♦ „Orice casă e zidită de către cineva, iar Ziditorul a toate este Dumnezeu.” (Evrei III, 4)
♦ „Această casă Tatăl a zidit, Fiul a întărit și Duhul Sfânt a înnoit.” (Din stihirile Stihoavnei, glasul I, „Slujba de sfințire a bisericii”, Arhieraticon, București, 1993, p. 140)
În cuvântul pe care mi l-am propus să vi-l împărtășesc, aș dori să explic, în lumina adevărurilor de credință și a Sfintei Scripturi, actele care se săvârșesc în cadrul slujbei de târnosire și simbolismul bisericii ca locaș de închinare, acum, la acest moment istoric al Sfințirii picturii Catedralei Mântuirii Neamului.
Mântuitorul Iisus, pe când era copil, a rămas la templul din Ierusalim fără să-i anunțe în prealabil pe Fecioara Maria, mama Sa și pe Dreptul Iosif, încât aceștia L-au căutat timp de trei zile, iar când a fost găsit de aceștia, Iisus le-a spus că nu ar fi trebuit să se îngrijoreze din pricina faptului că nu știau unde este, ci s-ar fi cuvenit să se gândească la faptul că El a zăbovit în acest timp în casa Tatălui Său (Luca II, 46, 49). Așadar, Cel ce se îmbracă cu cerurile ca și cu o haină și are ca așternut picioarelor Sale Pământul a descoperit prin Fiul Său, întru care a binevoit, că bisericile constituie locuri alese de El spre sălășluire în această lume. Acest lucru, însă, nu trebuie să ne ducă cu mintea la faptul că Dumnezeu s-ar mărgini în vreun fel sau s-ar împărți prin aceasta, ci se cuvine să înțelegem că, după cum un singur ciob de oglindă este capabil să reflecte întregul, așa și Domnul a oferit prin pogorământ oamenilor posibilitatea să vadă cerul în inimile lor și în aceste mici locuri de închinare care sunt bisericile. În legătură cu acest lucru aș putea să remarc faptul că aplicarea culorii albastre la pictarea fondului de pe bolta locașurilor de cult are menirea de a le insufla credincioșilor simțământul că, deși se află în biserică, ei parcă se află în cer („În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşă cerească; deschide-ne nouă uşile milei tale”, Tropar).
Cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice că „Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate – ci chiar în cer, ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei IX, 24), descoperă faptul că biserica văzută reprezintă umbra sau chipul celei cerești. Această mărturie atribuie bisericii de pe pământ rolul de pedagog și profet al tainei bisericii celei de sus și ne indică, de asemenea, faptul că suntem chemați să petrecem în trup o viață nematerială precum îngerii.
Fiul lui Dumnezeu, într-un dialog cu conaționalii Săi, a transmis că cele din Legea Veche („Cortul cel vechi avea orânduieli pentru slujba dumnezeiască şi un altar pământesc”, Evrei, IX, 1) se împlinesc în Persoana Sa, zicând – „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”; dar ideea i-a scandalizat pe iudeii care I-au replicat următoarele: „În patruzeci şi şase de ani s-a zidit templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în trei zile?”. În realitate, această provocare sau dilemă, dacă putem s-o numim astfel, a fost redată în Evanghelie de Sfântul Apostol Ioan, pentru a ne edifica cu privire la un alt înțeles pe care îl are biserica, și anume acela de „templu al trupului Domnului Iisus Hristos” (Ioan II, 19). Această mărturisire relevă mai multe adevăruri, după cum urmează: Biserica, ca locaș de cult, marchează locul unde omul se poate uni în chip real prin Sfintele Taine cu Domnul Hristos, făcându-se părtaș energiei necreate ce iradiază din trupul și firea umană îndumnezeită a Mântuitorului Iisus. Totodată, potrivit acestei descoperiri, Biserica este o realitate divino-umană dinamică, ce se extinde de-a lungul istoriei prin numărul celor care devin hristofori, fără să țină cont de granițele spațiale sau temporale.
Calitățile principale ale celor care se unesc unul cu altul în Hristos sunt acelea că au locașul de cult ca reper al identității lor și dețin, totodată, capacitatea de a se raporta unii față de alții ca fiind frați, indiferent de meridianul unde s-au născut, națiunea din care fac parte, limba pe care o vorbesc sau culoarea pielii. Pentru aceștia, bisericile ortodoxe din lumea largă reprezintă un izvor autentic de sfințire și nemurire și un factor generator al simțămintelor de intimitate și familiaritate.
Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, dezvăluie și un alt înțeles mistic al bisericii raportând acest termen la persoana umană, astfel: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Corinteni III, 16); „Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni VI, 16); „Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa și casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre” (Evrei III, 6).
Aceste referințe evidențiază realitatea că fiii credinței celei adevărate sunt încorporați în trupul Bisericii lui Hristos Fiul lui Dumnezeu și confirmă faptul că fiecare credincios în parte este o micro-biserică. Oamenii care devin biserici, prin sălășluirea în ei a Duhului Sfânt, intră în comuniune unii cu alții în chip văzut în spațiul locașurilor de cult și își afirmă unitatea în Hristos Domnul prin mărturisirea Crezului și prin împărtășirea din același Potir la Sfânta Liturghie.
Sfântul Apostol Ioan mărturisește, în Cartea Apocalipsei, că a văzut venind întru putere Împărăția lui Dumnezeu și identifică biserica ce se va descoperi în Eshaton cu însăși persoana lui Hristos – Fiul lui Dumnezeu, întrucât: „Templu n-a văzut în ea, deoarece Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul şi Mielul este templul ei” (Apocalipsa XXI, 22). Ceea ce dorește să transmită autorul profeției, prin acest citat, este că odată cu ivirea zorilor celei de a opta zi (veșnicia), darurile dumnezeiești nu se vor transmite de Soarele dreptății prin chipuri (pâine, apă, ulei) ca acum, ci în mod nemijlocit. Totuși, pentru a ajunge să se facă părtași acestei împărtășiri a harului dumnezeiesc în Împărăția lui Dumnezeu, oamenii trebuie să se desăvârșească progresiv în această lume, prin trăirea înlăuntrul ființei lor a misterului vieții liturgice în spațiul locașurilor de cult. Această participare la slujbele din cadrul bisericii este esențială, datorită rolului îndumnezeitor pe care îl are și pentru că îi conferă persoanei umane posibilitatea de a ajunge la măsura vârstei deplinătății lui Hristos.
Sintetizând cele afirmate despre sensurile bisericii, aș putea să conchid că între termenii Biserică și locașul de cult este un raport intim, plin de profunzime teologică, de semnificații profetice și mistice ce se întemeiază pe realitatea întrupării Fiului lui Dumnezeu și pe faptul că materia poate fi transfigurată de spirit. Contemplarea acestei taine va deveni cu mult mai accesibilă înțelegerii noastre dacă vom înțelege ritualul sfințirii locașului de cult și dacă vom interpreta mesajul textelor ce îmbracă ritualul târnosirii. Coroborarea acestor elemente ne va fi de un real folos, întrucât ea ne va ajuta să vizualizăm scara ce unește pământul de cer și ne va oferi posibilitatea să înțelegem multe aspecte legate de opera de răscumpărare realizată de Hristos Domnul nostru și care sunt cuprinse tainic în ființa Bisericii.
Târnosirea bisericii este precedată de înconjurarea locașului cu Sfintele Moaște dispuse pe Sfântul Disc, timp în care se citesc trei pericope apostolice și trei pericope evanghelice.
Ocolirea bisericii semnifică universalismul propovăduirii și a mântuirii creștine, iar folosirea unei mici părți din Sfintele Moaște la săvârșirea acestei procesiuni atestă faptul că venirea Răscumpărătorului Iisus în lume pentru a-l sfinți pe om a rodit în persoana sfinților.
Mesajele evangheliilor care se citesc cu acest prilej (al înconjurării bisericii) ne transmit printre altele următoarele învățături de credință:
Mai întâi, prin rememorarea mărturisirii realizate de Sfântul Apostol Petru, se afirmă că Biserica se întemeiază pe afirmarea adevărului ortodoxiei, și anume acela că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și că iertarea păcatelor (mântuirea) nu se poate obține în afara Bisericii („Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei XVI, 16-19).
În al doilea rând, prin prezentarea episodului în care o vedem pe Maria (sora Martei) așezată la picioarele Domnului Iisus sorbind cu nesaț vorbele-I pline de har („Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui”, Luca X, 39), ni se revelează de fapt ideea că Biserica deține cuvântul adevărului revelat de Fiul lui Dumnezeu, iar ascultarea și împlinirea acestuia are putere să-l facă pe om viu pentru veșnicie. Un aspect esențial care ne atrage atenția tot cu această ocazie este acela că drumul credincioșilor în Biserică presupune ascultarea și urmarea Păstorului celui bun și are ca finalitate intrarea întru Împărăția vieții celei luminoase și fericite („Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi”, Ioan X, 27-28).
Dialogul dintre puterile îngerești, provocat de Înălțarea Fiului Omului pe tronul slavei Sale („Ridicați căpetenii porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei”; „Cine este Acesta Împăratul slavei?”; „Domnul cel tare și puternic, Domnul cel tare în război, Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei”) dezvăluie nu doar surprinderea cetelor netrupești la vederea firii și a trupului omenesc înălțându-se peste cerurile cerurilor, ci mărturisește, totodată, că porțile iadului au fost zdrobite de „Cel tare și puternic”, iar stăpânitorul răului a fost zdrobit de greutatea și puterea smereniei și a dragostei dumnezeiești (Ioan 3, 16).
Bătăile în ușa bisericii, făcute de către arhiereu, și rememorarea dialogului purtat de îngeri semnifică că Domnul Hristos a luat asupra sa firea omenească decăzută, lăsând cele 99 de oi în cer, și ne transmite ideea conform căreia Mântuitorul Iisus a venit în afara raiului ce își închisese porțile, pentru a căuta umanitatea cea rătăcită. Cuvântul poruncitor „ridicați căpetenii…”, precum și prezentarea Mântuitorului Iisus ca fiind „cel tare și puternic, Domnul cel tare în război, Domnul puterilor, Împăratul slavei” semnifică faptul că firea umană a fost îndumnezeită, adică a fost făcută părtașă slavei și luminii dumnezeiești în urma luptei și a biruirii slăbiciunilor, afectelor și a ispitirilor diavolului, pe care Domnul Iisus nu le-a ocolit și nu le-a desființat cu puterea Sa dumnezeiască, ci le-a asumat depășindu-le prin încordarea voinței Sale umane și a ascezei pe care a depus-o după lege. Deși acest act al răscumpărării L-a săvârșit Domnul Iisus o dată pentru totdeauna, trebuie să menționăm faptul că Hristos Domnul, prin jertfa cea nesângeroasă a Liturghiei, dorește cu dor nespus să parcurgă în biserică împreună cu noi, până la sfârșitul lumii, acest drum al îndumnezeirii, „căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Evrei II, 18).
Biserica reprezintă spațiul ontologic și fizic care le conferă oamenilor posibilitatea de a se despătimi, lepădând lanțurile întunericului, și le pune înainte minunata șansă de a se împărtăși cu Însuși Trupul și Sângele pline de dumnezeire ale Domnului nostru Iisus Hristos. În acest sens și rugăciunile de târnosire conțin mențiuni clare cu privire la rolul mântuitor al bisericii, după cum se poate desprinde din însuși conținutul lor: „Să-ţi fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea la templul acesta, la acest loc, pentru care Tu ai zis: Numele Meu va fi acolo; să asculţi strigarea şi rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta. Să asculţi rugăciunea robului Tău şi a poporului Tău, Israel, când ei se vor ruga în locul acesta; să asculţi din locul şederii Tale cel din ceruri, să asculţi şi să miluieşti” (III Regi, VIII, 29-30); „Umple locașul acesta de lumina veșnică… fă-l pe el scaun slavei Tale, împodobește-l pe el cu dumnezeieștile Tale daruri cele mai presus de lume, fă-l pe el a fi liman celor înviforați, lecuire patimilor, scăpare bolnavilor, gonire demonilor. Să fie ochii Tăi deschiși către el ziua și noaptea și urechile Tale luând aminte spre rugăciunile celor ce cu frică și cu smerenie intră în el și cheamă preacinstitul și de mare cuviință numele Tău. Și oricâte vor cere, Tu vei auzi în cer sus și vei face milă și milostiv le vei fi lor” (Arhieraticon, p. 161).
Dacă ocolirea bisericii și citirea pericopelor din Noul Testament semnifică propovăduirea Mântuitorului Hristos în toată Țara Sfântă, pe care a pășit-o în lung și în lat (înconjurând-o), iar purtarea în procesiune a Sfintelor Moaște amintește de vindecările minunate săvârșite de Domnul Iisus asupra oamenilor și atestă sfințirea acestora prin energia harului dumnezeiesc, pătrunderea arhiereului alături de popor în biserică poate fi percepută ca o reiterare a triumfalei intrări în Ierusalim, sărbătorită de Florii, lucru de fapt confirmat și de faptul că ritualul ce urmează să se săvârșească în Sfântul Altar întruchipează moartea, îngroparea și învierea Domnului Hristos.
Depunerea Sfintelor Moaște în piciorul Sfintei Mese reprezintă actul văzut ce atestă faptul că locașul sfânt este investit cu atributul de a fi un izvor de sfințire pentru popor.
Îngroparea în stâlpul Sfintei Mese a actului ce atestă săvârșirea târnosirii simbolizează faptul că credința ctitorilor constituie o temelie spirituală pentru urmași, iar Biserica trebuie să fie un administrator al acestei moșteniri, udând și plivind răsadurile, astfel încât generațiile viitoare să rodească bogat prin purtarea de grijă pe care trebuie să o aibă față de locașul de cult, dând astfel mărturie că s-au luptat să păstreze nealterată comoara religiozității și legătura cu proprii strămoși.
În cele ce urmează, Sfânta Masă este spălată cu săpun și apă și respectiv clătită cu apă de trandafiri, închipuind etapele curățirii firii omenești de către Mântuitorul Iisus Hristos cu: apa botezului primit la Iordan, lacrimile rugăciunii și sudoarea provocată de asceză.
Ungerea Sfintei Mese cu Sfântul și Marele Mir simbolizează transfigurarea firii umane prin revărsarea în ea a harului de viață făcător al Sfântului Duh, realitate pe care Apostolii Petru, Ioan și Iacob au cunoscut-o și experiat-o pe Muntele Tabor la Schimbarea la Față a Domnului
Lipirea celor patru chipuri ale Sfinților Evangheliști Matei, Marcu, Luca și Ioan în colțurile Sfintei Mese atestă faptul că Domnul Iisus a lăsat Bisericii tezaurul adevărului Său și, totodată, a însărcinat pe membrii acesteia să propovăduiască Evanghelia la toată făptura („Cel ce ai dăruit lui Solomon înălțimea cugetului și lărgimea inimii și printrânsul ai ridicat Biserica Ta cea veche; și Sfinților Tăi Apostoli le-ai înnoit darul închinării în duh și printrânșii în tot pământul ai sădit sfintele Tale biserici…”, Prima rugăciune cu introducerea „Iară și iară plecând genunchii…”).
Îmbrăcarea Sfintei Mese rememorează înfășurarea trupului lui Hristos în giulgiu, iar pecetluirea care se face la încheierea acestui veșmânt (cămăși) alb reprezintă actul văzut prin care cei prezenți mărturisesc că s-au făcut părtași jertfei lui Hristos și că întăresc această unire duhovnicească cu propriul sigiliu.
Acoperirea Sfintei Mese cu straie luminoase și împodobite nu face decât să simbolizeze slava pe care ne-a arătat-o Domnul Hristos prin Învierea Sa din morți.
Așezarea pe Sfinta Masă a Sfântului Antimis și a Sfintei Evanghelii constituie o imagine a promisiunii făcute de Domnul Iisus Hristos, și anume aceea de a rămâne cu noi până la sfârșitul veacului – ca Miel și ca Învățător; aceasta însemnând că va parcurge cu noi drumul Golgotei și al morții față de păcat, pentru a ne umple de bucuria Învierii pentru a trăi o viață curată și sfântă. Textele rugăciunilor pe care le rememorez: „Părtași să ne facem Sfântului Tău Duh înnoindu-se El întru cele dinlăuntru ale noastre și întărind lucrarea cea stăpânitoare a minții noastre; ca jertfele cele gândite prin curăția gândului să le aducem Ție Stăpânului și Dumnezeului nostru” (Arhieraticon, București, 1993, p. 156, Rugăciunea a III-a a Sf. Calist); precum și aceasta: „Fă-o pe ea adevărată închipuire a Preasfintei Tale biserici, adică a trupului nostru pe care prin Apostolul Pavel și locaș și trup al Hristosului Tău a-i învrednicit-o a se numi” (Rugăciunea arhiereului înaintea ușilor închise ale bisericii) ne conștientizează de faptul că experierea credinței în sânul Bisericii și în interiorul locașului de cult necesită o implicare profundă înțelegătoare din partea persoanei umane.
Însemnarea zidurilor bisericii cu Sfântul și Marele Mir în chipul Crucii și stropirea lor cu Sfânta Agheasmă transformă construcția locașului într-un corp viu; această realitate ieșind în evidență și prin picturile sfinților, care parcă ne învăluie cu privirile lor și ne mângâie cu binecuvântări.
Întemeiată pe realitatea înălțării firii omenești de către Domnul nostru Iisus Hristos de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, în sânul Sfintei Treimi, potrivit unei bune tradiții a Bisericii, la momentul sfințirii toți oamenii, chiar și femeile, sunt invitați să se închine în Sfântul Altar pentru a simți îmbrățișarea plină de milostivire a lui Dumnezeu, gustând din potirul darului iubirii Sale.
Responsabilitatea pomenirii ctitorilor bisericii este o sarcină a slujitorilor sfințiți și a întregii comunități. Proorocul David leagă vrednicia ctitorilor de jertfelnicia și iubirea acestora pentru ridicarea casei lui Dumnezeu, după cum însuși mărturisea: „Nu voi intra în locaşul casei mele, nu mă voi sui pe patul meu de odihnă, Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob” (Psalm CXXXI, 1-5). Credem că această grijă ctitoricească – Catedrala Mânturii Neamului, a făcut ca unele nopți să fie albe pentru unii din cei care și-au dat silința la zidirea și înfrumusețarea acestui locaș de cult, drept pentru care îi considerăm vrednici a primi recunoștința noastră și pe această cale îi încurajăm să fie și de acum înainte stâlpi de nădejde ai acestei Țări, ajutându-i și în continuare în toate activitățile pe care le vor desfășura înspre binele Bbisericii Ortodoxe Române și a Neamului Românesc.
Ostenitorii Casei Domnului se învrednicesc de cinste multă datorită faptului că numele lor se pomenesc continuu la Sfântul Jertfelnic, precum și la vohodul cu Cinstitele Daruri, atât timp cât va fi slujbă în acest locaș și în această Țară. De asemenea, nădăjduim că Dreptul Judecător va citi acest pomelnic al ctitorilor bisericii când va veni întru slavă la Parusie, chemându-i pe cei care I-au bineplăcut să intre în odihna și fericirea sfinților întru Împărăția Sa cea cerească.
Acest moment înălțător al sfințirii Catedralei Mânturii Neamului, în Capitala României, la București, iubiți credincioși, s-a răsfrânt și asupra voastră, datorită revărsării, astăzi, a dumnezeiescului har de viață făcător. S-a citit pe fața fiecărui creștin prezent acolo, la sfințire, dar și a celor rămași acasă, care poate nu au putut ajunge la București, o lumină, ce cuprinde ca într-un mănunchi nobilele sentimente de – bucurie, dragoste, mulțumire și cinstire pentru Casa Domnului. Această stare de transfigurare pe care o simțiți este o binecuvântare cerească, ce poate fi transpusă și exprimată numai prin cuvintele pe care le-a lăsat moștenire Psalmistul David, când a zis atât de frumos: „Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului; inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu. Că pasărea şi-a aflat casă şi turtureaua cuib, unde-şi va pune puii săi: Altarele Tale, Doamne al puterilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu. Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda” (Psalm XXCIII, 1-5).
Pr. dr. Cristian Vlad Irimia Biserica „Izvorul Tămăduirii”
Stațiunea Covasna
ROMÂNIA
