers și mai departe, asumându-și rolul de agent „sub steag străin”, în manipularea lui Nasser.
Analizele științifice și evaluările serviciilor de informații americane, referitoare la Iugoslavia, nu au luat în considerare posibilitatea ca între Moscova și Belgrad să fie mai mult decât ceea ce se vedea, mai ales în ceea ce privește domeniile militar și cel al informațiilor. Deși analiștii au remarcat existența unei înțelegeri sovieto-iugoslave, fără excepție, interpretările exprimate au găsit o altă explicație decât cea a unei colaborări strânse. Acest lucru a dăunat în special României, în analizarea poziției sale, întrucât mulți dintre analiștii care au evaluat ambele țări au sfârșit prin a minimaliza independența sa în fața Moscovei și a concluziona că România încerca o apropiere de URSS.
De exemplu, într-o evaluare din 1965, CIA admitea că Moscova era „unicul furnizor de echipamente militare moderne al Iugoslaviei”, că nu doar cadrele militare iugoslave „se instruiau în URSS”, ci și echipe sovietice se instruiau în Iugoslavia, și că Belgradul era de acord cu Moscova „în majoritatea problemelor de politică externă”. În pofida unor astfel de indicii, potrivit aceleiași evaluări, se concluziona că „nu s-au găsit dovezi solide în favoarea unei înțelegeri între URSS și Iugoslavia privind intensificarea cooperării bilaterale și asistența reciprocă în probleme de natură militară”. Asemenea evaluări erau în totală contradicție cu rapoartele despre practicile de recrutare folosite de sovietici în rândul participanților străini la programele lor de instruire militară.
Mai mult, după cum menționa un memorandum ulterior al comunității informative a SUA, grupurile de asistență militară sovietice ofereau atât „beneficii deschise, cât și unele acoperite”, sporind dependența de „consilierii și tehnicienii lor, în conjuncție cu marile livrări de armament sofisticat”, perpetuând prezența sovietică și prin includerea unor „alte genuri de consilieri (precum specialiștii în informații ai KGB)”, și prin folosirea grupurilor „pentru a furniza informații, pentru atragerea de aliați și citirea pulsului de nemulțumire al armatei”. Memorandumul sublinia că se căutau îndeosebi „relațiile din sfera informativă”, deoarece ofereau „acces la organizațiile informative din țara-gazdă” care permiteau penetrarea sovietică și neutralizarea „uneia dintre metodele de control al guvernelor cliente asupra activităților subversive sovietice”.
Deși relațiile româno-iugoslave au rămas bune până la moartea lui Tito, cooperarea dintre cele două țări este adesea condiționată și nu a permis niciodată ca Belgradul să nu fie privit în Statele Unite ca unicul stat european socialist independent de Moscova. La rândul său, concluzionând că diminuarea importanței Iugoslaviei pentru SUA se datora „noilor posibilități pe care SUA le-au câștigat în relațiile cu lumea socialistă”, în principal cu România, Belgradul și-a concentrat eforturile spre limitarea acestor posibilități, astfel încât Washingtonul să rămână interesat de Belgrad.
Întâlnirea Ceaușescu – Bodnăraș – Tito
Această condiție a ieșit repede la iveală în timpul întrevederii dintre Tito și Ceaușescu, din 24 august 1968, de la granița româno-iugoslavă. Întâlnirea a fost stabilită atât de confidențial încât nici măcar prim-ministrul, Ion Gheorghe Maurer, nu a fost informat. Ceaușescu, însoțit de Emil Bodnăraș, a adus rapoartele informative cu privire la planurile sovieticilor de a interveni în România, și apoi în Iugoslavia, pornind de la premisa că cei doi „vor trebui să lupte împreună”. El a evidențiat coeziunea internă din România, în ceea ce privea condamnarea acțiunii sovietice, refuzul de a adopta soluția capitulării asemenea Cehoslovaciei și rezistența militară „în fața oricărei tentative de pătrundere pe teritoriul țării lor”.
De asemenea, el i-a formulat lui Tito o solicitare precisă. Precizând că „nu e chiar egală corelarea forțelor” și că țara sa depinde „într-o anumită măsură” de sprijinul Chinei – care a afirmat de două ori că „România poate conta pe sprijinul poporului chinez pentru apărarea independenței sale” -, Bodnăraș și Ceaușescu l-au întrebat pe Tito dacă pot conta pe el în ceea ce privea asigurarea unicei căi de aprovizionare.
Bodnăraș: Având în vedere cum au procedat în Cehoslovacia, nu putem exclude posibilitatea ca ei să procedeze la fel și cu noi. Așa cum a explicat tovarășul Ceaușescu, decizia noastră este fără echivoc. Vom lupta cu armele în mână… În cazul unui atac împotriva României trei frontiere vor fi atacate. Singurul nostru flanc deschis este cel cu Iugoslavia.
Tito: Poate vom fi în spatele frontului.
Bodnăraș: Vom face tot ce ne stă în putință, cu toate mijloacele pe care le avem, ca acest flanc să rămână deschis. Avem în vedere sectorul Timișoara – Turnu-Severin. În eventualitatea unor evenimente neprevăzute, am vrea să știm dacă putem conta pe voi că acest culoar va rămâne deschis și va fi apărat.
Tito: La ce vă referiți când spuneți ca acest culoar să fie apărat?
Bodnăraș: Dacă se ajunge la asta, nu știm dacă se vor opri pe teritoriul României. Dispunem de forțe care li se vor opune pe teritoriul nostru. Cu toate acestea, ne temem că poate fi o acțiune surpriză care să cuprindă și teritoriul Iugoslaviei.
Tito: Nu vom permite un astfel de lucru. Sunteți convinși că și noi suntem vizați?
Ceaușescu: Aceasta este problema. Prin urmare, aș vrea să încheiem această discuție cu asigurarea că avem o legătură sigură cu voi, întrucât este singura rută prin care ne putem aproviziona cu arme, mijloace de luptă și alte mijloace.
Tito: Este în regulă.
Apoi, Tito a făcut o altă digresiune, punând în discuție acceptul său privind coridorul de aprovizionare. El a citat acordurile juridice internaționale privind predarea armelor de către soldații români în cazul în care aceștia pătrund pe teritoriul Iugoslaviei, astfel încât URSS-ului „să nu i se ofere pretextul” de „a ne ataca și pe noi”, provocând următoarele discuții.
Bodnăraș: Noi nu intenționăm să părăsim teritoriul nostru. Vom lupta. Coridorul nu este pentru retragerea noastră.
Tito: Pur și simplu, vorbesc din perspectiva reglementărilor juridice internaționale. Mă gândesc la armamentul greu. Cred că putem controla Dunărea.
Bodnăraș: Tovarășul Ceaușescu s-a referit la această legătură, pentru orice eventualitate. Termenul „coridor” nu este tocmai adecvat. Mai precis, dorim să avem contact cu Iugoslavia socialistă.
Ceaușescu: Desigur, principala problemă pentru noi este că trebuie să luptăm, întrucât am luat decizia de a apăra independența țării noastre, în orice condiții. Cu siguranță, acest lucru va necesita eforturi deosebite și, poate, sub diverse modalități. Din multe puncte de vedere, relieful nostru este avantajos, avem Carpații…
Tito: Nu discutam despre asta. Mă refeream doar la eventualitatea retragerii voastre, având armament greu, și analizam această situație din perspectiva reglementărilor juridice internaționale.
Bodnăraș: Nu am cunoștință despre nici o lege care să împiedice partizanatul.
Tito: Să nu vorbim așa, să fim realiști. Mă refer la artileria grea care nu a încăput pe mâinile lor și care, atunci când sosește pe teritoriul nostru, nu trebuie să fie utilizată de noi, pentru a nu le oferi pretextul de a începe un război și împotriva Iugoslaviei. (…)
Ceaușescu: Dacă România va fi atacată, mai devreme sau mai târziu, și Iugoslavia va fi atacată. (…)
Se pare că Tito nu a acceptat concluziile serviciilor române de informații, potrivit cărora o pătrundere pe teritoriul României va cuprinde și Iugoslavia, și nici asigurările lor că linia de retragere era în România, în Munții Carpați. Cu toate acestea, la sfaturile „colaboratorilor săi militari”, el a cerut „restabilirea contactelor dintre serviciile de contrainformații” și instituționalizarea „schimbului de informații”. Ceaușescu a fost de acord, insistând asupra intențiilor agresive ale URSS și asupra necesității unei mai ferme cooperări militare româno-iugoslave. Din nou, Tito a amânat răspunsul, spunând că va aștepta „să vadă cum evoluează situația în următoarele zile”. Apoi, și-a exprimat temerile cu privire la invadarea Iugoslaviei de forțele NATO și ale Tratatului de la Varșovia.
Trebuie să vă spun că, pentru noi, situația la frontiera cu Italia este foarte dificilă. Trebuie să ne întărim forțele acolo. Avem informații potrivit cărora armata italiană crede că, în cazul în care Iugoslavia are probleme, va putea redobândi teritoriile iugoslave pe care le-am luat de la ei, la sfârșitul războiului. (…) De asemenea, avem informații că Italia se bazează pe Albania. În Albania se duce o campanie pro-Kosovo și trebuie să ne păstrăm trupele acolo, în continuare. Mai mult, trebuie să ne concentrăm forțele împotriva Bulgariei și a Greciei, așadar, situația noastră nu este mai bună decât a voastră.
(va urma)
