M-am întrebat în repetate rânduri, ca medic chirurg, care sunt oare secretele ce dăinuie și leagă generații de medici; cu alte cuvinte, cum trec tradițiile medicale de la o generație la alta? Și iată că moartea fulgerătoare și tragică a doctoriței chirurg Ștefania Szabo în spital, pe patul din camera de gardă, ne arată că solidaritatea cu bolnavul în a lupta pe continentul suferinței cu boala și moartea chiar există, și câteodată cu sacrificiul vieții. Acest proces complex pe care îl aducem noi, medicii, oamenilor este vindecarea. Oare câți oameni a vindecat colega mea mai tânără Ștefania Szabo în acești ani? Poate 100, poate 1.000, poate 5.000!? Nimeni nu știe, doar statisticile și bolnavii pe care i-a vindecat și le-a redat viața. Legăura spirituală cu bolnavul este cea care dăinuie și dincolo de vindecare și cu siguranță ea va trăi multă vreme în sufletul celor vindecați.
Apropo de tradiție, ceea ce nu știți este că tatăl ei este tot medic chirurg; tatăl doctoriței plecată într-o stea prea devreme are 73 de ani și face gărzi în trei spitale județene, cam 15-20 de gărzi pe lună, făcând naveta cu bătrâna lui mașină Mazda, fiindcă voința lui a fost să-și continue activitatea având o experiență chirugicală uriașă și nu vrea deloc „să pună bisturiul în cui”. N-aș vrea să fiu în locul lui, fiindcă el va plânge cu lacrimi de sânge și după el și cei care au cunoscut-o pe Ștefania. Medicii nu se plâng că după o gardă de 24 de ore mai stau încă 8 ore dimineața, la program, după ce își beau cafeaua. Oare nu este epuizare pentru medic? În acest sistem sanitar nu ai voie să spui că ești obosit și dovada clară este că Ștefania a lucrat până la epuizare. Cine răspunde de epuizarea cadrelor medicale? Cei ce conduc sistemul sanitar nu vor sau nu sunt în stare să creeze noi locuri de muncă prin spitalele de stat pentru medici, asistente medicale și infirmiere, ci, din contră, posturile sunt blocate și se profită la maxim de munca unor cadre medicale ce lucrează cât pentru doi, până la epuizare și iată că suferă și medicul și bolnavul.
Am văzut peste tot că medicii sunt criticați sau chiar urâți, și iată că și ei cad la datorie. Sunt medici care ard intens pentru idealul lor în această luptă inegală cu boala și moartea. Și vă dau un alt exemplu dintr-un spital din țară unde doctorul Dumitru Predescu, șef de secție la Cardiologie, moare cu branula în venă după multe ore de epuizare și nesomn. În acest sistem nu ai voie să spui că ești obosit, trebuie să fii disponibil, „în poziție de drepți” sau ești eliminat. Oare câți medici mai trebuie să moară din cauza indiferenței celor care coordonează de mai bine de trei decenii sistemul de sănătate al Poporului Român? Nu uitați, și noi medicii suntem oameni, oameni cu suflet, cu familie, cu copii pe care îi sacrificăm și ne sacrificăm și pe noi pe altarul sănătății. Dumnezeu să-i odihnească pe toți medicii căzuți la datorie!
