RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS

În 24 de ore, Dobrînin s-a întors cu răspunsul oficial al URSS, însă nu scris, ci verbal. Se declara oficial, pentru prima dată de la începutul crizei, în urmă cu 10 zile, că „temerile și informațiile privind intervenția militară a URSS împotriva României erau total nefondate”. Dobrînin se referă la atacul indirect al Moscovei asupra credibilității României în declarația sa că „rapoartele despre viitoare deplasări de forțe sovietice în România sunt create special de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american și ele nu corespund realității”. Operațiunile deschise de recunoaștere și pregătirile pentru traversarea frontierei cu România s-au oprit într-o săptămână.
Ulterior, Rusk le-a spus românilor că au avut „patru cărți” de jucat împotriva Moscovei. Din păcate, primele două – „conștiința sovieticilor și a aliaților din cadrul Tratatului de la Varșovia” și „reacția furioasă a opiniei publice mondiale” – se dovediseră deja inutile în cazul Cehoslovaciei. Celelalte două cărți, unitatea și „atitudinea poporului român” și „faptul că o invazie în România ar risca o rupere a relațiilor dintre URSS și Occident” (la care Rusk a adăugat asigurarea sa „că o repetare a acțiunii sovieticilor în România ar provoca o reacție mult mai puternică din partea Occidentului decât în cazul Cehoslovaciei”) au fost cele care au constituit, într-adevăr, atuurile României.
După cum se menționa în unul din rapoartele CIA ulterioare invaziei, controlul sovietic asupra sateliților săi funcționa numai dacă erau îndeplinite patru precondiții:
– Partidul Comunist trebuie să dețină monopolul puterii.
– Dorința sovieticilor de a interveni militar trebuie să fie credibilă.
– Legătura dintre partid și popor trebuie să fie ruptă.
– Conducerea locală trebuie să fie capabilă de divizare.
Primele două precondiții – sau vulnerabilități din perspectiva regimului-țintă – existau cu siguranță și în cazul României. Ultimele două au reprezentat ținta „măsurilor active” sovietice pe tot parcursul Războiului Rece. Chinezii aveau o opinie similară în privința importanței unității românilor. La observația lui Maurer că România era doar o țară mică, Kang Sheng a ripostat: „India este o țară mare, dar nu este unită; România este o țară mică, dar este unită. În acest caz, care dintre ele este mai mare?”.

CAPITOLUL 16

ÎNȘELĂTORIA SOVIETICĂ ȘI EVALUĂRILE OCCIDENTALE

Crearea căilor de acces: coridoare și aplicații militare comune

Presiunile sovietice pentru a-și asigura mijloacele militare prin care să controleze România au continuat fără reținere în toată această perioadă. Pe lângă condamnarea clară a invaziei, România a refuzat să acorde drept de tranzit forțelor bulgare participante la agresiune, împiedicând astfel o operațiune desfășurată sub umbrela Tratatului de la Varșovia și accentuând importanța faptului că România controla singura cale terestră care lega Bulgaria de stăpânul sovietic.
Nu este deloc surprinzător că una dintre solicitările Moscovei se referea la o carte blanche pentru drepturile de tranzit către Bulgaria. Această solicitare, precum și încercarea de a câștiga indirect controlul asupra teritoriului României, prin „extrateritorialitate”, se conforma întocmai politicii țariste din 1878 și politicilor Moscovei din perioada celor două războaie mondiale. Ea a constituit o temă recurentă a discuțiilor bilaterale sovieto-române – invariabil critice cu atitudinea Bucureștilor față de proprii lor aliați – care ar fi oferit un prilej excelent pentru introducerea Trupelor Pactului de la Varșovia pe teritoriul României, cu aprobarea oficială a conducerii partidului.
Pe lângă privilegiile de tranzit, Moscova a continuat să facă presiuni pentru a beneficia de privilegiul neîngrădit de a-și desfășura trupele pe teritoriul unui stat membru al Tratatului, în baza unui vot majoritar al membrilor săi, insistând ca România să găzduiască trupele țărilor membre cât mai curând posibil. La sfârșitul lunii septembrie, Ceaușescu declara că orice decizie legată de inițierea de operațiuni militare sau desfășurarea de trupe impunea necesitatea unanimității. Aceasta l-a determinat pe șeful Statului-Major al Forțelor Armate Unificate ale Tratatului de la Varșovia, generalul Ștemenko, să intervină brutal și să-l acuze indignat pe conducătorul român că încearcă să introducă „dreptul de VETO”, ceea ce și făcuse Ceaușescu. Deloc impresionat de răbufnirea generalului, Ceaușescu a subliniat că, din rațiuni politice, românii solicită să cunoască în amănunt și în întregime „motivele pentru care își trimiteau soldații la moarte”; că, din punct de vedere juridic, unanimitatea era o cerință a relațiilor internaționale, iar din punct de vedere tehnic, nicio altă abordare nu era de luat în calcul:
Desfășurarea unei armate într-o țară străină nu este o călătorie de plăcere (deoarece implică probleme de transport, cheltuieli etc.). Trebuie reglementată printr-un acord clar care trebuie respectat întocmai. Fără un acord clar care să stipuleze obligația guvernelor în această chestiune, trupele nu vor avea nici o garanție a securității. (Ca exemplu, el a enumerat ce ar trebui să asigure Republica Populară Bulgară trupelor Republicii Socialiste România – cazare, mâncare, asistență medicală, transport etc.)
Apoi, Ștemenko a cerut imperios să afle ce trebuie să facă Bulgaria vizavi de desfășurarea trupelor în alte țări membre ale Tratatului. „Nimic – a replicat Ceaușescu – dacă vorbim despre relațiile bilaterale. Totul, dacă este vorba de acțiunile derulate sub jurisdicția Tratatului de la Varșovia.”

Manipularea percepțiilor occidentale asupra rezistenței României

Acțiunile de dezinformare promovate de sovietici la adresa României pot fi considerate ca un succes fără precedent al acestei perioade. Extrapolând evoluțiile reale și erorile logice, efectul dezinformării era menit să transforme lipsa demonstrațiilor publice și încercările de a reduce discuția la un compromis de substanță și conținut, printr-o diminuare a manierei retorice și conciliante. Printre temele diseminate cu insistență în perioada Războiului Rece, se numărau următoarele: România a ezitat să adopte o poziție contrară intervenției, în timp ce alte state membre au fost mai ferme; condamnarea invaziei de către România și susținerea cauzei celor de la Praga au fost de scurtă durată; România nu s-a confruntat cu o amenințare reală din partea URSS dată fiind lipsa ei de importanță strategică; România nu ar fi opus rezistență dacă armata sovietică ar fi intervenit într-adevăr și, prin urmare, nu merita să fie sprijinită; România a adoptat o poziție ostentativă cu privire la unele aspecte minore, în timp ce alte țări din cadrul Tratatului s-au angajat într-o opoziție discretă cu un conținut mai profund etc.
Succesul acestor teme de dezinformare a fost foarte bine ilustrat în perioada ce a urmat crizei din 30 august, când președintele Johnson a menționat posibilitatea declanșării unui al treilea război mondial, în cazul în care forțele sovietice ar fi intrat în România.Într-un memorandum emis a doua zi, referitor la Posibila amenințare sovietică la adresa României, CIA a abordat problema cu scepticism, din perspectiva: „Există oare dovezi clare că se va produce invazia sovietică?”, în loc să se întrebe agnostic dacă „Există indicații compatibile cu pregătiri de intervenție din partea sovietică”, și care volens nolens ar duce la concluzia că astfel de intenții nu au fost dovedite. Conform CIA:
În seara zilei de 30 august, au fost primite câteva rapoarte alarmante care sugerează iminența unei intervenții militare sovietice în România. Nu putem exclude o asemenea acțiune din partea Moscovei și nu putem respinge posibilitatea unei asemenea invazii, dar informațiile noastre sunt contradictorii și nu conduc neapărat la concluzia că URSS-ul, alături de aliații ei, va intra în România.
Aceasta reflecta mai degrabă o prejudecată instituțională decât o analiză determinată politic. În pofida faptului că Dean Rusk a declarat ulterior că nu a crezut posibilă o intervenție, în acel moment, el și președintele Johnson s-au comportat exact ca și cum ar fi perceput cu claritate această amenințare. Luând măsura extremă de a ridica posibilitatea unui al treilea război mondial, în cazul în care forțele sovietice ar fi pătruns în România (susținuți și de măsurile luate de liderii chinezi, britanici și vest-germani, ca și de măsurile defensive românești), efortul de descurajare a intervenției militare sovietice a fost, în final, încununat de succes.
Memorandumul continua apoi să combată indiciile unei amenințări armate. De exemplu, memorandumul CIA menționa propriile descoperiri legate de: „existența unor manevre militare în regiunile Kiev și Odessa, în vecinătatea României”; „mișcarea unui larg convoi” de trupe „în partea centrală a Districtului militar Carpați”, înspre granița cu România; și concentrări de „trupe de transmisiuni și logistice în nord-estul Bulgariei”, de-a lungul frontierei cu România (inclusiv deplasarea a 107 avioane bulgărești), dar lista cu rapoartele „despre concentrările de trupe sovietice și bulgărești” era precedată de mențiunea: „informații de presă neconfirmate”.
Ca un contraindiciu important, memorandumul cita „rapoartele atașaților militari occidentali din Ungaria” care, în ciuda „frecventelor deplasări la frontiera ungaro-română”, nu au găsit „nici o dovadă a vreunei acumulări de forțe sovietice în zonă”. Deși unii atașați militari occidentali furnizau adesea informații militare prețioase, niciunuia nu i s-a permis accesul liber la frontiera vreunei țări membre a Blocului, așa cum sugera raportul, ei constituind ținta primară a operațiunilor de dezinformare. De aceea, autoritatea acestor rapoarte era de fapt mult mai redusă decât se sugera în analiză.
De abia la punctul 5, memorandumul aborda existența unui potențial pentru o intervenție a Pactului de la Varșovia:
5. În vestul URSS există suficiente trupe terestre și aeriene disponibile în cazul în care sovieticii și aliații din Pactul de la Varșovia decid să intre în România. Există cel puțin șase divizii terestre în Districtul militar Odessa, adiacent României, și cel puțin opt divizii în Districtul militar Kiev, din nord. De asemenea, există câteva divizii în Districtul militar Carpați, care nu au fost deplasate în Cehoslovacia și ar putea fi disponibile. (…)
6. În Ungaria sunt patru divizii sovietice, pe lângă cele șase divizii maghiare. Bulgaria are 12 divizii. (…)
7. Trei armate tactice aeronautice, una în Ungaria și câte una în districtele militare Odessa și Carpați, ar putea oferi acoperire aeriană adecvată operațiunilor terestre din România.
Conform memorandumului CIA, cea mai „elocventă indicație” a fost considerată aceea că înșiși diplomații români „nu își imaginau posibilitatea intervenției sovietice în țara lor”, iar „ministrul de Externe (Corneliu) Mănescu le-a comunicat oficialităților americane că guvernul său nu era îngrijorat în legătură cu posibilitatea intervenției rusești”.
Două zile mai târziu, CIA confirma că „activitatea militară din Bulgaria” se „intensificase” prin „începerea unor exerciții ale forțelor terestre ale armatei bulgare, în zona de est a țării” și de-a lungul frontierei româno-bulgare. Preocupată de majora criză Est-Vest, provocată de invadarea Cehoslovaciei, CIA nu a considerat ca indiciu al unei amenințări iminente faptul că Bulgaria a inițiat manevre militare în apropierea frontierei cu România – zonă la care se făcea repetat referire într-un raport CIA ca fiind „nord-estul Bulgariei”, fără să se menționeze că se afla la granița cu România – în care erau implicate câteva divizii bulgărești și forțe aeriene semnificative (precum și manevre navale importante, încă nereflectate de rapoartele care au fost declasificate până în acest moment) și care au durat mai mult decât orice alt set de manevre bulgărești de la momentul rupturii Tito – Stalin. Iar la două zile după aceasta, pe 4 septembrie, CIA raporta:
Sovieticii au refuzat să acorde permisiunea pentru deplasarea unui atașat militar al SUA care urma să viziteze diverse locații din sud-vestul URSS, inclusiv la Chișinău și Odessa. Ambele orașe se află în districtul militar de la granița cu România.
Acest raport, în substanța sa (cel puțin partea care nu a fost ștearsă), nega raportul – despre care se afirma că provenea de la români – și pe care ministrul de Externe iugoslav îl înmânase ambasadorului SUA de la Belgrad, referitor la mișcările suplimentare de trupe sovietice, în Bulgaria și Ungaria. În loc să analizeze dacă cele 2-3 divizii bulgare erau angajate în manevre de intimidare prin traversări ale fluviului și exerciții de asalt la frontiera României sau dacă cele 4-5 divizii maghiare continuau aplicațiile similare de-a lungul graniței comune, memorandumul a deplasat discuția spre întrebarea dacă divizii sovietice suplimentare intraseră în Bulgaria și Ungaria (mișcări care oricum nu ar fi fost necesare pentru o invazie în România, dată fiind dispunerea de la acel moment a trupelor sovietice). Ambasadele americane din ambele țări au negat categoric acel așa-zis raport românesc – ambasada americană de la Budapesta raportând că „prin supravegherea continuă și sistematică din partea atașaților militari occidentali, de la începutul lunii august nu s-a putut confirma prezența nici măcar a unei singure divizii sovietice adiționale în această țară”.
Pe de altă parte, spionajul militar al Statelor Unite observa că trupele sovietice continuau să se deplaseze spre vest, din diverse districte militare, spre (și în) Europa de Est și, în special, că „singura divizie” care se retrăsese din Cehoslovacia era Divizia 35 de motorizate din grupul sudic de forțe sovietice, care se întorsese în Ungaria și se afla acum „la o distanță de 100 km atât față de România, cât și de Iugoslavia”. În plus, fusese activat un nou aerodrom la Mezokovesd, Ungaria, în timp ce mișcările de trupe spre vest indicau „o continuă comasare de forțe în zonă”. Printre factorii care indicau sau favorizau „o acțiune ofensivă a Pactului de la Varșovia” în viitorul apropiat, spionajul militar american menționa:
A. Toate unitățile sovietice importante – cu o singură excepție, Divizia 35 de motorizate – erau în continuare desfășurate (și niciuna „nu se întorsese în URSS”).
B. În Cehoslovacia rămăseseră mult mai multe unități decât era necesar.
C. Modelul logistic și de aprovizionare era adaptat unor operațiuni susținute.
D. Continua mobilizarea rezerviștilor și nu existau decât „indicii limitate” că o parte dintre ei ar fi fost lăsați la vatră.
E. „Cel puțin încă o lună vremea va fi favorabilă pentru operațiuni.”
F. „Lipsa de reacție a NATO la invazia din Cehoslovacia.”
G. Statele Unite erau preocupate de Războiul din Vietnam, iar lumea liberă nu avea o opinie comună în această privință.
H. „Ușurința cu care se realizase ocuparea Cehoslovaciei era cauzată parțial de dorința lui Dubcek de a se înțelege cu sovieticii.”
La mijlocul lui septembrie, comunitatea informativă a SUA căzuse de acord că Moscova va tolera „recalcitranța” României în problemele Tratatului de la Varșovia pentru că aceasta nu amenința politica și planurile sovietice din Europa, în timp ce „trădarea sau chiar lipsa de cooperare a unui stat mai nordic ar submina chiar fundamentul acelei politici și, deci, nu putea fi tolerată”. Reducând varietatea amenințărilor pe care Bucureștii le prezentau pentru URSS doar la „naționalismul românesc”, estimarea National Intelligence presupunea că Moscova îl privea ca pe un „păcat ce putea fi iertat” spre deosebire de „cel mortal” reprezentat de „liberalizarea regimului cehoslovac”. În acest fel, din moment ce serviciile de informații americane minimalizau importanța strategică a României și considerau politicile sale naționaliste lipsite de semnificație, amenințarea sovietică a fost considerată nulă.
Caracterizări negative similare ale acțiunilor României sunt prezente și în documentul de strategie pentru scenarii posibile, întocmit la începutul lunii octombrie 1968 de grupul de experți seniori ai Departamentului de Stat (SIG: Senior Interdepartmental Group). „Principalul scenariu” era acela al unei „invazii de tipul celei care s-a petrecut în Cehoslovacia”, dat fiind faptul că:
Capacitatea sovietică de a invada România cu orice efectiv sau cu orice mijloace militare venite din oricare sau din toate cele patru direcții – Ucraina, Moldova, Ungaria (plus forțele dislocate în Cehoslovacia), Bulgaria și Marea Neagră – este impresionantă.

(va urma)