RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
De fapt, evaluatorul a ignorat chestiunile de natură motivațională și s-a concentrat exclusiv pe problema accesului, atunci când a decis să nu ia în considerare informațiile de la cea de-a doua sursă:
Lectorii Academiei Statului-Major General nu au acces la asemenea informații, dar „confirmarea” sa se poate referi la discursul lui Jaruzelski ținut în fața Academiei pe 26 august, în care a spus că și alte țări (altele decât Cehoslovacia) trebuie să se conformeze sau să suporte consecințele.
Din nou, obiecțiile ridicate par exagerate, mai ales că evaluatorul nu cunoștea identitatea lectorului. Deși principala sursă era un civil, având în vedere că cea de-a doua era profesor în cadrul Academiei Statului-Major General a unei țări comuniste, exista posibilitatea ca lectorul să fie un ofițer polonez cu experiență, relații și prieteni, ceea ce înseamnă că se afla în apropierea celor care aveau „acces la astfel de informații”. Chiar dacă nu era autorizat pentru deținerea acestor informații, un ofițer superior care preda la Academie nu putea fi considerat un outsider, mai ales că toată lumea recunoaște că practica vorbelor aruncate pe coridor este universală.
În sfârșit, analistul a sugerat un scenariu conform căruia lectorul a deformat o remarcă mai inocentă atunci când a citat din discursul ministrului Apărării Jaruzelski, unde se făcea referire la „alte țări”, evitând faptul că a vizat în special România, singura din Pactul de la Varșovia care a condamnat invazia. Remarcile lui Jaruzelski nu au fost făcute în fața unui auditoriu intern, format numai din subordonații săi din armată, ci se adresau unei delegații la nivel înalt a comandamentului Tratatului de la Varșovia, în timpul unei gale de celebrare a succesului invaziei comune. Este rezonabil să presupunem că ministrul Apărării dintr-o țară membră a Tratatului de la Varșovia, o țară care a avut cea mai mare contribuție cu trupe la invazia Cehoslovaciei, după cea a URSS, nu ar fi făcut astfel de afirmații gratuit.
Jaruzelski a pretins ulterior că el nu făcuse parte din celula de planificare a invaziei, din cadrul Pactului de la Varșovia. Însă, conform documentelor din arhive, făcute publice după Războiul Rece, Jaruzelski fusese recrutat de GRU, în 1943, sub numele de agent WOLSKI și a fost considerat îndeajuns de loial ca să conducă rezidența GRU din 1946, continuându-și activitatea pentru spionajul militar sovietic, cel puțin până la începutul anilor 1970. Deci este foarte probabil ca ministrul Apărării polonez să fi știut exact despre ce era vorba, iar cuvintele sale să reflecte întocmai planurile Pactului de la Varșovia.
Pe 19 noiembrie, CIA a transmis mesajul că existau zvonuri că „militari sovietici intră în România”, menționând că „rapoartele provin din diferite zone din Europa și afirmă că trupe sovietice și ale Tratatului de la Varșovia, cu un efectiv de 150.000 de membri, vor intra în România pe 22 noiembrie”. Cifra de 150.000 provenea, evident, din raportul olandez, unde fusese menționată ca un număr al efectivelor sovietice, maghiare și poloneze, cu mențiunea că cifrele precise erau „călcâiul lui Ahile” pentru sursa în dezbatere. Raportul olandez nu considera posibilă participarea Germaniei democrate sau a Bulgariei, deși, de exemplu, cea din urmă dislocase deja 2-3 divizii în apropierea frontierei cu România, încă din luna august, și avea încă 9-10 disponibile.
Evaluări britanice și americane contradictorii – noiembrie 1968
Lipsa de informații la nivelul CIA privind dispunerea trupelor față de România, cuplată cu dezinformările conform cărora aceasta bătea în retragere au determinat ignorarea semnalelor că sovieticii urmau să invadeze țara. Conform memorandumului din 19 noiembrie 1968:
Ordinele militare actuale și mișcările politice din URSS nu indică o amenințare imediată la adresa României. (…) pregătirile militare necesare pentru o intervenție de tipul celei din Cehoslovacia nu au fost identificate. Credem că o invazie condusă de sovietici în România este puțin probabilă în acest moment. Deși în perioada crizei cehoslovace o serie de trupe sovietice au fost mobilizate la granița României, (șters) probele obținute la jumătatea lunii septembrie nu demonstrează un potențial suficient pentru o intervenție militară, iar de atunci nu s-au obținut informații și din alte surse care să confirme ipoteza.
Această concluzie era oarecum diferită de avertizarea generalului Wheeler, din septembrie, că trupele amplasate în apropierea frontierelor cu România, în districtele militare Odessa, Kiev și Carpați, ar putea intra în țară în decurs de două-trei zile, fără prea multe „avertismente din partea serviciilor de informații”. De asemenea, părea să fie diferită și de propriile concluzii ale CIA, din 31 august, că sovieticii „aveau suficiente forțe terestre și aeriene disponibile la granița vestică a URSS”, dispersate în districtele militare Odessa și Carpați, pentru „a intra în România”, la care se puteau adăuga până la cinci divizii maghiare (a șasea fiind amplasată în Cehoslovacia) și douăsprezece divizii bulgărești (pentru că la invazie participaseră numai două regimente). Fiecare dintre cei trei vecini aveau cel puțin câteva divizii amplasate permanent, la o distanță de două ore de granița cu România, nefiind necesară comasarea acestora la frontieră.
La începutul lui septembrie, analizele CIA au început să insiste pe rapoartele ambasadelor din zonă și mai ales ale atașaților militari care urmăreau amplasările de trupe la frontiera cu România. De exemplu, despre atașații occidentali din Ungaria se aprecia că asiguraseră „o acoperire permanentă și sistematică” a frontierei maghiaro-române, unde nu văzuseră nicio „dovadă” a vreunor pregătiri militare ostile, la sfârșitul lui august, începutul lui septembrie. La sfârșitul lui noiembrie, atașați militari occidentali neprecizați au fost citați de CIA în aprecierea că „nu exista nici o dovadă a vreunor concentrări de trupe la frontierele cu România” nici în Ungaria, nici în Bulgaria.
Atașații occidentali ai Apărării, aflați în acea perioadă la post în țările din Blocul Sovietic, aveau în subordine puțin personal, reprezentat de o mână de oameni care observau cum puteau mai bine evoluțiile militare și detaliile acestora – număr de unități, dimensiuni, deplasări. În special în Ungaria, practic toate frontierele sale cu URSS, Cehoslovacia, România, Iugoslavia și Austria prezentau interes în perioada crizei, iar cea mai mare atenție era îndreptată spre primele două granițe. Fizic, atașații Apărării erau incapabili să asigure acoperirea sistematică pretinsă de Ambasada SUA.
De fapt, în pregătirea amplei aplicații RODOPI a Tratatului de la Varșovia, din Bulgaria și Marea Neagră, din anul anterior, contrainformațiile bulgare au declanțat o operațiune specială – MULNIA (TRĂSNETUL) – destinată să neutralizeze acțiunile de strângere de informații ale atașaților militari ai NATO, din zonele în care urma să aibă loc aplicația. În consecință, atașații militari ai Marii Britanii, Greciei, Italiei și Turciei au fost supravegheați îndeaproape și intoxicați cu informații „inexacte”. Raportul despre operațiunea TRĂSNETUL se încheia cu concluzia că:
Datele strânse de partea inamică și aprecierile lor referitoare la începerea aplicației, forțarea Dunării, parașutările din zona Ruse și Sarafovo și Ziua Z din Sozopol sunt foarte departe de adevăr. (…) Chiar și acum atașații militari nu știu mai nimic despre importantele operațiuni aeriene de la Kondofrei și Bezmer. (…)
Înaltul nivel de încredere acordat de CIA gradului de acoperire asigurat de atașații militari a fost la fel de nemeritat și în privința Ungariei. Spre exemplu, la mijlocul anilor 1980, Moscova și-a sporit trupele din Ungaria cu 35% – aproximativ cu două divizii – „într-un secret aproape absolut”. Deci deplasarea câtorva divizii a scăpat observației atașaților militari ai NATO și capacităților occidentale SIGINT și IMINT în timpul unei perioade liniștite, fără crize, când atenția nu era concentrată în alte zone, sub presiunea evenimentelor.
Pentru că învățase din experiență, doisprezece ani mai târziu, CIA a adoptat o poziție interpretativă diferită în timpul crizei din Polonia, când SUA au avut un sistem de alarmare și avertizare mult mai bine pus la punct. După trecerea crizei inițiale și cu toate că „măsurile de alertă” din cadrul armatei sovietice se relaxaseră, CIA a subliniat că „activitățile recente legate de mobilizare și pregătirea elementelor unei potențiale forțe de invazie au îmbunătățit pregătirea generală și capacitatea să răspundă rapid unor evoluții ulterioare”, iar pregătirile recente au demostrat dorința Moscovei de a „interveni militar”. Aceleași condiții existaseră evident și în noiembrie 1968.
CAPITOLUL 17
LEGITIMIZAREA INTERVENȚIEI, DESCURAJAREA ACORDĂRII SPRIJINULUI
România este confundată cu Cehoslovacia
Problema de interpretare devine mult mai dificilă atunci când în combinație sunt introduse elemente care nu reprezintă o directă implicare militară. Intervențiile sovietice au evoluat de la invazia militară directă și costisitoare din Ungaria, în noiembrie 1956, la invazia armată mult mai ieftină și bazată pe sisteme informative din Cehoslovacia, în august 1968, până la cea și mai economică (în termeni de costuri directe în vieți omenești), condusă prin mijloace informative, din Afghanistan, în decembrie 1979. În perioada ulterioară anului 1956, invazia militară directă a fost adoptată de URSS ca metodă de acțiune numai după ce potențiala rezistență militară (și populară) fusese deja neutralizată.
Parametrii intervenției sovietice în România erau destul de diferți de cei valabili în cazul Cehoslovaciei. În primul rând, șefii regimului nu erau nici subordonați, nici mari prieteni ai Kremlinului (și nu au declarat constant că fac „ceea ce credeau că este necesar”, așa cum făcea Dubcek). De aceea, sprijinul politic sau o aprobare a intervenției erau excluse.
În al doilea rând, nici corpul de ofițeri nu era subordonat comandanților militari sovietici, nici organele Securității de Stat nu erau subordonate KGB-ului (deși GRU și KGB aveau agenți dubli în cadrul acestora). În plus, armata română primise ordinul să se opună forțelor invadatoare și să tragă prin propria decizie, fără să mai fie necesar să aștepte direcția politică de la București. În cazul unei invazii, Moscova nu ar fi putut neutraliza răspunsul armat prin intermediul câtorva trădători care ar fi apărut la vârful ierarhiei de partid. Iar din partea armatei române nu se putea aștepta să faciliteze intervenția militară directă, fără să dea o ripostă adecvată, având în vedere mai ales măsurile de mobilizare și pregătirile logistice care se desfășurau în ultimele luni.
Un al treilea factor care complica situația era acela că, în căutarea sprijinului popular, regimul de la București devenise oarecum prizonierul politicii de apărare. Populația României, ostilă în mod normal agresiunii din partea vecinilor săi, s-a aliniat la politica guvernului tocmai datorită exprimatei intenții de a rezista. Conducerea sovietică nu se putea aștepta la acceptul din partea opiniei publice de genul varietății de păreri cehoslovace. Iar conducerea României nu avea cum să-și mențină autoritatea, în cazul în care s-ar fi răzgândit brusc și ar fi capitulat.
Printr-o campanie de intimidare, purtată împotriva Cehoslovaciei, era de așteptat să fie înfrântă opoziția, în contextul unei conduceri servile a partidului, și să fie neutralizate forțele armate și de securitate. Un același gen de campanie, direcționat împotriva României, ar fi avut un efect exact contrar, fiind interpretat și de lideri, și de populație ca o confirmare a înțelepciunii măsurilor de apărare deja luate și ca un indiciu al unei prime lovituri într-o luptă pentru care românii se pregăteau. Planurile de invazie trebuiau să aibă în vedere probabilitatea unor pierderi mult mai mari decât cele din perioada revoltei ungare, precum și un inamic care era format atât din detașamentele ostile și motivate ale armatei, cât și din populația care fusese înarmată, prin noul sistem de Gărzi Patriotice.
O astfel de operație nu putea fi realizată peste noapte, ar fi implicat costuri politice mult mai mari decât operațiunile anterioare și ar fi putut avea ca rezultat o situație de blocaj devastator, pe termen lung, de genul celei din Finlanda sau Iugoslavia (sau Vietnam). Spre deosebire de fostele operațiuni desfășurate contra membrelor Pactului de la Varșovia, când comunitatea internațională se ținuse ostentativ la distanță, Beijingul, Washingtonul, Londra și NATO avertizează explicit Kremlinul împotriva intervenției din România. Moscova nu-și putea permite să le ignore, având în vedere șansele ca măcar una dintre forțele care emiseseră avertismentul să acorde și sprijin militar direct. O asemenea evoluție ar fi schimbat natura confruntării și ar fi necesitat un set de parametri de planificare total diferiți.
Judecând după rapoartele declasificate, CIA nu a sesizat aceste diferențe. Rapoartele sale anterioare și estimarea National Intelligence din 7 noiembrie au negat, în esență, că ar fi existat vreunele (din contră, a constatat că Cehoslovacia avea cu o divizie mai mult decât România și mai multe erau gata de luptă). În consecință, agenția a căutat dovada existenței aceluiași gen de pregătiri care fuseseră făcute înainte de invadarea Cehoslovaciei. La sfârșitul lui noiembrie, a ajuns la concluzia că:
România nu s-a pregătit cu un atac de propagandă special sau concertat. Credem că în cazul în care sovieticii ar avea în plan să acționeze sever împotriva României, precum o invazie sau forțarea unei aplicații pe scară largă pe teritoriul României, ar exista o anumită acțiune de propagandă. De aceea, tragem concluzia că, în această privință, indiciile sunt negative.
Două dintre cele trei elemente centrale pentru care CIA trăsese concluzia că sovieticii nu vor interveni în România – că nu existau concentrări de trupe pe scară largă la frontieră, similare cu cele care au precedat invadarea Cehoslovaciei și că mass-media din țările Pactului de la Varșovia își „redusese atacurile propagandistice împotriva” României, spre deosebire de campania ostentativă pe care o dusese la adresa Cehoslovaciei – se bazau pe premisele false sau discutabile. Al treilea element, care susținea că România cedase sub presiunea sovietică și acceptase să găzduiască manevre militare pe teritoriul său, se baza pe o dezinformare intenționată.
Manevre militare ca acoperire pentru intervenția armată
În perioada înăbușirii Primăverii de la Praga se observase importanța manevrelor militare pentru oferirea unei legitimități plauzibile concentrării de forțe, în vederea intervenției, precum și importanța operațiunilor clandestine. CIA a subliniat ulterior că Moscova „va încerca să maximalizeze ambiguitățile” oricărei intervenții militare „prin folosirea pretextului «exerciții» pentru a minimiza posibilitatea rezistenței armate pe scară largă” și a „micșorării costurilor internaționale”. Foarte semnificativ, comunitatea informativă a SUA a admis că „e posibil să nu fie în stare să distingă clar sau la timp între manevrele de amploare” și „pregătirile care s-ar face pentru introducerea” forțelor sovietice pentru intervenții, „sub masca unor exerciții”.
Acesta a fost cazul și în august 1968 când, urmărind dislocările de trupe, „sovieticii și aliații lor din Pactul de la Varșovia au început aplicații care reprezentau repetiția pentru intrarea trupelor în Cehoslovacia”. Românii au monitorizat cu atenție modalitățile prin care conducerea militară sovietică intimidase Praga ca să accepte manevrele militare Shumava, în vara lui 1968, și, folosindu-se de acestea, pentru a deplasa numeroase forțe în Cehoslovacia, pe teritoriul căreia, până în acel moment, nu se aflau trupe staționate. Deplin conștientă de această linie de atac, conducerea României a refuzat cu încăpățânare să găzduiască aplicații militare, pe tot parcursul anului 1968, și a decis să nu mai aprobe niciodată manevre militare ale Tratatului de la Varșovia.
Bucureștii erau conștienți și de pregătirile secrete, după ce observaseră infiltrarea agenților secreți sub acoperirea de „turiști” pentru a pregăti terenul pentru intervenția din Cehoslovacia și excesul de „turiști bulgari”, cu aspect milităros, care intraseră în România și se concentrau în apropierea Ministerului Apărării. Pe data de 22 noiembrie era așteptată la București vizita a 150 de ofițeri din Pactul de la Varșovia, pentru pretinsa pregătire a ședinței Comitetului Politic Consultativ de la Budapesta, programată pentru martie 1969. Mai târziu, în timpul crizei din 1980-1981, agentul CIA din armata poloneză va raporta, de asemenea, că armatele prietene trimiseseră ofițeri în Polonia, „îmbrăcați în civil”, pentru a întreprinde „măsuri de recunoaștere a rutelor de invazie, precum și distanțele din teren pentru operațiunile viitoare”.
Suspiciunile României au fost confirmate de spionajul vest-german. La mijlocul lui ianuarie 1969, atașatul german din Atena i-a împărtășit colegului său român informația că Kremlinul intenționa să folosească:
(…) manevrele militare comune ale trupelor de la Varșovia, programate pentru martie-aprilie 1969, pe teritoriul României, la fel cum făcuse și în Cehoslovacia, pentru staționarea permanentă a trupelor sovietice și înlocuirea câtorva membri din conducerea partidului și a statului care se opuneau în vreun fel sau altul liniei sovietice. (…) (În cazul în care nu se reușea), planul alternativ al conducerii sovietice era instigarea și realizarea de diversiuni, în rândul populației, pentru înființarea unor facțiuni prosovietice care să se opună măsurilor luate de guvernul român, atât pe plan intern, cât și extern.
Exercițiul-fantomă și avertismentul Londrei, 19-22 noiembrie
Cu scopul evident de a furniza explicații plauzibile pentru prezența trupelor sovietice în România, începând de la mijlocul lui septembrie 1968, măsurile active sovietice au alimentat Occidentul cu dezinformarea că Bucureștii acceptaseră să găzduiască pe teritoriul lor manevre militare ale Pactului de la Varșovia, de un nivel redus, pe 21-22 noiembrie 1968, care coincideau cu vizita planificată pe 22 noiembrie a ofițerilor Pactului (data fiind sugerată de raportul spionajului militar olandez). CIA ar fi primit cu scepticism vestea unor aplicații de anvergură, dar acceptase ca probabil ca românii să fi cedat presiunii sovietice și să accepte o aplicație de mică anvergură, bazându-se pe informația provenită dintr-o „sursă sigură”. Conform unui memorandum CIA din 19 noiembrie:
Alte rapoarte neconfirmate sugerează că, în această lună, s-ar putea să aibă loc un exercițiu al trupelor Pactului de la Varțovia. Am observat o activitate de mică anvergură în România, care ar putea fi legată de o aplicație comună, minoră sau alt tip de cooperare militară. Scala și tipul acestei activități nu indică un exercițiu militar extins. Și nici Bucureștii nu au dat semne că se așteaptă ca astfel de aplicații să fie iminente. (…) Dacă începând din 22 noiembrie ar urma să aibă loc vreo aplicație în România, șeful partidului și al statului, Ceaușescu, ar fi făcut o campanie de pregătire a populației pentru acest eveniment. (…) Nu există nici o dovadă a unei astfel de campanii. (…) Mai mult, deținem informația că, luna trecută, s-a ajuns la un acord sovieto-român pentru organizarea de manevre ale Pactului în România, în 1969.
(va urma)
