RĂZBOIUL CALANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WTTS
Un al doilea scenariu, o „lovitură de stat orchestrată de URSS”, era considerat de grupul de experți ca fiind probabil cel mai eficient mod de a reinstaura controlul Moscovei, din moment ce SUA și aliații acestora nu prea ar mai fi avut ce face dacă s-ar fi confruntat cu o schimbare internă a conducerii, iar noile autorități s-ar fi opus acordării de asistență. Un al treilea scenariu se referea la „dezmembrarea României”, prin care forțele armate conduse de sovietici ar fi „desprins Transilvania și ar fi predat-o Ungariei loiale”. Ajutorul nonmilitar acordat de SUA ar fi putut fi extins numai în cazul unei invazii de tipul celei din Cehoslovacia și numai cu două condiții: ca România să-l solicite și ca ea să opună rezistență intervenției militare sovietice. Admițând că românii ar trebui ajutați dacă rezistă, atunci ajutorul ar fi condiționat și de modul în care au rezistat, specificând că ar fi nevoie de o „rezistență neașteptat de fermă din partea românilor”. Planul prevedea că o asemenea rezistență impunea acordarea ajutorului:
Nici capacitatea militară românească, nici experiența istorică a românilor nu indică posibilitatea unei rezistențe militare prelungite, a unui război de gherilă sau chiar a unor șantaje de tipul celor făcute de cehoslovaci la începutul invaziei sovietice.
Pentru a ajunge la o concluzie, decizia de a lupta luată de conducerea României pe plan intern și exprimată public în fața unei populații care în mod cert o susținea, și care a convins Beijingul, Belgradul, Bonnul, Londra și Budapesta, a fost respinsă ca fiind nerealistă. În mai puțin de șase săptămâni, dezinformarea sovietică concertată a reușit să remodeleze imaginea foarte populară a României, care sfida deschis Moscova, în cea a unei țări fragile și gata să capituleze. Și a reușit să vândă această imagine celor mai înalți experți din Departamentul de Stat al SUA.
Lansarea stereotipurilor
Trebuie subliniat faptul că atacurile propagandistice la adresa atitudinii ferme a României fuseseră lansate de conducerea țaristă în timpul războaielor ruso-turce și al Primului Război Mondial și, ulterior, de conducerea sovietică, ca o modalitate de izolare a țării de ajutorul și atenția Occidentului. Conform unor observatori direcți occidentali și turci, intervenția României salvase Rusia de la înfrângere în războiul ruso-turc. În același timp, capacitatea României de a-și reveni după o înfrângere aparent catastrofală, în timpul Primului Război Mondial, și de a-și menține linia frontului împotriva forțelor combinate ale puterilor centrale, în „ultima mare bătălie de pe Frontul de Est”, în 1917, a fost considerată un miracol militar atât de adversarii germani și austrieci, cât și de aliații francezi, englezi și americani. Numai numărul victimelor, 335.000 de morți pe câmpul de luptă și aproape 400.000 de morți din rândul civililor, indica o rezistență mai mare decât își puteau imagina experții americani din SIG.
Când a fost întrebat „care dintre trupele neaparținând Germaniei” – finlandezii, croații sau ungurii – „erau cei mai buni soldați” din cadrul Axei, fostul general al Wehrmachtului și ulterior șef de Stat-Major NATO, Hans Speidel, a răspuns: „Nici unii. Românii. Dați-le niște ofițeri de treabă și sunt cei mai buni soldați pe care îi puteți avea”.
Speidel nu a fost singurul care a făcut o astfel de apreciere. Fostul comandant german din Creta, generalul Heinrich Kreipe, care condusese o divizie de pe frontul din Kuban, unde îi văzuse în acțiune pe români, și-a exprimat aceeași părere remarcabilă despre performanța militară a României, ca răspuns la întrebarea similară a unui ofițer britanic, referitoare la cine a fost cel mai bun aliat militar al nemților:
A, românii, desigur! Au fost neînfricați în atac și dacă trebuiau să apere o poziție erau ca niște câini de pază! Rezistau uneori până la ultima suflare.
Autoritățile sovietice s-au străduit din răsputeri să discrediteze public capacitatea românilor de a lupta, într-o asemenea măsură încât o puneau în opoziție cu pretinsa performanță a ungurilor, diametral opusă față de declarațiile ofițerilor germani care serviseră pe Frontul de Est. Hrușciov, spre exemplu, afirma că trupele românești se prăbușiseră la „prima lovitură”, în timp ce ungurii „rezistaseră cu încăpățânare”. De asemenea, istoriografia militară sovietică a făcut tot posibilul să caracterizeze contribuția românească la cauza Alianței, din timpul ultimelor nouă luni de război (peste 538.000 de combatanți), ca fiind șovăielnică, insignifiantă și ineficientă, în principal pentru a justifica refuzul Moscovei de a-i acorda României statutul de cobeligerant. Dar chiar și admițând că Speidel și Kreipe ar fi exagerat, faptul că România a avut peste 167.000 de victime în lupta de partea Aliaților (sovietici), cu peste 50% morți, indică din nou o disponibilitate mai mare de a intra în luptă decât susțineau experții americani sau acțiunile de dezinformare sovietice. Cu excepția URSS-ului, Marii Britanii și SUA, pierderile României în timpul ultimelor nouă luni de război, când a luptat de partea Aliaților, au depășit pierderile oricărei alte părți beligerante pe parcursul întregului război.
La mijlocul lunii octombrie 1968, ministrul de Externe al lui de Gaulle, Michel Debre, s-a gândit că ar fi util să încerce să-l convingă pe Secretarul de Stat Rusk că ar fi o deosebire fundamentală „între o acțiune sovietică îndreptată împotriva României și orice altă acțiune asemănătoare împotriva Berlinului de Vest, împotriva Iugoslaviei sau Austriei”. Debre susținea că o invazie a României avea o importanță minoră și că nu era cazul să fie considerată motiv de îngrijorare disperată și de reacții riscante. Recunoscând că există această diferență, Rusk a arătat că „intervenția sovietică în România ar putea fi foarte bine plănuită pentru a pregăti o eventuală intervenție împotriva Iugoslaviei” și și-a exprimat neîncrederea sa față de convingerea lui Debre că sovieticii „nu vor interveni deoarece pun preț pe dezghețarea relațiilor (detente)”, exact argumentul care făcuse Occidentul și America să închidă ochii și să desconsidere amenințarea la adresa Cehoslovaciei.
Realitatea contrastantă din spatele acestor afirmații includea pregătirile militare sovietice constante, dublate de ofensiva secretă extinsă a serviciilor de informații din țările membre ale Tratatului. Până în octombrie 1968, ca parte a eforturilor coordonate de sovietici, Departamentul de Informații Externe al Stasi – HVA (Hauptverwaltung Aufklarung) – a transformat statutul României de partener „comunist, prieten, chiar fratern” într-unul de stat dușman și și-a înființat „un post sub acoperire legală” la Ambasada Germaniei de Est, la București. România devenea astfel „singura țară din sfera de influență sovietică unde HVA a decis să-și înființeze un post prin care să desfășoare activități de spionaj”, în timpul Războiului Rece. Până la sfârșitul lunii octombrie, Stasi făcea liste cu toți cetățenii Germaniei de Est care aveau relații cu România, cu mențiunea „dacă persoanele respective ar putea fi recrutate sau făcute colaboratori neoficiali” pentru operațiunile derulate acolo.
Între timp, autoritățile sovietice din RSS Moldova și Ucraina s-au aliat împotriva impactului „distructiv” pe care îl reprezenta România în regiune, prin modelul ei independent și influența subversivă exercitată prin „publicațiile și mass-media contrarevoluționară și antisovietică”. În octombrie, prim-secretarul moldovean, Ivan Bodiul, a condamnat conducerea României pentru „poziția dăunătoare față de un larg set de probleme importante pentru mișcarea muncitorească și comunistă internațională” și pentru „opoziția fermă față de măsurile luate de cele cinci state socialiste pentru a stopa contrarevoluția din Cehoslovacia”. Faptul că „presa românească publica materiale și declarații ale unor autori români și străini care erau ostile Uniunii Sovietice și celorlalte țări socialiste și republica materiale antisovietice din presa străină, inclusiv din organele de presă burgheze”, a fost considerat deosebit de condamnabil.
În consecință, în lunile august-noiembrie, ziarele românești au fost „reținute și distruse” de autoritățile sovietice pe movitul că propagau „dezinformări care îi induceau în eroare pe cititori și dăunau eforturilor de a promova punctul de vedere comunist în rândul populației din republică”. Solicitările repetate ale Bucureștilor pentru „retragerea imediată a trupelor celor cinci state” din Cehoslovacia, apărarea constantă a „corectitudinii poziției românești” față de invazie și comparația periculoasă cu Ludovic al XIV-lea a marxiștilor care clamau „Marxisme c‘est moi” („Marxismul sunt eu”), precum și nenumăratele discursuri împănate cu teme „de un naționalism veninos” erau considerate deosebit de „ofensive”.
Intervenția britanicilor și a NATO
La începutul lunii septembrie, subliniind caracterul complicat al relației sale cu Moscova și cu Bucureștii, Tito a întrebat Londra ce măsuri va lua „dacă România va fi invadată, Iugoslavia angajându-se să vină în ajutorul vecinei sale”. Pe 6 septembrie, premierul britanic, Harold Wilson, ministrul Apărării, Denis Healy, și ministrul de Externe, Michael Stewart, au luat în discuție planurile de a trimite „unități militare britanice de genul celor utilizate în cel de Al Doilea Război Mondial pentru a-i ajuta pe partizani, dacă Iugoslavia va fi direct amenințată”. Healy și Stewart „au convenit cu premierul că o invazie rusească în România putea foarte bine reprezenta prima etapă care ar precede o astfel de amenințare”.
Astfel, în luna septembrie, au început o serie de discuții „disperate” între Wilson, Stewart și Ceaușescu, determinate de „mișcările constante de trupe sovietice la granița României”, care au generat motive serioase de îngrijorare la Londra și la Washington. La începutul lunii octombrie, Londra a informat Washingtonul că este de părere că acest Nervenkrieg împotriva României și Iugoslaviei este parte a unui plan militar sovietic în care „trupele se vor deplasa din Ungaria prin România pentru a ocupa Belgradul și podurile principale de la Novi Sad și Panchevo”. Ajungând la concluzia că o invazie în România ar fi dezastruoasă pentru britanici și pentru interesele NATO în zona Mediteranei, Londra monitoriza îndeaproape misiunile sovietice la frontieră.
În a doua săptămână a lunii noiembrie, mișcările trupelor sovietice și ale țărilor Tratatului, precum și traficul semnalelor din România au început să capete o formă alarmantă. Concluzionând în septembrie că era necesară o poziție clară a NATO, pentru a proteja nu numai Iugoslavia și alte țări neutre, dar și pe membrii NATO din Sud, Londra a convins Washingtonul să convoace o întâlnire urgentă a Consiliului de strategie și apărare al NATO și a Consiliului ministerial. Întâlnirea programată pentru mijlocul lunii decembrie a fost devansată pentru mijlocul lui noiembrie.
Întrunirea de urgență a Consiliului de strategie și apărare al NATO din 14 noiembrie, urmată de sesiunea ministerială din 15-16 noiembrie au trimis un „avertisment explicit URSS” privind „situația gravă generată de intervenția armată în Cehoslovacia și ocuparea acesteia de către forțele Uniunii Sovietice și de patru dintre aliații din Tratatul de la Varșovia”. Liderii URSS, ai Poloniei, Germaniei de Est, Ungariei și Bulgariei încălcaseră în mod deliberat legislația internațională și plasaseră intențiile URSS și eventuala regurgere la forță și în alte cazuri care se dovedeau „periculoase pentru securitatea europeană” într-un con de incertitudine îngrijorătoare. NATO a subliniat că orice intervenție sovietică în Europa sau în zona Mediteranei „va genera o criză internațională cu grave consecințe” și-i va determina pe aliați să treacă imediat la acțiune.
Berlinul a fost direct invocat într-un comunicat NATO, iar Iugoslavia indirect, dar faptul că presiunile militare, politice și economice sovietice erau îndreptate în principal împotriva României făcea să fie evidentă care era cauza proximă a avertismentului. În discuțiile din cadrul Alianței Atlanticului de Nord, care au precedat comunicatul, Dean Rusk a specificat că „o amenințare din partea Pactului de la Varșovia contra României, Iugoslaviei sau Austriei ar constitui o amenințare pentru NATO”. Totuși, dat fiind comportamentul sovietic din trecut, britanicii aveau dubii privind eficiența acestuia. „Poziția URSS în Europa de Est este atât de solidă”, conchideau serviciile secrete britanice câteva zile mai târziu, încât „este de așteptat ca URSS să poată acționa împotriva României fără teamă de consecințe, în ciuda recentului comunicat al NATO”.
Evaluări contradictorii: viziunea britanică și cea americană asupra amenințării la adresa României
În timp ce serviciile secrete britanice consemnau în continuare că erau indicii privind o acțiune împotriva României la începutul toamnei, americanii respingeau aceste informații ca nefiind credibile. Aceste percepții atât de diferite se datorau, parțial, surselor relativ puține pe care CIA le deținea în estul Europei. CIA nu a avut agenți în România în 1968 sau în 1988-1989 (în afară de șeful misiunii de la București care, în ultimă instanță, s-a dovedit a fi și agent sovietic). În consecință, o mare parte din rapoarte provenea de la atașații militari ai SUA. Iar țările-gazdă controlau strict mișcările atașaților, în timp ce serviciile de informații se străduiau să le manipuleze percepțiile, adesea în coordonare cu eforturile „partenerilor apropiați”.
Pe de altă parte, din 31 august până în noiembrie, CIA (și comunitatea informativă a SUA, în întregul ei) a repetat că sovieticii nu vor interveni în România din cauza lipsei de semnificație strategică și a lipsei de consecințe a comportamentului acesteia. Aceasta face aprecierile informative ulterioare susceptibile la o patologie informativă comună, cunoscută ca „prejudecată retrospectivă”, prin care concluzii precedente, chiar și cele bazate pe informații eronate, sunt încorporate din obișnuință în noile analize. În timp ce britanicii au perceput pregătirile militare împotriva României, SUA luaseră o decizie politică total opusă, influențându-i pe analiștii de informații americani să evite astfel de interpretări. Comunitatea de informații a SUA, în Estimarea Consiliului Național de Informații, din 7 noiembrie 1968, aprecia că:
Presiunile exercitate asupra României, incluzând și indicii privind misiunile militare și pretinsele mișcări de trupe suplimentare ale țărilor Tratatului de la Varșovia pe teritoriul românesc, vor continua probabil atâta timp cât Bucureștii vor insista să se comporte independent și, uneori, să fie chiar ostili. Probabil că sovieticii nu au în vedere nici o acțiune militară directă împotriva României, parțial din cauza calculelor privind costurile politice și pentru că nu consideră că România are aceeași importanță strategică precum Cehoslovacia.
Astfel construită, concluzia a canalizat analiza spre interpretarea indiciilor legate de misiunile militare și mișcările de trupe suplimentare ale țărilor Tratatului de la Varșovia pe teritoriul românesc ca fiind, în final, menite mai curând să exercite presiune ca răspuns la comportamentul deranjant al României decât ca mijloace de realizare a intervenției militare. Urmând această logică, absența lor indica o renunțare la politica independentă a României. În acest fel, NIE confirma fără voie două teme ale dezinformării sovietice. Prima, că rezistența militară românească era exclusă (observând că Moscova s-a răzgândit numai din cauza „costurilor politice”, ignorând eventuale complicații militare) și a doua, că Moscova considera această țară și atitudinea ei ca fiind atât de lipsită de importanță din punct de vedere strategic, încât nu avea niciun interes să intervină. În realitate, Bucureștii își anunțaseră public decizia de a rezista, care fusese întâmpinată de un suport popular covârșitor, și luaseră măsurile necesare pe plan militar. Iar, conform surselor cehoslovace, poloneze, bulgare și GRU, Moscova plănuia de ceva timp o acțiune militară directă împotriva României.
Pe 18 noiembrie 1968, serviciul secret olandez a primit informații privind o iminentă invazie a României, de la o sursă de încredere din Polonia, și a făcut cunoscute aceste informații partenerilor britanic, german și american, la sediul NATO. Sursa olandeză, un dactilograf civil angajat la Statul-Major al Armatei Populare Poloneze, informa că: „Săptămâna trecută s-au dat ordinele pentru invadarea României de către trupele sovietice, poloneze și ungare, pe 22 noiembrie la ora 4”. Dactilograful a furnizat, de asemenea, informații concrete privind contingentul polonez, inclusiv mijloacele de transport folosite și numele comandantului. Interogată în detaliu, sursa a infirmat dezinformarea sovietică prin care se susținea ideea că trupe ale Tratatului de la Varșovia se pregătesc pe teritoriul României și sunt în alertă pentru sfârșitul lunii noiembrie, menționând că, „ordinele se referă la o invazie și nu la manevre militare”.
Serviciul de informații militare olandez a raportat faptul că „invazia este confirmată” de către un lector al Academiei Militare Poloneze care era prieten cu sursa. Delegația britanică la NATO a raportat ulterior la Londra că:
Trupe sovietice, ungare și poloneze, în număr total de 150.000, vor pătrunde în România pe 22 noiembrie, ora 4.00. În compunerea contingentului polonez intră: un batalion de tancuri, șase companii de semnalizare, trei companii de poliție militară, două regimente aeropurtate.
La rândul lor, românii identificaseră 235.000 de militari doar la granița de nord-est cu URSS.
În ciuda asigurărilor olandeze că sursa „s-a dovedit de încredere în trecut”, cu precizarea că sursa avea tendința să greșească cifrele, raportul a fost considerat neverosimil de către SUA. Bucureștii, care începuseră de curând să facă schimb de informații privind mișcările armatei sovietice cu aliații NATO și care nu doreau să-și pună în pericol legăturile la nivelul serviciilor de informații ale armatei poloneze, în cadrul Tratatului de la Varșovia, nu au transmis informațiile privind planurile de invadare. Totuși, chiar dacă sursele britanice și americane nu au confirmat intențiile sovietice (de precizat că SUA aveau foarte puține surse HUMINT în Europa de Est), informațiile primite au generat convingerea JIC (Comisia reunită de informații din Marea Britanie) că Moscova se pregătea să intre în România.
Motivul principal pentru care raportul a fost „slab cotat” (în 24 de ore de la primirea raportului original) a fost acela că „nu se cunoaște motivarea dactilografului de a face cunoscute acele informații confidențiale” și, „dacă ar fi fost reale, ar fi furnizat și alte informații decât cele citate”. Necunoscând raționamentul urmat de evaluator, pare ciudat că motivarea unei surse deja dovedite credibile poate fi pusă la îndoială numai din cauza insatisfacției față de mulțimea detaliilor oferite de informator. Desigur, aprecierea comportamentului uman este mai mult artă decât știință, dar problemele ridicate nu păreau a fi de genul celor care puteau fi respinse atât de categoric. Motivațiile par mai puțin misterioase în cazul unei dactilografe însărcinate să transcrie ordinele referitoare la o operațiune care fusese obiect de speculații timp de săptămâni și care puteau provoca un război. În orice caz, evaluarea informativă din surse deja verificate pe subiecte de interes imediat este condiționată de considerații de poziționare și acces. Odată ce credibilitatea a fost stabilită, chestiunea esențială este dacă sursa (sau vreo subsursă) era sau nu în poziția să obțină acel gen de informații.
(va urma)
