RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Scrisoarea „celor cinci semnatare ale Tratatului de la Varșovia”, care anunța invazia, a fost, de asemenea, o amenințare clară la adresa conducerii României reprezentată de Ceaușescu, Bodnăraș și Maurer. Astfel, se vorbea direct despre aceeași litanie cu acuze care erau îndreptate frecvent către București, de la adoptarea „unor poziții de dreapta și revizioniste, dacă nu total antisocialiste”, până la animarea „imperialismului american și vest-german, în scopul intensificării activităților de subminare a sistemului socialist mondial din interior și din exterior”.
Înainte de invazie, Serviciul de Informații al armatei române a raportat derularea unor operațiuni „subversive” de amploare, inițiate de mai multe servicii din țările semnatare ale Tratatului de la Varșovia. De exemplu, „organele serviciului de informații est-german, folosind aceeași acoperire (turiști etc.), s-au prezentat ca vizitatori vest-germani și au organizat discuții publice în scopul instigării populației împotriva Partidului Comunist”. Erau atent monitorizați „ofițerii serviciilor de informații sovietice care foloseau diverse acoperiri, în special ca turiști, dar și ca membri ai numeroaselor delegații ce soseau simultan, pe diferite rute”, în scopul organizării unor „grupuri ilegale de agenți de informații”. Odată înființate aceste grupuri, agenții recurgeau la diverse acțiuni de instigare. Raportul intern menționa, de exemplu, că „reprezentanții serviciilor sovietice de informații și contrainformații s-au răspândit pe întreg teritoriul cehoslovac, instigând populația să ceară dizolvarea miliției populare – gărzile muncitorești din Cehoslovacia”.
Comitetul Executiv subliniase că măsurile de contracarare din România trebuiau puse în practică „discret, pentru a împiedica acțiunile unor elemente iresponsabile, deoarece autorii acestei acțiuni se pot întoarce foarte bine împotriva noastră”. Un participant le-a amintit colegilor săi de campania de provocare asemănătoare care a precedat invadarea și ocuparea Basarabiei de către sovietici în 1940, pentru a sublinia necesitatea de „a acorda atenție actelor de provocare”. Amintindu-și de importanța acordată apelurilor pentru ajutorarea cetățenilor țărilor respective, considerate drept justificare pentru intervențiile trecute, Ceaușescu a anunțat ca primă măsură „protejarea ambasadelor acelor țări, explicându-le de ce am luat măsura respectivă, și anume, pentru a evita orice provocare”.
Ceaușescu era preocupat de dejucarea unei invazii, prin diverse subterfugii. Serviciul Român de Informații observase îndeaproape modul în care Serviciul Sovietic de Informații și forțele speciale sovietice au fost folosite în primele atacuri pentru ocuparea „principalelor obiective din Praga – aeroportul civil Ruzyne, sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac, Președinția Republicii și cea a Consiliului de Miniștri, Ministerele de Interne și Externe, Parlamentul, Radioul, Televiziunea și oficiile de poștă-telefon-telegraf”. După cum a explicat el, luarea „tuturor măsurilor care să ne permită să împiedicăm ocuparea țării noastre” însemna, în primul rând, „că aeroporturile ar trebui, de asemenea, puse sub pază”. Presupunea, totodată, monitorizarea atentă a „turiștilor” sovietici și a celor din țările semnatare ale Tratatului, ca aceia care preluaseră controlul asupra aeroportului din Praga. Statul-Major militar sovietic se infiltrase în Cehoslovacia într-o manieră similară:
Aproximativ cu zece zile înainte, ofițeri sovietici, îmbrăcați civil, au fost trimiși în Cehoslovacia ca turiști, cu scopul efectuării unei recunoașteri a celor mai importante obiective și facilități militare. În noaptea de 20-21 august, ei și-au schimbat hainele civile cu uniforme militare, îndeplinind funcțiile de ofițeri de stat-major. De asemenea, generalul Pavloski, comandantul forțelor de ocupație, se afla în acea perioadă la Praga, împreună cu statul său major.
Ulterior, șeful Marelui Stat-Major, generalul Ion Gheorghe, a observat că:
Brusc, bulgarii și-au intensificat activitățile lor „turistice”. În marea lor majoritate, bărbați tineri, cu constituție atletică, tunși scurt și care evident erau soldați, „turiștii” bulgari puteau fi adesea văzuți sosind cu autocare la magazinul Adam, situat, pe vremea aceea, în apropierea Ministerului Apărării Naționale, pe strada Valter Mărăcineanu.
Pentru prima dată de la preluarea sa de către comuniști, serviciul de informații militare din România și-a fixat ca obiectiv Uniunea Sovietică. Așa cum a relatat șeful Statului-Major, în urma discuțiilor cu Bodnăraș și Maurer când au stabilit că „dispun de forța și mijloacele necesare”, Ceaușescu a aprobat noul obiectiv operațional, înlăturând astfel o interdicție veche de peste douăzeci de ani. Spionajul sovietic nu avusese niciodată vreo astfel de interdicție vizavi de România.
Provocarea militară
La 21 august 1968, partidul a emis Directivele privind apărarea integrității statului prin interzicerea invaziei trupelor străine. Prin intermediul acestor directive, erau autorizate oficial măsurile discret pregătite din luna iunie. Cea mai importantă măsură era închiderea „drumurilor de acces și invazie din Transilvania și Moldova”, în special trecătorile montane și capetele de pod de pe râul Prut, și blocarea debarcării forțelor militare ostile și a punctelor de frontieră de pe Dunăre, în Dobrogea. Această capacitate de reacție rapidă se datora faptului că măsurile stipulate în directive erau, în multe privințe, similare măsurilor luate împotriva unui atac de pe trei fronturi, inițiat de vecinii sovietici, unguri și bulgari, care a constituit unul dintre principalele scenarii de luptă ale Statului-Major General din România, în perioada interbelică. Forțele navale, aeriene și terestre au primit această sarcină și au fost ajutate de poliția de frontieră, care era subordonată armatei pentru a servi drept forță de observare înaintată.
Trupele au fost aprovizionate cu muniție de luptă, o raritate în Blocul Sovietic ai căror lideri de partid erau extrem de suspicioși în privința forțelor lor armate – și, după o primă tentativă de „avertizare a trupelor străine cu privire la faptul că au încălcat teritoriul României”, aveau ordinul „de a deschide focul fără alte ordine de la superiori, dacă trupele străine continuă să avanseze”. Același ordin era valabil pentru marină (care putea acționa de-a lungul coastei române pe o distanță de cinci mile) și artileria antiaeriană. Au fost săpate câmpuri de mine antiinfanterie și antitanc, precum și șanțuri, au fost minate tunelurile feroviare de-a lungul potențialelor căi de invazie, în scopul distrugerii acestora, și au fost adoptate planuri de apărare pentru aeroporturile din România, inclusiv distrugerea lor „pentru a nu putea fi utilizate de către forțele inamice”.
Numărul și modul de dispunere a trupelor Tratatului de la Varșovia erau menite să intimideze statul vizat. De-a lungul râului Prut, de la frontiera româno-sovietică, vizavi de orașul românesc Albița, forțele sovietice „desfășurau activități similare celor de recunoaștere și pregătire” a unui atac. În apropierea orașului Reni, unitățile sovietice de geniu „făceau în fiecare noapte exerciții de lansare de pe docuri, în scopul extinderii podului de peste Prut”. „În Sud, bulgarii exersau traversări nocturne peste Dunăre, de la Giurgiu la Oinacu, în timp ce, în Vest, ungurii făceau diferite exerciții în apropierea punctelor de frontieră de la Borș, județul Bihor, și Petea, județul Satu Mare.”
Într-o informare către ofițerii de informații și contrainformații de la nivel central și local, adjunctul șefului DSS a atras atenția asupra faptului că sovieticii concentraseră aproximativ 235.000 soldați, de diferite arme, la frontiera nord-est a țării, subordonate următoarelor trei comandamente:
– Comandamentul de sud, cu cartierul general la Odessa, și un efectiv de aproximativ 80.000 soldați, precum și importante forțe navale și aeriene.
– Comandamentul de nord, cu cartierul general la Lvov, și un efectiv de aproximativ 75.000 soldați.
– Comandamentul central, cu cartierul general la Kiev, și un efectiv de aproximativ 80.000 soldați.
În același timp, a explicat șeful spionajului, „unități ale flotei militare sovietice, printre care forțe speciale de debarcare navală și nave de desant, staționează deja în afara apelor teritoriale, pe partea dreaptă a Deltei Dunării și a coastei românești”, în timp ce „în Ungaria au loc concentrări masive de trupe ungare și sovietice”.
Existau extrem de puțini specialiști occidentali în probleme de informații sau din mediul academic care să cunoască faptul că România a reprezentat pentru Moscova una dintre principalele amenințări militare și, totodată, un obiectiv informațional major, în perioada interbelică. De altfel, nu era cunoscut nici faptul că acest interes pe termen lung al sovieticilor privind derularea unor operațiuni în fostele teritorii românești a avut ca o consecință crearea unor capacități regionale de intervenție militară și informativă dincolo de granițele României mult mai mari și mai dezvoltate decât cele din jurul „blajinului frățior” slav, Cehoslovacia.
Desfășurarea semipermanentă a celor 12 divizii din Districtul militar Odessa în oraș și zona adiacentă, Marea Neagră, la comandamentul de luptă al districtului din RSS Moldova și capitala sa, lângă granița cu România, a ascuns Occidentului obiectivele sovieticilor (și, aparent, dimensiunea acestora). Printre acestea, se aflau unități speciale de desant aerian și Spetsnaz, care aveau cunoștințe de limbă română (moldovenească). Realitatea a fost aceeași și pentru trupele sovietice din Grupul Forțelor de Sud, cu baza permanentă în Ungaria, inclusiv la Debrețin, la mai puțin de 100 km de granița cu România.
Întrucât forțele militare sovietice pregătite pentru operațiuni împotriva României erau deja desfășurate semipermanent sau simultan, în timpul operațiunii din Cehoslovacia, monitorizarea acțiunilor ulterioare îndreptate împotriva României, care urmau un model similar, inclusiv redesfășurări de trupe identificabile și separate, ample exerciții ale Tratatului în interiorul țării etc., a avut tendința de a ignora deja instituita capacitate ofensivă sovietică. Căutând copaci noi, analiștii nu au observat că se aflau în mijlocul pădurii. Încurajate de dezinformarea sovietică răspândită de agenții și membrii Pactului de la Varșovia în țările neutre și membre NATO din Europa, serviciile de informații americane aveau falsul sentiment că absența unor pregătiri militare identice însemna lipsa unei amenințări serioase.
CAPITOLUL 15
ALIAȚI AU VRUT, ALIAȚI AU GĂSIT
21 – 30 AUGUST
Denunțarea invaziei
Continuarea acțiunilor trupelor sovietice și ale membrilor Tratatului la frontierele române a făcut ca parada militară, programată pentru 23 august, să cuprindă și modificări prin includerea unităților Gărzilor Patriotice, ceea ce indica intenția clară a guvernului român de a opune rezistență. După o constatare explicită că nu exista nicio posibilă justificare pentru invadarea militară a unui stat socialist și că, printr-o astfel de acțiune, URSS și aliații săi „încălcau flagrant independența și integritatea altui stat”, constituindu-se într-o „gravă amenințare la adresa păcii în Europa” și a „socialismului mondial”, Ceaușescu a făcut următoarea declarație:
S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul unei contrarevoluții. Probabil că mâine cineva va afirma că această întrunire are tendințe contrarevoluționare. Dacă se va întâmpla așa, avertizăm pe oricine că poporul român nu va permite niciodată, nici unei forțe străine, să ne ocupe țara (…) începând de astăzi, am hotărât să înființăm gărzile patriotice armate, formate din muncitori, țărani și intelectuali, a căror menire este aceea de a apăra independența patriei noastre socialiste.
Agenții sovietici din țară și din afara ei au început să propage zvonuri și informații care negau hotărârea României de a rezista și, în schimb, insistau că Ceaușescu „s-a lăsat dus de val” și a devenit „irațional” în luările sale de poziție. În contrast cu o astfel de imagine, spionajul american a evaluat performanța lui total diferit, raportând că după ce își exprimase „totala solidaritate cu poporul cehoslovac și cu Partidul Comunist Cehoslovac” și a declarat limpede că „nimic nu poate justifica intervenția armată” și „violarea flagrantă a suveranității naționale”, „Ceaușescu a apelat la populație să fie calmă, dar fermă și vigilentă și gata să apere în orice moment patria socialistă, România”, după care a anunțat înființarea „Gărzilor Patriotice”.
Este interesant că, deși a îndeplinit întocmai instrucțiunile lui Ceaușescu referitoare la angajamentul României de a se apăra, Ion Gheorghe Maurer, care nu luase parte la ședința Comitetului Executiv al PCR, a fost puternic afectat de fermitatea declarațiilor și, ulterior, a afirmat că:
O asemenea atitudine violentă era pur și simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a amenințat pe ruși că, dacă vor intra în țară, întreaga populație se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur și simplu o invitație la invazie, cu o opoziție care oricum nu avea nici o șansă de succes! (…) Prin ceea ce a făcut, Ceaușescu a creat doar un risc enorm pentru țară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar în niște termeni mult mai diplomatici și mai raționali.
Dezinformarea intenționată a fost sprijinită de diplomații români care au perceput enormele riscuri, dar nu au înțeles nici mecanismele de descurajare sau importanța „semnalelor” transmise în politica internațională. Unii dintre acești diplomați, fie din teamă, fie din alte motive, au încercat chiar să amelioreze pe cont propriu ceea ce ei considerau a fi o gravă eroare. În consecință, dezinformarea că Ceaușescu realizase cât de mare era eroarea făcută și bătea în retragere a fost sprijinită de inițiativele oficialilor români și a devenit curând un truism al interpretărilor occidentale.
În realitate, aprecierile lui Ceaușescu erau mult mai moderate decât cele ale Comitetului Executiv. Ele nu conțineau nimic care să nu fi fost deja susținut în perioada lui Gheorghiu-Dej și au fost prezentate oficial în publicațiile partidului, pe tot parcursul anilor 1968 și 1969. Opinia publică a coincis cu linia partidului, ceea ce sugera că organele de partid promovau o politică într-adevăr românească. Dezinformarea concertată deforma ceea ce reprezenta un indiciu clar al determinării și obiectivele comune ale conducerii și ale poporului român, indicând că era vorba despre o „isterie” a lui Ceaușescu, mai degrabă ridicolă decât demnă de admirație.
Participanții la invazie erau furioși din cauza faptului că, în loc să fie copleșit de demostrația forței lor militare, regimul de la București condamna public acțiunea, atât în presa română, cât și în forumurile internaționale. La plenara comună a Comitetului Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar (PSMU) și a guvernului ungar din 23 august, reacția partidului a instituit ceea ce va reprezenta elementul central al unei campanii de dezinformare pe termen lung:
Comitetul Central al Partidului Comunist Român a publicat o declarație prin care condamnă această acțiune. La București, în fața a peste 80.000 de oameni, Ceaușescu a protestat vehement și pe un ton isteric. El a anunțat înființarea armatei unite a muncitorilor, țăranilor și intelectualilor, care va apăra patria și socialismul. În această privință, ne întrebăm: să le apere de ce?
Stasi-ul est-german a fost mai puțin aluziv, declarând fățiș că regimul de la București „a înființat imediat așa-numitele miliții, formate din muncitori, țărani și intelectuali, constituite în mod clar sub forma unor trupe de luptă, cu scopul evident de a se opune oricăror măsuri întreprinse de țările socialiste”.
China se alătură
Pentru a rezista presiunilor militare exercitate de sovietici și de membrii Tratatului, era nevoie de aliați. Este relevant faptul că regimul de la București a abordat în primul rând Republica Populară Chineză, de fapt, singura putere căreia guvernul român i-a cerut în mod direct sprijinul:
În seara zilei de 21 august 1968 – menționa un fost ambasador chinez -, Bodnăraș i-a solicitat însărcinatului cu afaceri chinez o întrevedere urgentă, în cadrul căreia ne-a informat că trupele sovietice invadaseră Cehoslovacia și că România se afla în fața unei forțe sovietice enorme. Românii credeau că un război era iminent și erau hotărâți să reziste până la sfârșit. Astfel că ei doreau să știe dacă se pot baza pe sprijinul guvernului chinez sau nu.
Ambasadorul României la Beijing a continuat discuțiile mai detaliate privitoare la „sprijinul chinez”, cu premierul Zhou Enlai, iar conducerea chineză a acceptat să acorde sprijin României, sprijin pe care românii îl considerau vital pentru o „viitoare poziție a României față de evenimentele din Cehoslovacia și relațiile cu Uniunea Sovietică”.
Curând, Guvernul de la București a simțit nevoia unui sprijin și mai direct, întrucât trupele sovietice, bulgare și ungare începeau să se concentreze și se pregăteau ostentativ pentru acțiuni ofensive la granițele României. Moscova controla mai mult de patru cincimi din frontiera de 3.150 km a României, fie direct – frontiera sovieto-română de 1.330 km și coasta Mării Negre de 193 km controlată de sovietici, fie indirect – prin forțele militare subordonate Moscovei din Ungaria și Bulgaria, la granița comună cu România de 1.079 km. După cum observa șeful de atunci al Statului-Major, Ion Gheorghe, nu numai că armata română era depășită numeric și împresurată, dar „adversarii prezumtivi ne cunoșteau bine forța și dispersarea forțelor armate”. Serviciile de informații elvețiene i-au contactat urgent pe omologii lor de la București, confirmându-le ceea ce armata română știa deja, și anume că 14-15 divizii sovietice, 2-3 divizii ungare și 4-5 divizii bulgare au fost mobilizate la frontierele române.
(va urma)
