Revoluţia de la 1848-1849 din sud-estul Transilvaniei, este parte componentă a revoluţiei întregului spaţiu transilvan. O tratare de ansamblu a evenimentelor politice şi militare ne permite să înţelegem în acelaşi timp complexitatea lor, ţinând seama de interesele ce s-au manifestat atunci, din partea românilor, saşilor, ungurilor şi secuilor. Abordând, însă, tratarea pe zone geografice, vom găsi în fiecare zonă o serie de elemente specifice, determinate de compoziţia etnică a populaţiei, relaţiile interetnice, situaţia şi starea pentru luptă a unităţior militare dislocate în zonă, raporturile acestor unităţi şi relaţiile lor cu populaţia civilă, atitudinea populaţiei civile faţă de unităţile militare din zonă, faţă de Comandamentul General al Armatei cezaro-crăieşti de la Sibiu, relaţiile de vecinătate dintre comitate, cu marile oraşe: Braşovul, Târgu-Mureş, Sighişoara, Cluj-Napoca, Alba-Iulia, dar şi cu Mediaşul, Dumbrăveni, Rupea, Feldioara ş.a.
Zona de sud-est a Transilvaniei cuprindea şi secuimea, în care la data respectivă erau dislocate 3 regimente de grăniceri: Regimentul 1 Grăniceri secui (73 Infanterie) la Miercurea-Ciuc, Regimentul 2 Grăniceri secui (74 Infanterie) de la Târgu-Secuiesc şi Regimentul 11 Husari, dislocat la Sfântu-Gheorghe. Toate aceste unităţi erau subordonate Comandamentului General (General Kommando) de la Sibiu, respectiv generalului Anton Puchner.
În lunile martie-mai 1848 în sud-estul Transilvaniei a fost linişte. O linişte apăsătoare şi cu multe semne de întrebare. Secuii, locuitorii majoritari ai zonei, nu au fost prea încântaţi de aşa-zisa „uniune” a Transilvaniei la Ungaria, ei nefiind consultaţi. Informaţii mai substanţiale deţineau deputaţii secuilor şi saşilor din dietă, personalul administrativ de la comitate, dar care nu erau interesaţi să ajungă la masa mare a populaţiei.
Informaţiile şi ştirile despre ceea ce se întâmpla pe întreg teritoriul Transilvaniei soseau în secuime cu o întârziere de 5-10 zile de la producerea lor, prin intermediul comercianţilor, negustorilor, poştei militare, a presei de limba română, maghiară sau germană, ce apărea cu întârziere şi în tiraje foarte mici. Beneficiau de presă doar persoanele sus puse şi cu posibilităţi financiare.
Informaţiile istorice substanţiale despre mersul evenimentelor în sud-estul Transilvaniei le aflăm în lucrările scrise de George Bariţiu, Laszlo Kovári, Nestor Şimon, Silviu Dragomir, Gustav Ritter, Amon von Tremenfest, Carol Gollner, Ştefan Moldovan, Karl Klein, Gelu Neamţu, Jakab Alexe (Elek), Joseph Bedeus von Scharberg, Cornelia Bodea ş.a.
În 1848, populaţia Transilvaniei număra: valahii (români) = 1.287.340 locuitori; ungurii = 260.170 locuitori; secui = 260.000 locuitori; saşi (germani) = 250.000 locuitori; alţii (evrei, ţigani) = 60.400 locuitori.
Dieta Transilvaniei avea în compunere 310 deputaţi din care, deputaţi unguri = 161; deputaţi secui = 114; deputaţi saşi (germani) = 35; deputaţi români (valahi) = niciunul. Minorităţile („alţii”) nu aveau niciun deputat. Aşadar, populaţia majoritară a Transilvaniei, românii (valahii, cum sunt pomeniţi în documente) nu aveau niciun deputat.
Românii, secuii şi saşii din sud-estul Transilvaniei au privit însă cu îngrijorare derularea evenimentelor din Transilvania. Masa mare a populaţiei era puţin informată cu ceea ce se întâmpla în Transilvania şi Europa.
Românii din sud-estul Transilvaniei erau făţiş împotriva „uniunii” Transilvaniei la Ungaria. Ei au respins la Blaj, prin reprezentanţii lor, Proclamaţia de la Pojon (Bratislava) şi Pesta în 12 puncte, mai concret punctul nr. 12, ce prevedea „uniunea” Transilvaniei la Ungaria. Românii şi conducătorii lor erau foarte îngrijoraţi că la 25 aprilie 1848, la Cluj-Napoca, Guberniul transilvan a dat publicităţii sub semnătura lui Joszef Teleki, guvernatorul Transilvaniei, legea stării de asediu (legea statarială). Pe tot cuprinsul Transilvaniei au fost ridicate spânzurători şi ţepe. Ele erau un mijloc de intimidare îndeosebi împotriva românilor. Românii din secuime, prin reprezentanţii lor legitimi, trimişi la Blaj, au cerut ca să fie recunoscuţi ca a patra naţiune a ţării, egală în drepturi cu ungurii, saşii şi secuii, să aibă proprii lor deputaţi în dietă, şcoli în limba română, dregători la oraşe şi sate în raport cu numărul locuitorilor.
În zona secuimii prin intermediul presei s-a aflat despre cele două adunări ale românilor ţinute la Blaj, din 30 aprilie („Din Duminica Tomii”), la care au participat, circa 6.000 de români şi de Marea Adunare Naţională de pe „Câmpul Libertăţii”, la care au fost prezenţi 40.000-60.000 de români. S-a aflat şi despre faptul că la punctul nr. 16 din Petiţia Naţională s-a cerut ca problema „uniunii” Transilvaniei la Ungaria să nu fie luată în discuţie la Dieta din Cluj, până când românii nu vor fi recunoscuţi ca naţiune distincă a ţării. În caz contrar, românii vor protesta solemn. Această măsură de siguranţă a fost luată la Blaj de revoluţionarii români, ţinând seama şi de faptul că s-au pus ostacole ca adunarea să nu se ţină. Tensiunea, însă, a crescut. Presa de limbă maghiară din Cluj i-a ameninţat pe români, cerându-le ca la Adunarea de la Blaj, ce va avea loc în 15 mai, „să nu se facă altceva decât să se accepte „uniunea” cu Ungaria fără condiţii. Să se renunţe la pretenţia românilor de a deveni cea de-a patra naţiune recunoscută din Transilvania”.
Dintre mulţimea de evenimente care au avut un oarecare impact asupra secuilor a fost „Proclamaţiunea caracteristică din 19 mai 1848 a ministrului preşedinte, com[itele] Ludovic Battyany, adresată poporului secuiesc din Transilvania”. Este interesant şi curios faptul că reprezentanţii guvernului unguresc de la Pesta s-au adresat separat ungurilor şi separate secuilor, ca „naţiune nobilă secuiască” (în realitate ungurii şi secuii erau o minoritate şi atunci ca şi azi – s.n.).
În Proclamaţia sa din 10 mai 1848, printre altele, Ludovic Batthyany arată că: „Legăturile naţiunii secuieşti şi maghiare, naţiuni ce provin dintr-un singur trunchi, depăşesc, în timp, un mileniu; interesele noastre, norocul şi nenorocul de odinioară şi de totdeauna, au fost aceleaşi”. Din păcate, Ludovic Battyany a făcut în această proclamaţie apel la secui să se înarmeze: „De aceea eu, atât ca cel dintâi prim ministru independent al Ungariei, cât şi ca ministru interimar al forţelor armate, cu încredere în vitejia nezdruncinată recunoscută, pe plan mondial, a naţionalităţii secuieşti şi în devotamentul său neclintit faţă de fraţii lor maghiari, datorită funcţiei mele oficiale, sub răspunderea mea personală mă grăbesc să vă chem […] să vă grăbiţi cu cei 12.000 de soldaţi înarmaţi, spre tabăra permanentă, aflată în zona Szegedinului în Ungaria, unde deja sunt asigurate, chiar şi prin locurile de trecere, primirea şi hrănirea efectivelor”. Aşadar, apel către secui la înarmare, în condiţiile în care „uniunea” nu era proclamată (oficializată – s.n.) printr-un act? „Uniunea” va fi proclamată oficial pe data de 30 mai 1848, la 11 zile după această proclamaţie. În al doilea rând, se poate observa de către orice jurist sau ştiutor de carte, că L. Batthyany nu avea nicio calitate oficială în Transilvania, emiţând un act (Proclamaţia din 19 mai 1848 – s.n.) de la Pesta fără niciun temei legal, juridic şi de drept, doar cu scopul de a-i atrage pe secui de partea ungurilor şi a Ungariei de a-i întărâta la început împotriva românilor, fiind folosiţi ca o „masă de manevră”.
Este adevărat şi a fost bine la momentul respectiv, că Ludovic Battyany s-a adresat printr-o proclamaţie şi românilor, dar de abia la 28 iunie 1848, deci după o întârziere de o lună şi 9 zile, când a simţit că lucrurile se precipită, merg rău şi se îngroaşă în defavoarea guvernului unguresc. În respectiva proclamaţie, deși se adresează cu formularea: „Proclamare către fraţii noştri români”, domină ameninţările: „împotriva acelor scopuri păcătoase”, căci veţi fi gata ca „vârtoasa voastră putere a o jertfi în treaba libertăţii noastre” sau „treziţi viitorimea spre băgare de seamă” ori „puterea voastră veţi înmulţi-o prin ridicarea de batalioane din aşa bărbaţi, care de bună voie, vor lua arme” (aici a avut dreptate, deşi recrutările românilor şi saşilor s-au făcut forţat, în interesul naţiunii din Ungaria – s.n.), sau „să staţi ca un zid tare împotriva planurilor vicleneşti”, și apoi se lingușește cu aprecierea potrivit căreia: „ba unora aşa patrioţi vă dau bineţe ungurilor de pe pământ, secui, şi românilor fraţilor noştri” (întrebarea ce se pune este, de când ungurii sunt fraţi cu ungurii sau viceversa; istoria a demonstrat şi demonstrează că atât românii, cât şi ungurii sunt neamuri diferite; important, desigur ar fi şi acesta trebuie să fie idealul, ar trebui ca ei să se înţeleagă şi conlucreze ca între fraţi – s.n.).
Proclamaţia lui Ludovic Battyany către români trebuie apreciată, însă este una foarte generală, care vorbeşte doar de interesele ungurilor, şi foarte puţin de cele ale românilor. Din păcate, şi promisiunile vagi făcute, spre exemplu: „Va câştiga ca pământurile ca ale sale să le stăpânească şi pe pământ slobod să fie popor slobod”, nu au fost respectate. Toate dezideratele din Proclamaţia lui Ludovic Battyany vizau ca românii din Transilvania să se supună revoluţiei ungare, fără ca acestora să li se acorde drepturi şi libertăţi democratice.
Alte patru evenimente cu tentă politică şi militară aveau să influenţeze decisiv evoluţia ulterioară din spaţiul sud-est transilvan.
La 29 mai 1848 se deschid la Cluj-Napoca lucrările Dietei. Lucrările au fost deschise de baronul general Anton Puchner. În ziua următoare, la 30 mai 1848, Dieta Transilvaniei în care românii lipseau cu desăvârşire, a proclamat „uniunea” Transilvaniei la Ungaria, fără niciun fel de consultare a românilor. În aceiaşi zi se va vota şi o lege electorală restrictivă pentru români, precum şi o lege a presei, întemeiată pe cenzură şi care avantaja presa de limba maghiară.
Zilele de 29 şi 30 mai 1848 înseamnă pentru istoria modernă a Transilvaniei prima lovitură dată bunei convieţuiri dintre toate populaţiile conlocuitoare, în care românii erau majoritari şi cei mai vechi, cu cea mai mare contribuţie la plata taxelor şi impozitelor, în dezvoltarea economico-socială a ţării. Proclamarea „uniunii” de către Dieta Transilvaniei va produce mari nelinişti în rândul românilor, saşilor şi chiar al secuilor.
Pe 31 mai 1848, aceiaşi Dietă din Cluj-Napoca va vota fără să-i consulte pe ofiţeri şi militari pentru transformarea celor 3 regimente secuieşti de grăniceri în gărzi naţionale pentru ca nobilimea ungurească şi secuiască să-şi asigure un braţ înarmat împotriva populaţiei româneşti şi săseşti. În ceea ce priveşte regimentele româneşti de grăniceri, s-a întocmit un plan secret de Guberniul Transilvaniei împreună cu cel de la Pesta pentru a fi scoase din Transilvania şi aruncate împotriva sârbilor.
Ba mai mult, Guberniul Transilvaniei, condus de Joszef Teleki, la intervenţiile care au avut loc împotriva populaţiei răsculate de la Abrud, Roşia Montană, Câmpeni, pe timpul anchetei condusă de Kozma Pal (14 iunie – 20 iulie 1848), la Mihalţ (2 iunie 1848), Lunca-Mureşului (12 septembrie 1848) a folosit pentru intervenţia în forţă doar pe militarii secui din cele 3 regimente de grăniceri. La Mihalţ au fost împuşcaţi mortal de militarii secui 14 români şi răniţi grav alţi 50 de oameni. La măcelul de la Lunca-Mureşului, militarii secui au împuşcat mortal 30 de români şi alte câteva zeci au fost grav răniţi „pentru că au refuzat să se dea recruţi la armata ungurească şi să recunoscă uniunea”.
La 2 iunie 1848, la Cluj-Napoca o deputaţiune de 100 de reprezentanţi ai românilor adresează o petiţie Dietei din Cluj-Napoca de a anula „uniunea”, act făcut prin vicleşug şi fără consultarea şi încuviinţarea românilor, care reprezentau majoritatea populaţiei ţării. Preşedintele dietei Miklos Wesselenyi anunţă, cu emfază şi aroganţă, că „el nu cunoaşte popoare, ci numai o Ungarie unită”.
La 3 iunie 1848, la Sibiu, în cadrul Universităţii săseşti, saşii declară trădători pe toţi deputaţii care au proclamat „uniunea” Transilvaniei la Ungaria. În perioada 1-14 iunie 1848, în localităţile din jurul Sibiului şi Făgăraşului s-au adunat 30.000 de semnături împotriva „uniunii”.
În sfârşit la data de 6 iunie 1848, Dieta de la Cluj-Napoca votează legea desfiinţării iobăgiei în Transilvania la propunerea lui Wesselenyi Miklos. Transilvania era ultimul bastion iobăgesc al Europei, în care dominau relaţiile feudale în plină eră modernă, în condiţiile în care în celelalte ţări şerbia şi iobăgia au fost desfiinţate cu 100-150 de ani mai înainte. Desfiinţarea iobăgiei, chiar şi cu o mare întârziere, a fost o împlinire, deşi împroprietărirea cu pământ a iobagilor se va face prin răscumpărare, lucru ce nu era încheiat nici la 1892-1895, aşa cum se arată în documentele Memorandumului.
Ţinând seama de evoluţia evenimentelor, generalul Anton Puchner va pune, la 10 iunie 1848, în stare de război cetatea Alba-Iulia, unde se afla o importantă cantitate de armament şi muniţie.
La 18 octombrie 1848, generalul Anton Puchner dă o proclamaţie prin care pune capăt regimului terorist kossuthist şi declară Transilvania în stare de război, preluând conducerea ei. Este desfiinţat Guberniul de la Cluj-Napoca, care îşi încetează activitatea, deoarece îşi desfăşura activitatea pe baza unor instrucţiuni primite de la Pesta, în condiţiile în care Vay Miklos a fost numit de guvernul Ungariei la 16 iunie 1848 comisar plenipotenţiar pentru Transilvania.
În lunile august-octombrie 1848, situaţia politico-militară se schimbă substanţial în sud-estul Transilvaniei. Apar multe nemulţumiri în rândul saşilor din Braşov, Feldioara, Rupea, Cohalm, Prejmer, Sighişoara şi localităţile săseşti din jurul lor care se aflau în situaţia de a nu le fi garantate ordinea şi liniştea publică, apărarea averilor, datorită deselor atacuri din secuime. Cea mai mare nemulţumire va fi determinate, însă, de faptul că la 1 septembrie 1848 „guvernul ungar ordonă alcătuirea conscripţiilor pentru recrutare. Transilvania va trebui să dea Ungariei 60.000 de ostaşi pentru a lupta împotriva sârbilor”. Să reamintim că la presiunea guvernului ungar, la 23 iulie 1848, a fost trimis spre Seghedin un batalion sub comanda maiorului Leon Pop din Năsăud. Acesta a refuzat categoric să lupte împotriva sârbilor. De asemenea, grănicerii năsăudeni au refuzat să depună jurmântul pe drapelul şi constituţia ungară, trecând prin situaţii de disperare şi ameninţare cu moartea.
După aprecierile lui George Bariţiu, contemporan cu evenimentele, un istoric obiectiv în foarte multe chestiuni considera că Transilvania a fost cuprinsă în lunile octombrie până în decembrie 1848 de un război civil devastator datorită politicii teroriste pe care au promovat-o în special Ludovic Kossuth şi comisarul Miklos Vay. Arestările puse la cale asupra lui Simion Balint, Eftimie Murgu, August Treboniu Laurian, Bălăşescu, Florian Micaş şi alţi revoluţionari români au creat mari stări de tensiune, nemulţumiri şi animozităţi în rândul populaţiei. Înverşunarea românilor a crescut la vederea mai multor preoţi, tineri ştiutori de carte şi altor locuitori spânzuraţi. „«Terosismul» – spune George Bariţiu – s-a manifestat prin spânzurători şi alte atrocităţi atât în Transilvania, cât şi în Banat, mai ales asupra preoţilor.” Au avut loc multe represalii, anchete şi procese în întreaga Transilvanie.
În ziua de 16 octombrie 1848 la Lutiţa (Agyagfalva), judeţul Harghita, a avut loc adunarea naţională a secuilor. Scopul acestei adunări a fost de a-i ridica la luptă pe secui împotriva românilor. A fost o adevărată diversiune condusă de „agitatorul kossuthian” – cum îl numeşte George Bariţiu -, Ladislau (Vlad) Berczenczei. Acesta a fost trimis „cu misiune ca să înroleze dintre secui un nou regiment de husari”. La începutul lunii octombrie, „guberniul [guvernul] provincial unguresc din Cluj s-a opus la convocarea adunării secuieşti. El avuse înaintea sa experienţă cu adunările româneşti, care, cu pază, fără pază, toate cinci (cu ale regimentelor) au decurs şi s-au terminat fără nici un exces sângeros”.
Adunarea secuilor de la Lutiţa a fost una incitantă, prin care secuii, fără voia lor, au fost dezinformaţi şi induşi în eroare de Ladislau Berczenczei, Alexandru Gal, comitele Emeric Miko, Moise Berde şi alţii care au cerut ca secuii să se înarmeze, făcându-i vinovaţi pe români, de tot ceea ce se întâmpla în Transilvania.
(va urma)
