După George Bariţiu: „Programa lui Berczenczei era curat revoluţionară. Înfiinţarea, fără nici o concesiune mai înaltă, a unei trupe naţionale secuieşti sub numele „Husarii lui Mathia”, alegerea unui alt gubern [guvern] provizoriu şi înfiinţarea unui lagăr secuiesc de război”. Aceste propuneri năstruşnice nu au fost foarte bine primite de Guberniul din Cluj, de comitele Emeric Mike, ajuns între timp preşedintele guberniului, de baronul Dominic Kemeny, Moise Berde, un om mai moderat, care presimţise direcţia negativă în care o vor lua lucrurile, și participanții au fost sfătuiți (30.000 de secui după Kovary; 60.000 după comitele Miko, o cifră exagerată, căci nu i-a numărat nimeni). La tribuna de la Lutiţa au fost multe luări de cuvânt şi dispute. Până la urmă cel care „a învins” a fost Berczenczei. Acesta a ocupat, din nou, tribuna şi a început să descrie secuilor „pericolul cu culorile cele mai înspăimântătoare, şi, după ce răpi cu sine pe ascultători, îşi bătu joc de gubern, de comisarul Miko. Apoi propuse ca secuii să se declare independenţi de comanda generală, să se supună îndată ministerului [guvernului] unguresc, grănicerii să se prefacă în miliţii [armate] teritoriale, să formeze tot un lagăr cu celălalt popor şi aşa să plece în contra valahilor spre apărarea fraţilor din comitate”.
Însuşi Jakab Elek, „care a călătorit înadins de la Cluj cu alţi 14 secui la Lutiţa (Agyagfalva), mărturiseşte (pag. 400) că multe din câte au declamat [declarat] acolo, aristocraţii din comitatul Cetăţii de Baltă asupra românilor au ieşit minciuni”. Diversiunile şi dezinformările lui Ladislau Berczenczei lansate la Lutiţa au învins: „s-a decis ca mulţimea să plece îndată asupra românilor”. S-a depus şi un jurământ, în numele guvernului unguresc de la Pesta, deşi acesta a fost destituit de către împăratul de la Viena. În orice caz: „Terorismul acelei adunări a fost atât de cumplit, încât nimeni nu a cutezat a se sustrage de la acel jurământ fără pericolul vieţii. L-au depus şi ofiţerii germani curaţi (care erau încadraţi în cele 3 regimente secuieşti, transformate în gărzi naţionale – s.n.), în frunte cu colonelul Dorschner şi alţii”. În zadar, s-au opus ofiţerii de la cele 3 regimente ca civilii să nu fie implicaţi în acţiuni militare, coloneii Zsombori şi Dorschner, vice-coloneii Donath şi Bertzman, maiorul Czerniko, comitele J. Bethlen jr., deputatul Moise Berde, Michael Miko, Ioan Keller în cadrul Consiliului belic din 17 octombrie, fanaticilor Berczenczei şi Alexandru Gal. Deşi, numit preşedinte, comitele Emeric Miko nu a reuşit să-i înduplece pe cei doi ca să nu înarmeze gloatele.
Din fericire, dar şi din păcate la adunarea de la Lutiţa „s-a votat şi o proclamaţiune adresată românilor şi saşilor prin care îi provoacă la pace, le zic să nu se opuie Uniunii, să lase în pace pe maghiari, căci, de nu, secuii vor cerca să restaure [restaureze] pacea ţării cu armele lor”. Cu alte cuvinte, din nou românii şi saşii sunt trataţi cu ameninţarea armelor. Este clar că ideea aceasta a aparţinut liderilor, şi nu masei mari a secuilor, care şi ei îşi doreau pacea şi buna colaborare cu românii şi saşii, aşa cum s-a petrecut secole de-a rândul.
Oastea secuiască s-a format pe loc, constituindu-se patru brigăzi, fiecare a câte 4.000 de oameni, în total 16.000 de oameni. „Comandant ad hoc al trupelor secuieşti, în contra românilor a fost proclamat colonelul Alexandru Zsombori, comandantul regimentului de husari.” S-a trecut imediat la acţiuni de atac prin jaf, devastaţiuni, tăciunării (aprinderi), omoruri.
Cele 4 brigăzi au atacat astfel: Brigada din dreapta, comandată de vice-colonelul Betzman a plecat spre Szasz Reghin (Reghinul Săsesc), cu scop de a lovi oastea locotenent-colonelului Carol Urban. Brigada din centru, comandată de colonelul Zsombori a luat misiunea de a se îndrepta spre Târgu-Mureş. Aripa stângă a grupării, compusă din două brigăzi s-a îndreptat spre Blaj, sub comanda vice-colonelului Donath. O altă brigadă, a patra s-a îndreptat spre Mureş, la Iernut, sub comanda comitelui Dionisie Lazar.
Cele 4 brigăzi de secui conform Raportului nr. 5166 / 16 decembrie 1848, semnat de generalul Anton Puchner, au devastat până la 16 decembrie 1848, un număr de 9 sate pe Valea Mureşului (zona Iernut), peste 100 de comune româneşti şi săseşti cuprinse în Târgu-Mureş şi Reghin şi Valea Mureşului superior, au aprins şi devastat oraşul Reghinul săsesc şi alte 7 sate din judeţul Alba, în total 117 localităţi în numai 7 săptămâni. Aceasta a fost „prima ispravă” a secuilor în prima etapă a războiului civil (octombrie-decembrie 1848), conform etapizării făcute de George Bariţiu.
La Reghinul săsesc trupele de secui au fost oprite de cei 2.300 de luptători ai vice-colonelului Urban, sosit aici de la Năsăud pentru a stăvili devastările şi jafurile. Nu s-a reuşit, în schimb, devastarea şi arderea oraşului, care s-a întâmplat doar în ziua de 2 noiembrie 1848. La Reghin, Berczenczei a pus condiţiunea de graţie, până la ora 6 seara, oraşul să dea o taxă de 50.000 florini şi predarea tuturor armelor. Deputaţiunea oraşului nu a reuşit să împlinească condiţiile lui Berczenczei, oraşul fiind trecut prin foc şi sabie. Au ars aproape toate clădirile din oraş şi cele 2 biserici. Populaţia oraşului Reghin, aproape 5.000 locuitori, cea mai mare parte saşi s-au retras cu trupele lui Urban spre Teaca, Valea Şieului, Bistriţa. Înainte de aprinderea oraşului pe 2 noiembrie dimineaţa s-a trecut la prădarea oraşului. „Secuii au omorât şi pe cei 17 soldaţi răniţi, rămaşi în spitalul din loc.” Aceştia aparţineau Regimentului 2 Grăniceri români de la Năsăud. Cei 4.000 de secui au trecut la jefuirea prăvăliilor. Au fost luate animale: cai, vite, porci, încărcate şi duse ca prăzi spre secuime. Pe 3 noiembrie 1848, circa 6.000 de secui au părăsit trupele îndreptându-se cu prăzile luate spre secuime. „Partea cea mai frumoasă a oraşului fu prefăcută în cenuşă împreună cu două biserici, cea romano-catolică şi cea evanghelică-luterană, după ce şi acestea au fost spoliate (devastate). Daunele cauzate acelui oraş prin secui au fost computate (preţurile), aşa pe deasupra, cel puţin la 1.000.000 de florin.” Aşa s-a încheiat în linii mari campania dezastruoasă a secuilor, din toamna anului 1848, spre centrul Transilvaniei. Desigur, detaliile sunt cu mult mai multe, însă studiul nostru este limitat ca spaţiu.
După devastarea şi aprinderea oraşului Reghin, majoritatea trupelor de secui s-au retras la Târgu-Mureş. Generalul Gedeon a fost trimis de la Sibiu de către generalul Anton Puchner, la Târgu-Mureş, spre a învinge trupele secuieşti. Lupta s-a dat în ziua de 5 noiembrie 1848, pe şesul din faţa oraşului Târgu-Mureş, spre sud-vest. Trupele de secui, rămase în front doar cu militarii grăniceri, câteva sute de secui fanatici, circa 600, în frunte cu Berczenczei şi Gal Sandor, circa 8.000 de oameni, erau comandaţi de colonelul Zsombori.
Generalul Gedeon avea în subordine 2.000 de infanterişti, 300 de cavalerişti, 12 tunuri, 400 de saşi voluntari şi 1.000 de lăncieri români. Lupta a început în seara zilei de 5 noiembrie 1848, la orele 3 după-amiază. Lupta nu a durat nici măcar o oră, caz aproape unic în istoria artei militare. Prim-locotenentul Sichrowski, comandantul unei baterii de artilerie, a primit ordin să deschidă focul. Nu a tras mai mult de 5 proiectile, după unii, zece proiectile după alţii, căci „gloatele secuieşti o şi luară la fugă mâncând pământul, iar batalioanele de grăniceri, după ce îşi descărcară puştile, urmară şi ele după gloate”.
Cu stupefacţie, George Bariţiu a consemnat că această luptă de la Târgu-Mureş, numită de alţii şi „bătălie” se înscrie ca „una din scenele cele mai rare în istoria războiului şi în cazul acesta cu totul neaşteptată nu numai de către civilişti (civili) necunoscători ai artei militare, ci şi de către militari de profesiune”.
Marea greşeală a generalului Gedeon a fost aceea că a făcut „o eroare strategică neiertată, care mai târziu a avut urmări foarte triste”, mai precis nu i-a urmărit pe secui şi nu a trecut la dezarmarea lor.
Cert este că această „bătălie” scurtă a avut un efect dramatic pentru comisarul Berczenczei, care a luat-o la fugă spre secuime, iar de aici, „apucând pe căi neumblate, nu s-a oprit până în Galiţia şi numai de acolo ajunse iarăşi la Pesta, unde ruşinat şi cu prestigiul pierdut a fost primit rece în parlament”. Din păcate, generalul Anton Puchner a avut o încredere oarbă în victoria câştigată de generalul Gedeon la Târgu-Mureş. Dar s-a păcălit. Evenimentele ulterioare îi vor zdruncina puternic convingerile.
După această fugă ruşinoasă, „secuii se reculeg şi se înarmează (armează) ca prin farmec”. Anton Puchner trece la construcţia de tunuri. Primele 2 tunuleţe le-a construit în satul Filia, judeţul Covasna, unde exista o baie de fier a unui negustor român din Braşov, pe nume Nicolae Zarafu. Lui Aron Gabor i se alătură un alt secui Thuroczi, rotar de profesiune, care a turnat un tun de aramă. S-a trecut, apoi, la confecţionarea de proiectile şi cartuşe.
Secuii nu vor sta pasivi după înfrângerea din 5 noiembrie 1848 de la Târgu-Mureş. Ei vor face dese incursiuni în perioada noiembrie 1848 – martie 1849, la Racoş (9 decembrie 1848), Feldioara (10 noiembrie 1848), Braşov (9 decembrie 1848). Secuii au fost urmăriţi şi învinşi de trupele imperiale în luptele de la Doboli (10 noiembrie 1848), Hăghig (18 octombrie 1848), Chepeţ (2 decembrie 1848), Racoş (9 decembrie 1848), Vârghiş (10 decembrie), Arpătac (5 decembrie 1848), Rupea (13 decembrie 1848), trupe ce nu au fost comandate de generalul Gedeon, colonelul Sturdheim, căpitanul Heydte, gloatele româneşti ale prefectului Nicolae Solomon şi militari din gărzile săseşti.
Revoluţia şi războiul civil va continua în Transilvania în perioada decembrie 1848 până în 23 ianuarie 1849, când trupele colonelului Carol Urban se vor retrage în Bucovina. Moţii sub conducerea lui Avram Iancu şi a prefecţilor de legiuni vor trece la apărarea circulară a Munţilor Apuseni. După ce a învins trupele imperiale austriece şi cele ale colonelului Carol Urban în circa 24 de lupte şi bătălii, începând de la Ciucea şi până în poiana Stampei, generalul Iosif Bem s-a îndreptat spre Târgu-Mureş, unde a ajuns la 13 ianuarie 1849, în faţa Sibiului. A dat mai multe bătălii şi lupte parţiale, la Săuca (17 ianuarie 1849) şi Galfalău (18 ianuarie 1849), iar cea mai mare la Sibiu (21-31 ianuarie 1849), pe care a pierdut-o şi o alta la Şura Mare (21 ianuarie – 2 februarie 1849). O ultimă luptă a dat pe 4 februarie 1849 la Ocna Sibiului, toate pierdute de generalul Iosif Bem. Până la 22 martie 1849, războiul civil a fost purtat cu ajutor de trupe ruseşti, aşa cum consemnează George Bariţiu. În zilele de 2, 3 şi 4 februarie, stil nou, trupele generalului rus Engelhart au intrat în Braşov cu 2.080 de infanterişti, 430 ulani (cavalerie grea), 190 cazaci tot călăreţi şi 8 tunuri. La Sibiu au sosit alte trupe ruse sub comanda colonelului Skariatin, pe 4 februarie 1849, cu 1.696 infanterişti, 120 cazaci şi 6 tunuri.
După ce a pierdut luptele şi bătăliile menţionate mai sus, generalul Iosif Bem, la origine polonez, s-a sustras loviturilor armatei imperiale, comandate de generalii Puchner, Gedeon şi Pfersman, retrăgându-se spre Sebeş, unde a avut o ciocnire cu imperialii, iar de aici spre Orăştie, Deva, podul de la Simeria, evitând lupta directă cu trupele austro-române, până la podul de la Simeria. „O luptă de mică amploare a avut loc la Orăştie pe 7 februarie, unde pe generalul Bem îl nimeri un glonţ de puşcă în mâna dreaptă şi-i rupse degetul mijlociu. Generalul Bem a fost nevoit să se ducă la Deva pentru tratarea braţului drept.” S-au dat alte lupte de mai mică amploare, la Simeria (9 februarie 1849), Deva (5-6 februarie 1849), generalul Bem reuşind să ocupe şi Cetatea Deva. Lipsa de operativitate a trupelor austro-române, slaba iniţiativă a generalilor austrieci, „i-au permis generalului Bem „să defileze” prin Transilvania şi să preia iniţiativa în luna februarie 1849”.
La 11 martie 1849, va avea loc a doua bătălie a Sibiului pe care generalul Iosif Bem o va câștiga. Va pune stăpânire pe sediul Comandamentului General al Armatei transilvane. Generalul Bem va deveni stăpân în peste două treimi din teritoriul Transilvaniei, timp de circa patru luni. Au rămas două bastioane neocupate: cetatea Alba-Iulia şi bastionul Munţii Apuseni, apărat de cele şapte legiuni de sub conducerea lui Avram Iancu, care vor rezista până la sosirea trupelor ruseşti şi austriece.
Secuii au fost implicaţi şi au participat, în 1849, în bătălia de la Braşov (5 februarie 1849), la asediul Munţilor Apuseni, în special în zona Zarandului, împotriva Legiunii condusă de prefectul Ioan Buteanu, în bătălia de la Albeşti-Sighişoara (13 iulie 1849), care va însemna pentru armata ungară începutul sfârşitului. Secuii, după 31 iulie, se vor retrage acasă.
Între 21-23 mai 1849, la Varşovia, cei doi împăraţi, Francisc Iosif al Austriei, şi Nicolae I, ţarul Rusiei, şi-au dat mâna, pentru a-şi apăra imperiile şi tronurile. La Varşovia s-a stabilit în acele zile planul de intervenţie şi cooperare dintre armatele ruse şi austriece pe timpul pătrunderii lor în Ungaria şi Transilvania.
În sud-estul Transilvaniei au pătruns trupele ruseşti comandate de generalul Luders, cu efective numeroase înfrângându-i pe secui în luptele de la Chichiş, Ozun, Târgu-Secuiesc şi Sfântu-Gheorghe. La 22 iulie 1849, generalul Iosif Bem a dat de la Oituz şi Oneşti, două proclamaţii către locuitorii Moldovei pentru a-i atrage de partea secuilor şi a lupta împreună cu aceştia în lupta împotriva ruşilor. Secuii au fost învinşi de ruşi la Sfântu-Gheorghe (22 iulie 1849) şi Bicsad (23 iulie 1849). La 3 august 1849, generalul austriac Clam-Gallas a ocupat Miercurea-Ciuc. Ultimele rezistenţe ale secuilor au fost înfrânte în următoarele zile la Odorhei şi Târgu-Mureş, de către trupele generalului rus Grotenhjelm. La 13 august 1849, trupele ungare au capitulat la Şiria, lângă Arad. Capitularea a fost semnată din partea armatei ungare de către generalul Gőrgey.
Cu aceasta s-a pus capăt unui război civil devastator, în care 40.000 de români şi-au pierdut viaţa, iar 300 de localităţi au fost devastate, jefuite şi aprinse. Pagubele materiale au fost evaluate la circa 29.260.000 de florini argint.
Pe ansamblu, revoluţia română a ieşit învingătoare, reuşindu-se timp de 19 ani, ca Transilvania să nu intre administrativ şi politic în componenţa Ungariei, eveniment ce se va petrece la 1867 prin tristul dualism austro-ungar, care va capota definitiv la 1 Decembrie 1918.
(final)
