♦ „Nu cred că a spus cineva cuvinte mai adânci și mai frumoase despre liniște și dragoste ca Sfântul Isaac Sirul” (Sfântul preot mărturisitor Dumitru Stăniloae)
Mare binecuvântare este o carte plină de har. După ce o citești îți intră așa de adânc în inimă, încât nu te mai poți despărți de lumina înțelepciunii din ea. Scurt spus: o iubești! Te apropii de sfârșit, dar se naște gândul în minte că dorești s-o recitești. Că nu te vei sătura niciodată de frumusețea ei. Că rămâne în ființa ta mai puțină lumină, după ce ai isprăvit s-o citești. Și pe loc te dumirești că autorul cărții a iubit oamenii, a dorit să-i conducă pe toți cititorii către Dumnezeu, prea bine știind că Dumnezeu este iubire. Vă rugăm să citiți Cuvinte despre nevoință, de Sfântul Isaac Sirul, și veți trăi aceste sentimente.
Această carte au citit-o toți marii scriitori. Poate că o citesc mai mult catolicii decât ortodocșii, spre rușinea noastră. Dar, cu bucurie, scriem că Sfântul Isaac Sirul este tare iubit de monahii și călugărițele din sfintele mănăstiri. De o astfel de carte plină de duh și de adevăr nu-ți vine să te desparți, pentru că, oricât ai înțelege din cele citite, nu poți să pătrunzi sensurile multiple care sunt încifrate în tainele cuvintelor. Și, atunci, constați că astfel de cărți ne deschid ușa infinitului și fac o deschizătură în inima noastră, unindu-ne cu Dumnezeu.
Nu pot uita faptul că unii monahi din Sfântul Munte Athos priveghează și se liniștesc ținând în loc de pernă, la căpătâi, aceste Cuvinte despre nevoință, scrise de Sfântul Isaac Sirul. Sfântul Nicodim Aghioritul, care a întocmit Filocalia, avea o mare evlavie pentru Sfântul Isaac. Oferim, pentru frumusețe, un scurt fragment din capodopera sa, cartea Paza celor cinci simțuri, închinat Sfântului Isaac Sirul: „Căci când mintea este robită de simțuri – zice filosoful meu de-Dumnezeu-purtător, Sfântul Isaac -, atunci ea mănâncă hrana fiarelor. Cu alte cuvinte, ea se face ca dobitoacele și ca fiarele” (Paza celor cinci simțuri, p. 119, Editura Bunavestire, Bacău, 2001).
Marele scriitor rus Dostoievski, a fost impresionat și cutremurat de frumusețea și profunzimea Cuvintelor despre nevoință, pe care ni le-a dăruit, cu smerenie și dragoste, Sfântul Isaac Sirul. Cei care au citit Frații Karamazov nu pot uita niciodată pe starețul Zosima, un ascet care convinge pe cei curați cu inima că vorbește chiar din Împărăția Cerurilor.
Cărțile Sfântului Isaac sunt traduse în aproape toate limbile pământului. Am citit undeva că este forate iubit și apreciat chiar și în Japonia.
Un alt mare iubitor al Sfântului, tot din Sfântul Munte, ne îndeamnă să citim numai o singură pagină pe zi din Cuvintele despre nevoință și vom afla cine suntem. Scrisul său este o oglindă în care ne vedem starea sufletului, cu luminile, umbrele, întunericul și întinările lui. Opera sa e un poem al luminii, iubirii și smereniei. Scrierile sale ne conduc, de multe ori, cu gândul la marile genii ale poeziei umanității: Dante Alighieri și John Milton; ca să amintim numai doi dintre marii creatori de poezie ai lumii. Poate că din Cuvintele despre nevoință, ale Sfântului Isaac, s-a inspirat și Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae când a tradus Filocalia și a numit-o Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii.
Sfântul Isaac aprinde în inimile aflate în stare de trezvie (prin cuvintele sale) focul iubirii de Dumnezeu și dragostea pentru semeni. Așa se face că luminile ce răsar din cărțile sale nu au fost stinse de nicio furtună socială sau eclezială, în cele 15 secole de când au fost scrise.
Cuvinte de mare folos duhovnicesc ale Sfântului Isaac din Filocalia, volumul 10:
1. „Cel ce a aflat dragostea mănâncă pe Hristos; Îl mănâncă în fiecare zi și ceas și se face prin aceasta nemuritor”;
2. „Fericit este cel ce mănâncă din pâinea dragostei, care este Iisus”;
3. „Raiul este dragostea lui Dumnezeu, în care se cuprinde desfătarea de toate fericirile. E locul unde fericitul Pavel a fost hrănit cu o hrană mai presus de fire. Și după ce a gustat acolo din pomul vieții, a strigat zicând: «Cele ce ochiul nu le-a văzut și la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El»” (I Corinteni 2, 9) (Cuvântul LXXII);
4. „În vremea rugăciunii, zice, când mintea se dezbracă de omul vechi și-l îmbracă pe cel nou, al harului, atunci își vede curăția ei, «semănând cu azurul cerului», care s-a numit «loc al lui Dumnezeu» de către bătrânii lui Israel, când S-a arătat lor în munte”;
5. „Cel ce-și cunoaște păcatele lui e mai bun decât cel ce scoală morții prin rugăciunea lui, când locuiește în mijlocul multora”;
6. „Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decât cel ce folosește lumii întregi prin gândirea lui”;
7. „Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri”;
8. „Cel ce urmează lui Hristos în tânguirea de unul singur e mai bun decât cel ce se laudă pe sine în adunări”;
9. „Mai presus de toate iubește tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci limba e slabă în tâlcuirea celor dumnezeiești. Întâi să ne silim să tăcem. Și, din tăcere, se naște în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. Să-ți dea Dumnezeu să simți ceva ce se naște din tăcere. De începi această viețuire, nu știu câtă lumină își va răsări ție de aici”;
10. „Voiesc să-mi deschid gura, fraților, să vă vorbesc despre înalta temă a smeritei cugetări. Dar mă umplu de teamă, ca unul ce știu că voi vorbi despre Dumnezeu însuși, în chipul cuvintelor mele. De fapt, ea este haina lui Dumnezeu. Căci, Cuvântul întrupându-se, pe ea a îmbrăcat-o și prin ea ne-a vorbit nouă, în trupul nostru. Și tot cel ce a îmbrăcat-o pe ea s-a făcut asemenea Celui ce S-a pogorât de la înălțimea Lui și a acoperit slava Lui în smerita cugetare, ca să nu fie arsă zidirea la vederea Lui…”
