♦ „Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele.” (Psalm 31, 1; Romani 4, 7)
Iubiți credincioși, mărturisirea păcatelor și depunerea efortului pentru îndreptarea vieții cu ajutorul harului reprezintă coordonatele esențiale ale pocăinței, precum și reperele unei vieți care ne apropie tot mai mult de Dumnezeu și de Împărăția cea cerească. Îndemnul rostit de duhovnic în cadrul Moliftei Mărturisirii, și anume: „ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat”, precum și evidențierea pe care o face prin afirmarea adevărului potrivit căruia „pe pământ, judecata mărturisirii se face spre îndreptare și spre vindecare” (Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, Hrană duhovnicească, Editura Lumină din lumină, București, 2000, p. 379) constituie tot atâtea argumente pentru a acorda o atenție deosebită pocăinței.
Arhimandritul Sofronie Saharov acordă pocăinței mai multe numiri, după cum urmează: „neprețuitul dar al omenirii; minunea lui Dumnezeu, care ne zidește după cădere; revărsarea insuflării dumnezeiești peste noi, în puterea căreia ne înălțăm către Dumnezeu Tatăl nostru, pentru veșnica viață în Lumina dragostei Sale” (Arhimandritul Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. Ierom. Rafail Noica, ediția a II-a, Editura Accent Print, Suceava, 2015, p. 26-27).
Întoarcerea de la păcat la virtute constituie un lucru benefic și foarte important pentru fiecare dintre noi, pentru că ne oferă posibilitatea de a scăpa de primejdia cumplită a iadului, după cuvântul Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (I Corinteni 6, 9-12).
Citatul acesta scripturistic ne edifică asupra faptului că lucrarea mântuirii presupune angajarea într-o luptă care are ca scop despătimirea sufletului și a trupului de toate răutățile și efectele căderii, eliberarea de egocentrism și conformarea vieții cu voia lui Dumnezeu.
Spiritualitatea Răsăritului creștin definește păcatul ca fiind expresia îndepărtării de Izvorul Binelui. Acesta (păcatul) devine rezultatul alegerii pe care o face omul sub imperiul iubirii de sine, în contradicție cu rațiunea dumnezeiască sădită în creație și în opoziție cu gândul lui Dumnezeu privitor la procesul de sfințire al lumii.
Păcatul este o sfâșiere a comuniunii și o plasticizare a dorinței de stăpânire, ce îmbracă diferite forme – exploatare, lăcomie, zgârcenie, împietrire față de nevoile semenilor, nedreptate, mânie, lipsa fricii de Dumnezeu, nepăsare față de autoritatea duhovnicească, îngâmfare, desfrânare, trufia vieții etc.
Catalogarea gravității păcatelor este făcută de oameni în funcție de nivelul de conștientizare și înțelegere duhovnicească, ce diferă de la om la om. A cădea într-o ispită doar cu gândul poate fi considerat a fi un păcat mai mic decât împlinirea cu fapta a respectivului gând; însă ostenitorii mântuirii se raportează la orice lucru oricât de neînsemnat, care produce întristarea Duhului Sfânt, ca la un mare pericol.
Legile care asigură continuitatea prezenței harului înlăuntrul ființei omenești și care, totodată, întrețin progresul îndumnezeirii constituie adevăratele repere ale dreptății și binelui pentru oamenii duhovnicești, iar tot ceea ce nu este conform spiritului de râvnă și trăire în lumina lui Dumnezeu se integrează de aceștia în registrul păcatelor grele. Pentru oamenii lumești, dimpotrivă, standardele ce fac deosebire între drumul drept și cel strâmb se bazează pe o concepție mult prea laxă, întrucât pentru ei nu este un păcat mare, de exemplu, să clevetească sau să ironizeze pe cineva, atâta timp cât (zic ei) nu fac rău fizic acelei persoane. Pe de altă parte, un om duhovnicesc dacă simte că harul se retrage de la el atunci când primește o judecată nefolositoare, atunci el se va lupta cu orice lucru care pricinuiește alungarea liniștii duhovnicești ca și cu niște păcate mari, chiar dacă acestea nu sunt grosiere, în sensul înțelegerii lumești.
O anumită împărțire a păcatelor se poate face după cum urmează: păcate legate de îmbolnăvirea proprie (vicii, excese, stres, nervozitate etc.), păcate ce vizează raporturile cu semenii (judecarea, pizma, invidia, clevetirea, ura, dușmănia, pâra), păcate care necinstesc creația (poluare, exploatare, chinuirea animalelor etc.) și păcate care intră în contradicție cu dogma Bisericii, cu poruncile evanghelice și cu legea morală a creștinismului (iubirea).
Dumnezeu ne-a creat după chipul Său, înzestrându-ne cu calitatea de parteneri ai dialogului cu El și ne-a făcut capabili ca prin împărtășirea din harul divin să ajungem la asemănarea cu El. Tot ceea ce ne oprește sau ne distrage de la împlinirea acestei chemări cerești putem socoti că este păcat. Din acest punct de vedere, păcatul poate fi conceput ca fiind expresia opririi din urcușul îndumnezeit și se manifestă uneori foarte subtil sub forma gândurilor amăgitoare care ne spun că nu trebuie să ne curățăm, că suntem buni, și nu trebuie să ne autodepășim, că nu trebuie să devenim mai religioși pentru că vom fi catalogați ca habotnici etc.
O provocare deosebită la adresa temei pe care o dezbatem este faptul că trebuie să ne autoconvingem că ceea ce este de la cel viclean, adică vrednic de dorit la arătare și plăcut la gust, trebuie respins, iar dacă se întâmplă să primim și să ne îndulcim de vreo ispită, trebuie să ne cultivăm dorința de a ne curăța de întinăciune, prin spovedanie și pocăință.
Construirea suportului motivațional presupune dobândirea de către om a convingerii că orice păcat creează dependență, iar lipsa posibilității de împlinire a poftei provoacă foarte multă supărare, deprimare, angoasă și duce la chinul veșnic.
A renunța la poftele lumești poate induce omului impresia că pocăința este amară și ostenitoare, însă concepția aceasta este contrazisă de Sfânta Scriptură, care spune că viața în Hristos este plină de bucurie și pace lăuntrică – iar mărturiile Sfinților Părinți confirmă acest lucru în scrierilor lor, că cei ce au gustat această dulceață plină de lumină au și experimentat harul lui Dumnezeu.
Unul din criteriile care ne ajută să înțelegem unde și cu ce anume am greșit este conținut și exprimat de mesajul scripturistic, care ne transmite următoarele: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceți-le şi voi la fel, căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii” (Matei 7, 12). Așadar, conștientizarea faptului că am adresat semenului un cuvânt răutăcios (jignire) și realizarea faptului că i-am făcut semenului ceva care pe noi ne-ar fi rănit, reprezintă o modalitate ce ne ajută să identificăm în propria conduită o anumită greșeală (păcat).
O altă modalitate, care ne inspiră și ne sprijină în realizarea introspecției interioare, este compararea propriei vieți cu cea a sfinților. Acest proces lăuntric ne arată, pe de o parte, că drumul virtuții este pavat cu pietrele râvnei pentru mântuire, iar, pe de altă parte, ne edifică asupra faptului că toate deplasările și ezitările care ne-au abătut de la urcușul duhovnicesc constituie păcate. Dezvoltând această idee menționăm că, la un anumit nivel, doar împrăștierea minții, ieșirea din casă/chilie sau neatenția la rugăciune pot fi catalogate și simțite ca fiind păcate mari, ce necesită depunerea unui efort de îndreptare.
Mărturisirea implică pe lângă conștientizarea păcatelor și hotărârea de a-ți deschide sufletul părintelui duhovnic. Nu cred că există vreun om care să nu fi încercat să-și elibereze sufletul de o anumită povară printr-o modalitate sau alta. Înmulțirea răutății în lume, însă, a dus la înmulțirea suspiciunii și a neîncrederii între oameni și a produs o închidere în sine a acestora. Pe de altă parte, instinctul firii căzute a omului de a găsi justificare aproape la orice lucru, chiar și pentru greșeli, compararea cu cei care nu acordă prea mare importanță eticii și îmbătarea cu sentimentul mulțumirii și a mândriei (vezi Pilda vameșului și a fariseului), creează premisele trăirii în nepăsare, duce la plafonarea existențială (suficiența de sine) și la incapacitatea de a vedea calea luminoasă a împlinirii personale prin trăirea tainei credinței și a iubirii. Episodul găzduirii Domnului Iisus în casa fariseului ne edifică cu privire la această realitate și ne arată care este remediul acestei patologii umane, prezentându-se un model de pocăință: „Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi,
Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele” (Luca 7, 44-48).
Aceste cuvinte rostite de Mântuitorul Iisus, în realitate oferă argumentele ce fundamentează concepția potrivit căreia pocăința trebuie să fie expresia manifestării iubirii față de Dumnezeu și conținutul întâlnirii și relaționării omului cu Cel ce se jertfește/junghie pentru noi ca Miel.
Domnul Hristos când a suflat și a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 23) Și-a exprimat dorința ca apostolii, precum și urmașii lor – episcopii și preoții – să reverse în numele Său asupra oamenilor acest mare har, izbăvindu-i din lanțurile păcatelor. În legătură cu această realitate, Slujba Mărturisirii atrage atenția asupra unui lucru deosebit de important, prin cuvintele pe care i le adresează credinciosului, și anume: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă […] fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată şi sfânta Lui icoană înaintea noastră este, iar eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie…” (Spovedania, Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019, p. 65). Observăm, așadar, că această atenționare are rolul de a-l pune pe om în relație directă cu Dumnezeu și, totodată, are menirea de a-l responsabiliza și pe părintele duhovnic, în sensul depunerii de către acesta a unui efort ce constă în transfigurarea propriei sale vieți, astfel încât credinciosul care se spovedește să poată recunoaște pe slujitorul Mântuitorului Hristos în chipul persoanei înaintea căreia face mărturisirea (preotului).
În legătură cu întrebarea „la cine se poate face spovedania”, Biserica ne învață că există posibilitatea ca spovedania să se facă în mod regulat la un părinte (respectiv preotul din parohia de care aparține credinciosul), iar pentru anumite probleme mai grele și dileme de natură ontologică se pot cere îndrumări și sfaturi – cu binecuvântarea, la recomandarea și cu acordul preotului – unui duhovnic mai în vârstă, care, prin statura sa harică, face dovada vie că este un bun îndrumător duhovnicesc. În lipsa posibilității de a vorbi cu o astfel de persoană înduhovnicită, ale cărei cuvinte aduc alinare sufletelor, cel care dorește să calce pe drumul desăvârșirii nu trebuie să deznădăjduiască, ci, după obișnuita spovedanie, cu binecuvântarea și îndrumarea părintelui duhovnic, trebuie să culeagă din scrierile Sfinților Părinți nectarul și mierea învățăturilor sfinte, iar Duhul, care suflă unde voiește, îi va deschide sufletul și îi va sădi în inimă, ostenitorului mântuirii, înțelesurile cele bune și mântuitoare, învățându-l, de asemenea, și care este calea îndumnezeirii.
Pentru a zugrăvi în cuvinte starea sufletească pe care trebuie să o simtă cel care dorește să-și îndrepte viața, vom apela la mărturia deosebit de edificatoare a Sfântului Simeon Noul Teolog, care dezvăluie că rugăciunea celui ce se pocăiește cu adevărat, s-ar cuveni să sune astfel: „Sunt cu totul o rană și nicăieri nu mi-a rămas prilej de mântuire, pentru că am fost lăsat singur și de viu m-a înghițit iadul; și Tu, Doamne privește; Tu singur poți să mă ridici și să tămăduiești chinul inimii mele […]. Nu îndrăznesc să spun: Miluiește-mă, căci sunt nevrednic; iar Tu Doamne, vezi!” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 253).. De asemenea, tot sfântul pe care l-am citat mai spune că obținerea unei astfel de așezări lăuntrice nu va rămâne fără răspuns din partea Mântuitorului Dumnezeu, pentru că: „Dumnezeul cel Preaînalt îi va da sănătate, care va fi mai presus decât toate comorile pământului, iar sănătatea va face o bucurie negrăită în inima lui și bucuria din inima lui va fi de zece ori mai mare decât necazul lui dinainte și, iarăși, această bucurie va alunga tot chinul produs din afară în trupul lui” (Ibidem).
Taina Pocăinței înseamnă părere de rău pentru păcatele săvârșite, dar și realizarea de fapte bune, după cum aflăm din omilia „Pildei Fiului risipitor” a Sfântului Grigorie Palama, care zice: „Fiul risipitor, până când a fost în țara patimilor chiar dacă a chibzuit și a grăit cuvinte de pocăință, nu a dobândit nimic bun, ci numai părăsind acele fapte ale păcatului și mai degrabă venind către tatăl său, a ajuns să capete chiar mai mult decât nădăjduia și a rămas mai apoi cu smerenia, înțelept și drept, păstrând în el neatinsă sfințenia harului dumnezeiesc” (Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. 1, trad. dr. Constantin Daniel, Editura Anastasia, 2000, p. 45-46).
Îndreptarea vieții necesită o luptă continuă a credinciosului, ceea ce înseamnă că în urma spovedaniei acesta nu trebuie să se relaxeze, ci, dimpotrivă, și mai multă râvnă trebuie să depună, punând în aplicare îndrumările primite de la duhovnic, potrivit îndemnurilor Sfinților Părinți. Spre exemplu, în lupta cu patimile, Sfântul Nicodim Aghioritul, zice că nevoitorii trebuie să țină cont de șase lucruri esențiale (Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 123-124):
l Bate război cu acele pasiuni (patimi) ce te supără și te păgubesc și năvălesc peste tine totdeauna. Pe cât poți împodobește-te cu virtuțile contrare pasiunilor ce te supără.
l Luptă ca și cum atunci te-ai fi născut, ca un ostaș ce luptă neîncetat și nu sta în loc niciun minut, fiindcă această oprire în calea virtuților nu-i pentru a lua răsuflare și putere, ci pentru dare înapoi și slăbire.
l Fii înțelept și cumpătat în acele virtuți dinafară ce pot vătăma și slăbi corpul, ca: post exagerat, privegheri, meditații etc. Acestea trebuie dobândite puțin câte puțin, prin treptele lor; cât privește celelalte fapte bune lăuntrice și sufletești, ca: iubirea de Dumnezeu, defăimarea lumii, smerenia de sine, ura pasiunilor și a păcatului, răbdarea, blândețea etc., n-ai nevoie a le dobândi puțin câte puțin, ori să urci la realizarea lor pe trepte și scări, ci silește-te să le pui în practică cât mai repede posibil.
l Gândul, pofta și inima ta să nu cugete, să nu dorească, să nu vrea decât a birui acea patimă cu care te lupți și care te atacă. În mâncare, postire, osteneală, odihnă, priveghere, somn, în casă ori afară, în cucernicie, în lucrul mâinilor, toate să țintească spre a birui acea patimă și câștigarea virtuții contrare.
l Fii inamicul comun al tuturor dezmierdărilor și îndulcirilor pământești.
l Să faci o mărturisire cuprinzătoare, ca să te arăți că stai în darul lui Dumnezeu, de la care aștepți toate darurile, virtuțile și biruințele.
De asemenea, mai trebuie să știm care sunt coordonatele ce compun calea pocăinței, și anume:
– să facem ascultare față de părintele duhovnicesc;
– să ne înconjurăm cu reguli pentru împlinirea cuviincioasă a fiecărui lucru;
– să fim pregătiți pentru nevoințe și necazuri, căci am pornit pe o cale îngustă și plină de suferințe;
– să avem duhul arzător pentru a le suporta cu bine pe toate și să avem râvnă fierbinte spre mântuire și spre a bine plăcea lui Dumnezeu (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, trad. Elena Dulgheru, Editura Sophia, București, 2004, p. 46).
Împlinirea canonului dat de duhovnic este un aspect foarte important al temei pe care am abordat-o, iar pentru a-l înțelege trebuie, de asemenea, să ieșim din cadrele gândirii juridice, pentru că săvârșirea canonului de pocăință nu se face spre refacerea dreptății divine lezate (teoria satisfacției); dimpotrivă, canonul trebuie privit ca fiind o sumă de prescripții care au menirea de a-l îngrădi pe om, astfel încât să nu-i mai dea acestuia ocazia și posibilitatea de a păcătui.
Pocăința este un mod de a trăi și o aducere aminte continuă a faptului că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă (Iacov 4, 6; I Petru 5, 5). Importanța acesteia este reliefată și ne este insuflată în suflet de întregul cult al Bisericii, în cadrul rugăciunilor și a slujbelor dumnezeiești.
Porunca Sfântului Apostol Pavel, care zice: „După cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi” (Coloseni 3, 13), dezvăluie dimensiunea comunitară a actului Mărturisirii. Cu alte cuvinte, apostolul neamurilor ne relevă faptul că Spovedania nu este expresia relației închise de „eu-tu”, ci trebuie să fie o plasticizare a pronumelui „noi”, și o conjugare a verbului „a iubi”.
În concluzie, am putea spune că Pocăința este sinonimă cu lepădarea de sine, adică este o asumare sau întrupare a Crucii în viața personală (Luca 14, 26, 33 și Ioan 12, 25) și presupune „pierderea sufletului” pentru Hristos, adică „a muri pentru a trăi” (Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creștin, Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 225). Amin.
Pr. dr. Cristian Vlad Irimia
Biserica „Izvorul Tămăduirii”
Stațiunea Covasna, ROMÂNIA
