RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Competiția pentru titlul de erou
Liderul iugoslav a oferit apoi interlocutorilor săi români sfaturi în interes propriu, prin care urmărea să-și întărească poziția de unic opozant al Moscovei, în Balcani, contribuind în același timp la campania sovietică de dezinformare, deja demarată împotriva României, prin care guvernul de la București era prezentat ca fiind ezitant în acțiunea sa de condamnare a invaziei, că se reconciliase cu Moscova și revenise în Blocul Sovietic. Tematica acestei dezinformări se va regăsi în cele mai importante studii și lucrări occidentale din următorii 40 de ani. În ceea ce privește atitudinea lui Tito, acesta a sfătuit România să-și diminueze opoziția publică față de Moscova:
Cred că ar fi mai bine pentru voi să adoptați poziții pozitive, ca țară socialistă, oricât de des aveți ocazia, și în privința tipului de relații pe care doriți să le aveți cu statele socialiste, de o așa manieră încât nimeni să nu vă poată acuza de comportament negativ, ceea ce ar crea pretexte pentru ceva. Trebuie să confirmați fidelitatea voastră față de Tratatul de la Varșovia, fără a menționa, pentru moment, necesitatea unor progrese, astfel ca ei să nu aibă nici un pretext. Nu li se va oferi nici un pretext pentru a lua măsuri. Știm că presa bulgară, ungară și sovietică va inventa, va spune minciuni. Trebuie să arătați în presa voastră că nimic din ce spun ei nu este adevărat.
Ceaușescu a încheiat discuția refuzând invitația lui Tito de a rămâne să ia masa împreună, pentru discuții detaliate, dată fiind presiunea evenimentelor.
Apoi Tito l-a prevenit, „cu toată sinceritatea”, fără a-i da explicații despre sursa informației: „Ai grijă de tine, de siguranța ta, chiar și la București”.
A doua zi, Ceaușescu nu a cugetat prea mult la întâlnirea pe care a avut-o cu Tito. În particular, și-a exprimat dezamăgirea că liderul iugoslav i-a oferit în loc de solidaritate, azil. Însă, în fața Comitetului Executiv a declarat doar că iugoslavii:
(…) Ne-au spus că sunt de acord cu noi, dar că ar trebui să avem grijă și să dăm dovadă de cumpătare, singura diferență fiind că ei fac exact invers. (…) Ne-au explicat că și ei se află într-o situație dificilă de care italienii ar putea profita, aceștia având unele pretenții teritoriale, precum și albanezii și grecii, care ar putea profita de o anumită stare de fapt.
Nu după mult timp, evaluările și rapoartele făcute de serviciile secrete americane au început imediat să trâmbițeze pe tema „rezistenței îndârjite a iugoslavilor și privind baterea în retragere a României”. Faptul era cu atât mai uimitor cu cât remarcile liderului român fuseseră mult mai „îndrăznețe” și neechivoce în condamnarea invaziei decât expresiile „mai blânde” de „îngrijorare” pe care le folosise Tito până în acel moment. Era o mare discrepanță între protestele zgomotoase ale lui Tito din Occident și acțiunile discrete făcute de Ceaușescu în sprijinul Cehoslovaciei și cu scopul de a pune piedici URSS. În tot acest timp, Bucureștii condamnau invazia însă, în mod repetat, dar nu în mass-media occidentală, ci la consiliile Tratatului de la Varșovia, în interiorul comunității socialiste, și la sesiunile de lucru ale ONU. Discrepanța a fost reflectată și de atacurile din media sovietică în care Ceaușescu a fost „atacat direct, în termeni foarte critici, de presa maghiară și sovietică”, în timp ce Tito nu a fost „atât de expus”.
Era o și mai mare contradicție între rapoartele despre reconcilierea româno-sovietică, presiunile militare sovietice constante și măsurile economice punitive. Moscova nu a exercitat niciun fel de presiune economică asupra Iugoslaviei în urma protestelor politice ale lui Tito. Dimpotrivă, la finele anului 1968, când, după toate aparențele, „atitudinea ostilă manifestată de Uniunea Sovietică față de Iugoslavia atinsese un nivel nemaiauzit de la excomunicarea din Cominform, cu 20 de ani în urmă”, Belgradul și Moscova au încheiat un acord „în vederea unei creșteri semnificative a comerțului în spațiul iugoslav, cu țările semnatare ale Tratatului de la Varșovia”, acord ce prevedea un schimb de mărfuri de bază cu URSS cu 30% peste nivelul estimat pentru 1968. În plus, „se pare că URSS și aliații săi dădeau garanții că vor menține relații normale”, indiferent de opoziția manifestată public de Tito față de invazie, sugerând că aceasta nu avea de ce să deranjeze cât de puțin Moscova, după cum se anticipase în Occident.
În acest timp, un grup de înalți oficiali ai Departamentului de Stat analizau febril împrejurările ce făceau trimitere la o invazie a României de tipul invaziei Cehoslovaciei, date fiind probele ce indicau comasarea trupelor militare sovietice și ale țărilor Tratatului de la Varșovia la granițele sale, precum și „războiul economic declanșat de sovietici împotriva României”, probe care indicau cu totul altceva decât o reconciliere. Evaluările SUA excludeau posibilitatea ca Iugoslavia să fie complicele Kremlinului. Anomalia nu a condus la o reexaminare mai atentă a relației economice care se îmbunătățise semnificativ. În schimb, CIA descria relația ca fiind „puțin afectată de înrăutățirea relațiilor politice după invazia Cehoslovaciei”, datorită „deciziei URSS de a nu exercita presiuni economice”, prezentând, astfel, îmbunătățirea semnificativă a relațiilor ca o lipsă a sancțiunilor.
Intervenția președinției americane
În mod paradoxal, în timp ce căutau sprijinul Beijingului, în cadrul comunității socialiste, Bucureștii au primit ajutorul nesolicitat al Washingtonului, care ar fi putut fi decisiv în schimbarea intențiilor Moscovei de a interveni în România, în perioada august – octombrie 1968. Evaluând intențiile URSS, la o întâlnire a Consiliului de Securitate Națională, pe 23 august, directorul CIA, Richard Helms, a declarat că România „a adoptat una dintre cele mai ferme poziții publice luate de vreun guvern în ce privește Cehoslovacia”, fie el din Orient sau Occident, și că există „temeri bine întemeiate” că URSS ar putea să reacționeze. Și președintele Johnson era convins de acest lucru. Imediat, ambasadorul României a primit acces permanent la Secretarul de Stat, Dean Rusk, și i s-a spus „că-l poate suna pe secretar direct, în caz că era nevoie”.
În aceeași zi, Rusk îl sunase pe ambasadorul Anatoli Dobrînin pentru a se interesa cu privire la intențiile Moscovei față de România și a lansa un avertisment în acest sens:
În ultimele ore, am primit numeroase informații alarmante cu privire la o posibilă invazie sovietică în România. Secretarul de Stat a subliniat că aceste informații nu vin de la partea română. Cu siguranță că ambasadorul cunoaște consecințele pe care o asemenea acțiune le-ar avea asupra punctului de vedere al Statelor Unite, mai ales că vine după recenta acțiune sovietică din Cehoslovacia. (…) Acesta a întrebat dacă Dobrînin are informații pe această temă.
Dobrînin își amintește că Rusk l-a avertizat „oarecum pe neașteptate” să nu invadeze România, afirmând că „ar fi fost prea mult” și peste puterea administrației SUA de a controla „opinia publică”.
Moscova nu a dat niciun răspuns. Între timp, Comitetul Executiv din România s-a întrunit din nou pe 25 august pentru a discuta noile mișcări ale URSS și ale trupelor aliate. Deosebit de îngrijorătoare erau mișcările celor două divizii sovietice și ale trupelor ungare din estul Ungariei, de la Debrețin către granița cu România, precum și mișcările diviziilor sovietice staționate permanent în RSS Moldovenească, la Chișinău, și pregătirile evidente pe care le făceau acestea pentru a trece pe teritoriul românesc. Doi dintre participanți, Gheorghe Stoica și Gheorghe Apostol, și-au exprimat îngrijorarea vecină cu panica, astfel încât Bodnăraș a încheiat ședința afirmând „pentru liniștea lor” că fuseseră luate „toate măsurile” necesare pentru a preîntâmpina un atac militar surpriză din partea celor cinci state membre ale Tratatului de la Varșovia.
Pe 27 august, Comitetul Politic al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar (HWSP) observa că:
Atât iugoslavii, cât și românii au protestat față de guvernele celor cinci țări socialiste cu privire la invazia trupelor aliate pe teritoriul Cehoslovaciei și ambele țări au făcut demersuri militare. Aceste demersuri au un scop politic pe plan intern, dat fiind că sunt menite să vină în sprijinul politicii adoptate de conducere, dar, dintr-o perspectivă obiectivă, acestea sprijină politica antisovietică și propaganda imperialiștilor. Efectivele forțelor armate și natura activității lor indică faptul că atât România, cât și Iugoslavia se pregătesc în scopuri defensive.
Politica Ungariei față de ambele țări a fost de „respingere fermă a atacurilor nedrepte în apărarea pozițiilor noastre corecte” și să se angajeze în luarea de măsuri „pentru a dezvolta și normaliza relațiile noastre bilaterale în domeniul social, cultural, economic și comercial”. Comitetul Politic al HWSP a ajuns la concluzia că: „Trebuie să-i informăm pe conducătorii român și iugoslav, într-o manieră corespunzătoare, că propaganda Occidentului privind amenințarea unui atac iminent este neîntemeiată”.
Două zile mai târziu, pe 29 august, Statele Unite, NATO, serviciile de informații ale României și Iugoslaviei au informat la unison că trupele URSS, ale Ungariei și Bulgariei și-au intensificat pregătirile de a se desfășura de-a lungul granițelor cu România. În consecință, colectivul Cehoslovacia din Departamentul de Stat a fost convins „să includă planurile pentru evoluțiile care ar afecta România”, inclusiv pregătirile pentru „planurile corespunzătoare de contingență în eventualitatea unei acțiuni militare sovietice în România”. Cât de serios lua în considerare această posibilitate administrația Johnson este reflectat de faptul că însuși consilierul președintelui a luat chiar măsura extraordinară de a întocmi proiectul unei declarații de condamnare a atacului împotriva României:
Lumea este șocată de vestea că Uniunea Sovietică și câțiva dintre sateliții săi au întreprins încă o agresiune brutală împotriva unui stat independent din Europa. Atacul împotriva României și invazia Cehoslovaciei, care l-a precedat, dovedesc o ignorare gravă a integrității și a suveranității unor națiuni independente. Această acțiune este total opusă declarațiilor repetate ale guvernului sovietic care condamnă amestecul în afacerile interne ale altor state.
Acest mesaj reitera că „atacul asupra României din partea Uniunii Sovietice și a aliaților săi ridica probleme adânci și grave” și va genera un răspuns internațional.
Pe 30 august, ambasadorii sovietici acreditați în cele patru state importante membre NATO și-au programat întâlniri simultane pentru a doua zi. O mișcare similară a precedat anunțul privind acțiunea militară din Cehoslovacia după ce aceasta se afla deja în plină desfășurare de câteva ore. Semnalele primite de Agenția Națională de Securitate arătau și ele dovezile unei posibile „mișcări a sovieticilor în România” pentru „a-l aduce pe Ceaușescu la linie”:
Casa Albă a fost preocupată de această posibilitate încă de pe data de 23. România a dus o politică externă independentă încă din 1964, iar în timpul crizei din Cehoslovacia a sprijinit guvernul Dubcek (singura din Blocul Sovietic). Mișcările de trupe sovietice din zonele periferice României pot fi interpretate ca reprezentând o amenințare pentru această țară.
Administrația Johnson a decis să preîntâmpine acțiunea Kremlinului cu angajamente răspicate și credibile că va declanșa represalii grave. Rusk l-a convocat urgent pe Dobrînin la o întâlnire, în cursul aceleiași seri (la ora 21.00). Cu o oră înaintea întâlnirii, într-o declarație televizată, președintele Johnson a făcut o referire cu privire la Europa de Est, avertizând că vor fi repercursiuni cumplite în cazul în care Moscova ar „elibera câinii războiului”, cu referire directă la „temerile legate de posibilitatea ca sovieticii să intervină în România”. Ulterior, Rusk i-a informat pe români că Washingtonul primise „informații complexe în cursul acelei zile care nu ne-au plăcut deloc” și, prin urmare, a fost obligat să acționeze rapid.
Rusk a trecut direct la subiect cu reprezentantul sovietic, indicând lipsa unui răspuns la solicitarea formulată de SUA privind exprimarea intențiilor pe care le avea URSS. Dimpotrivă, a evidențiat Rusk:
(…) noi primim în continuare informări deranjante și în ultimele 24 de ore am primit numeroase rapoarte privind mișcarea trupelor, incidente la frontieră etc. El a întrebat dacă ambasadorul avea vreo justificare să-i dea asigurări că nu intenționau să declanșeze o acțiune împotriva României. (…) Secretarul a afirmat că, dacă se avea în vedere o asemenea acțiune, atunci, în numele întregii lumi, îi cere să nu o ducă la bun sfârșit. Consecințele unei asemenea acțiuni asupra afacerilor internaționale ar fi inimaginabile.
Încercând să îndepărteze temerile cu privire la isteria iscată în jurul României, „Dobrînin a întrebat dacă românii sunt de aceeași părere”, răspunsul primit fiind că Washingtonul „nu deține nici un fel de informații de la români”.
„Pentru a face ceea ce era corect”, președintele Johnson „a emis un avertisment public către URSS, în prima săptămână din septembrie”, iar „invazia asupra României nu a mai avut loc”.
Într-adevăr, Rusk a informat Consiliul Național de Securitate, la ședința din 4 septembrie, că, deși sovieticii bătuseră în retragere imediat după discursul președintelui Johnson, „nu putem fi siguri că sovieticii nu vor ataca Berlinul sau România în zilele următoare”. Generalul Wheeler a împărtășit și el această îngrijorare, explicând că:
19 divizii sovietice vor putea intra în România în decurs de două-trei zile. Această forță poate înăbuși rapid orice opoziție românească. Vor exista puține informații ale serviciilor de spionaj. Vom putea însă să detectăm mișcările avioanelor sovietice.
Intențiile Pactului de la Varșovia vizavi de hotărârea României
Peste câțiva ani, deși negând intenția „serioasă” privind o eventuală invazie și denaturând dezacordul sovietic cu Bucureștii ca fiind limitat la „refuzul acestora de a lua parte la acțiunea comună a Pactului împotriva Cehoslovaciei”, ambasadorul sovietic a confirmat că existau motive legitime de îngrijorare. Dobrînin, care avea să părăsească în sfârșit Washingtonul, în anul 1986, pentru a conduce Departamentul Internațional care coordona și superviza operațiunile de dezinformare, a informat că trupele sovietice erau într-adevăr „angajate în manevre tactice demonstrative” de-a lungul frontierei cu România, care erau „atent monitorizate” de serviciile secrete occidentale, astfel încât „informațiile cu privire la acestea au ajuns repede la președintele Johnson”.
Cu siguranță, așteptările legate de o mișcare împotriva României erau larg răspândite în rândul forțelor sovietice și ale statelor membre ale Tratatului de la Varșovia care au participat la invazia Cehoslovaciei. Pe 26 august, ministrul polonez al Apărării, generalul Wojciech Jaruzelski, a declarat auditoriului său de la Academia Statului-Major General al Poloniei că România va avea de suferit pentru lipsa de obediență și că „trebuie să se supună ordinelor sau să suporte consecințele”. Aproape patruzeci de ani mai târziu, pe când susținea că nu a făcut parte din grupul de decizie și strategie al Tratatului de la Varșovia, Jaruzelski și-a amintit că „la timpul respectiv și, de asemenea, ulterior, s-au vehiculat unele informații potrivit cărora forțele noastre se puteau folosi de un «fir» pentru a invada România și pentru a scăpa de Ceaușescu”, informații care „probabil” că „reprezentau intențiile unor persoane”. Recunoașterea lui Jaruzelski este și mai interesantă având în vedere că el a respins în mod repetat propunerea României de a se uni pentru a contrabalansa dominația sovietică, a deturnat frecvent pozițiile militare și politice ale României în fața conducerii partidului și guvernului polonez și lucra, se pare, pentru spionajul militar sovietic.
Un fost ofițer GRU, aflat la vremea respectivă la comandă, considera că era „destul de evident” că armata sovietică „va invada România”. Motivele pentru care s-au întors atât de rapid împotriva ei erau „foarte convingătoare”. Acestea conțineau denunțarea de către România a intervenției în Cehoslovacia ca fiind „un act de agresiune”, refuzul ei de a permite trupelor statelor Tratatului de la Varșovia să desfășoare misiuni pe teritoriul său, declarația că, „în eventualitatea unui război în Europa, va decide în mod independent dacă va intra sau nu în război și de partea cui” și exercitarea dreptului de veto pentru crearea unei legături pe teritoriul său între URSS și Bulgaria pentru transferul trupelor. Astfel, este ușor de înțeles de ce administrația Johnson a depus eforturi atât de mari „pentru a sublinia gravitatea acestei probleme”.
Potrivit arhivelor Departamentului de Stat, Rusk a declarat că Washingtonul „era foarte îngrijorat”, iar Dobrînin „nu ar trebui să interpreteze greșit atitudinea lor moderată”. Statele Unite doreau să specifice clar, „în cei mai duri termeni”, că se așteptau ca Uniunea Sovietică „să nu mai ia în calcul pe viitor utilizarea forței militare împotriva oricăror țări din estul Europei”. Dobrînin își amintește că Rusk și-a exprimat îngrijorarea în termeni emoționali: „În numele omenirii, vă cerem să nu invadați România, deoarece consecințele vor fi imposibil de prevăzut” și „vor fi dezastruoase pentru relațiile sovieto-americane și pentru întreaga lume”.
A doua zi, într-un mesaj urgent, asistentul special al președintelui observa că, „dacă avea să se întâmple ceva în România, acest lucru se putea întâmpla în prima săptămână a lunii septembrie”, altfel spus, exact conform planificării furnizate Bucureștilor de către ofițerul polonez din grupul de strategie al Tratatului de la Varșovia. Mesajul era însoțit de o scrisoare a președintelui Johnson adresată șefului statului, Aleksei Kosîghin, invocând posibilitatea unui al treilea război mondial în cazul în care Moscova invada România:
De două ori în decursul vieții dumneavoastră și al vieții mele ne-am confruntat cu un război mondial, provocat de evenimente care s-au petrecut în estul Europei. (…) Așa cum secretarul Rusk sublinia în discuția cu ambasadorul Dobrînin, sper că guvernul dumneavoastră se va abține, dacă se pune problema unei intervenții militare în România sau în orice altă țară din Europa de Est.
În același timp, Rostow i-a comunicat președintelui Johnson că, deși „există puține informații adiționale” asupra amenințării militare sovietice la adresa României:
Rețeaua meteorologică a forțelor aeriene sovietice a difuzat condițiile meteorologice din România și Iugoslavia, începând din 28 august, sugerând prin aceasta că se așteaptă să fie efectuate zboruri în Balcani. (…) În același timp, rapoartele meteorologice despre Cehoslovacia s-au diminuat considerabil.
(va urma)
