În expunerea mea voi urmări, succint, cele trei direcții expuse în titlu: 1. ce este folclorul (respectiv folclorul muzical sau muzicile tradiționale); 2. ce este tradiția; 3. care sunt criteriile care diferențiază creațiile folclorice autentice de imitațiile fără valoare.
Pentru început, socotesc că este important să menționez că se impune, din ce în ce mai pregnant, tendința de a se înlocui termenul de folclor muzical cu cel de muzici tradiționale, termen pe care l-am adoptat și eu. Din această perspectivă, este necesar să ne punem câteva întrebări. Ce sunt muzicile tradiţionale? Care sunt instrumentele muzicale tradiţionale din spaţiul românesc? Există o mitologie a folclorului muzical românesc? Dar o simbolistică a lui? Folclorul poate fi încadrat în categoriile estetice? Care sunt genurile şi speciile reprezentative? Ce se cânta și se juca la hora satului? Se poate vorbi despre un folclor contemporan? Care este destinul muzicilor tradiţionale?
Ce este folclorul
Nu voi intra în amănunte privind istoricul apariției și dezvoltării științelor etnologice; voi aminti doar că termenul actual folclor a fost introdus în literatura de specialitate în anul 1846 de către scriitorul englez William John Thoms, termenul Folk-Lore fiind, astfel, compus din cuvintele folk (popor) și lore (știință sau înțelepciune). Autorul a inventat acest cuvânt compus pentru a înlocui alți termeni, folosiți la acea vreme, inclusiv „antichități populare” sau „literatură populară”.
Noua denumire s-a impus rapid în Anglia, dar și în alte țări europene, printre care și România – în spațiul cultural românesc începând cu perioada interbelică. Ulterior, au apărut și termenii derivați, precum: folcloric, folclorist, folcloristic și folcloristică (apud Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol. 1, București, Editura Minerva, 1981, p. 11). Teoretizările despre folclor au evidențiat mai multe caractere specifice: etnic-tradițional (voi reveni asupra caracterului tradițional); funcțional (în ritualuri și ceremonialuri precum: Lazărul, Paparuda, cântecul Cununii, ritualul Călușului, colindatul, cântecul miresei, cântecul zorilor, semnalele păstorești – toate acestea au o funcție exactă, fiind legate de un prilej anume) (apud Gheorghe Oprea, Folclorul muzical românesc, București, Editura Muzicală, 2002, p. 21). Funcțiile pot fi: utilitare, rituale, ceremoniale, estetice, spectaculare etc., determinând clasificarea repertoriilor în ocazionale și neocazionale. Celelalte caractere specifice ale folclorului (colectiv, oral, anonim, sincretic) rezultă din însuși procesul de creație tipic folclorului. Poate cel mai reprezentativ dintre acestea este caracterul sincretic, care corespunde organicității culturii populare, respectiv simbioza între poezie și muzică (în muzicile tradiționale interpretate vocal) și complexitatea sincretică (muzică, dans, strigături), în jocul popular și în speciile rituale sau ceremoniale, în care melodia, poezia, dansul sunt completate prin recuzită, gesturi sau alte elemente spectaculare.
Despre muzicile tradiționale se tot vorbeşte astăzi, dar acestea nu se mai aud, în formele şi cadrele stabilite, cândva, de ţăranul român. Drumul sinuos şi captivant al descoperirii muzicilor tradiţionale româneşti începe cu depăşirea hotarelor conceptuale dintre un trecut mereu invocat, dar prea puţin cunoscut, un prezent în continuă mişcare şi un viitor incert. Poate a sosit momentul ca aceste comori de spiritualitate românească să fie readuse la cinstea cea dintâi la care au fost ridicate, odinioară, conducând, în cele din urmă, la scoaterea la lumină a „muzicii mute” a doinelor, cântecelor şi jocurilor, tezaurizate în arhivele de folclor.
Ce sunt Arhivele folclorice
În perioada interbelică au existat două direcții importante ale culegerii, arhivării și cercetării folclorului muzical românesc. Prima, inițiată de Constantin Brăiloiu, a gravitat în jurul Arhivei de Folklore a Societății Compozitorilor Români, pe care acesta a fondat-o în anul 1928, și a beneficiat de metodologia de cercetare pe care Brăiloiu a conceput-o și a rafinat-o prin colaborarea cu profesorul Dimitri Gusti, în cadrul Şcolii Sociologice Române de la Bucureşti. Recunoscut drept întemeietor al folcloristicii muzicale ştiinţifice româneşti şi fondator al etnomuzicologiei internaţionale, Brăiloiu a pledat, încă de la începutul carierei sale de folclorist, pentru superioritatea înregistrărilor sonore realizate direct pe teren. Colaborarea lui Constantin Brăiloiu cu profesorul Dimitrie Gusti, în cadrul Şcolii Sociologice Române de la Bucureşti, avea să conducă la o suită de realizări remarcabile în domeniul cercetării şi culegerii folclorului muzical românesc. Desfăşurate între anii 1925 şi 1936, în mai toate regiunile României Mari, aceste cercetări monografice socio-culturale, multidisciplinare, aveau să ducă la rezultate impresionante. A doua orientare de culegere, arhivare și valorificare a folclorului românesc i-a aparținut lui George Breazul, cel care a organizat și coordonat Arhiva Fonogramică a Ministerului Instrucției, Cultelor și Artelor, înființată la 15 martie 1927. Arhivele de folclor, multimedia, existente în prezent, constituie patrimoniul tezaurizat al sufletului românesc, purtând o valoare incomensurabilă.
Ce este tradiția
În majoritatea definițiilor din dicționare tradiția (pl. tradiții, s. f.) (fr. tradition, it. tradizione, lat. traditio) presupune mai multe înțelesuri: 1. ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică; 2. obicei, uzanță; datină; 3. informație (reală sau legendară) privitoare la fapte ori evenimente din trecut, transmisă oral de-a lungul timpului. [Var.: (înv.) tradițiune s. f.]”. (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009).
De la general către particular, creația folclorică are un caracter tradițional, păstrând, cu mai multă sau mai puțină fidelitate, ceea ce se transmite între generații, adaptând vechile formulări la noile împrejurări și eliminând discrepanțele. Tradiția nu este imuabilă (nemișcată), ci este dinamică. Tradiția păstrează elementele considerate valoroase, care s-au perpetuat și s-au consolidat în timp, și adaugă alte elemente, actuale, apreciate drept valoroase. Tradiția este înscrisă în ADN-ul fiecărui popor și, în cadrul poporului, în cel al fiecărui individ. Din aceste considerații, în ciclul de emisiuni sub genericul Muzici tradiționale, pe care l-am realizat pentru Radio România Muzical între anii 2014-2018 (aproximativ 90 de emisiuni), încheiam fiecare ediție cu același motto: „Și nu uitați! Tradiția este în noi, tradiția suntem noi!” (https://www.romania-muzical.ro/emisiuni/muzici-traditionale/4991).
De la folclor la muzica populară. Tradiții și false tradiții
În finalul expunerii mele voi prezenta câteva aspecte privind diferențele esențiale dintre folclor și muzică populară, privind evoluția, contextele și transformările în dinamica fenomenului vizat, prin relevarea a patru direcții de observare și analiză: repertoriu, funcționalitate, interpreți, medii de difuzare.
Într-o primă fază analitică urmărim transmiterea repertoriului folcloric de referință și transformările la nivelul sintaxelor muzicale și literare, precum și fenomenele de reinterpretare și decontextualizare. Din această perspectivă pot fi identificate momentele în care muzica populară (cu interpretări scenice, filmice, în general spectaculare) s-a îndepărtat de folclorul de referință (cu reprezentări sincretice, rituale, ceremoniale și funcționale). Din punctul de vedere al funcționalității, în contemporaneitate, folclorul a devenit muzică populară de consum; atunci când nu este evidențiată exclusiv funcția de divertisment, acest gen muzical servește și ca vector de publicitate: pentru firme, servicii, produse alimentare sau băuturi, partide și chiar persoane politice etc.
Transformările survenite asupra repertoriului sunt induse și de interpreți, care își modifică, la rândul lor, genurile și stilurile, repertoriul și modul de interpretare, încât, în multe cazuri, diferențele dintre momentul debutului și evoluțiile ulterioare au un ecart valoric considerabil (dar nu întotdeauna în sens pozitiv).
Discutând despre rolul mass-media în afirmarea și promovarea muzicii populare (numită deseori, în mod abuziv, „folclor autentic”), identificăm mai multe etape ale unor tipuri și formate de emisiuni TV și fluxuri de conținut video pe platformele specializate, care au impus, în timp, mai multe direcții în domeniu. Din această perspectivă, ne punem o întrebare legitimă, legată de rolul mass-media în contextul analizat: mijloacele media reprezintă un „rău necesar” sau un „mediu toxic”, supus unui cerc vicios al cererii publicului și supraofertării comerciale? În acest context, pentru o adresabilitate către un public cât mai larg, prin tehnici publicitare persuasive și agresive, sunt utilizate în mod abuziv sintagme precum „folclor autentic”, „folclor tradițional” și chiar des întâlnita expresie tautologică „folclor tradițional autentic”, cu scopul de a certifica, într-un mod forțat, nenatural, anumite producții și „produse” (compoziții de texte poetice și muzicale într-un stil folcloric aproximativ) care inundă toate canalele media (radio, TV, înregistrări pe CD și DVD, internet). Principalele trăsături stilistice ale acestor compoziții „în stil folcloric” se bazează pe elemente precum simplitatea, repetitivitatea și predictibilitatea, necesare și suficiente pentru o receptare facilă a mesajelor transmise. Practic, aceste produse subculturale kitsch nu sunt folclor, ci pot fi încadrate, printr-un joc semantic, în categoria fake-lore.
Concluziile, parțiale și incomplete, deschid noi teme de reflecție, care să răspundă la întrebări precum: De ce nu este muzica populară folclor? Care sunt limitările metodologice în stabilirea caracteristicilor stilistice și estetice ale repertoriului în stil folcloric? Care este actualitatea și importanța studierii mutațiilor la nivel structural, funcțional și de reprezentare ale muzicilor populare de consum, în contextul studiilor mai largi, de antropologie culturală? Este un domeniu amplu de cercetare, aflat în plină desfășurare și rapidă transformare.
