♦ „În filologia patristică, contemplativ este omul care necontenit se gândește la tainele
lui Dumnezeu. Acesta este contemplativul” (Arhimandrit Athanasie Mytilineos)
Toți creștinii suntem îngrijorați de agresivitatea ispitelor din societate, din familie și, în general, de pe întregul mapamond. Suntem invadați și copleșiți fără încetare de ofensiva idolilor care, prin perversitate și minciună, vor să ne ducă în zona gri, a inexistenței și a indiferenței. În această zonă lipsește fericirea adevărată, pe care o aduce lumina credinței. Invocarea Sfintei Treimi ne-ar scoate din orbecăiala cotidiană. Însă, noi preferăm să trăim precum într-o închisoare, din care lipsește total iubirea lui Dumnezeu și dragostea întru Hristos a oamenilor.
Cei care dorim salvarea – sau, să-i zicem mai bine, mântuirea sufletului – căutăm calea care să ne smulgă din incertitudinea necredinței și din confiscarea gândurilor. Pentru că, dacă nu ne eliberăm de patimi, nu ne bucurăm nicicând de libertate. Patimile sunt mormântul sau închisoarea care ne opresc să urcăm către Divinitate.
Personal, m-a impresionat tot timpul starea de contemplație. Cine poate spune despre sine că e contemplativ? Întâmplarea a făcut să ajung la cartea Tainele cărții cu șapte peceți, scrisă de vestitul arhimandrit grec Athanasie Mytilineos. La pagina 16 am găsit o explicare extraordinară a contemplativului. Dar, mai bine să cităm scurtul pasaj care ne va ajuta foarte mult, dragi cititori: „Termenul nu are semnificația curentă, adică ceea ce spunem astăzi despre cineva că este un contemplativ. În filologia patristică, contemplativ este omul care necontenit se gândește la tainele lui Dumnezeu. Acesta este contemplativul. Prin urmare, se cuvine ca noi să căutăm să trăim această contemplație lăuntrică”.
În satele noastre, dar și în așezările umane ale altor țări, găsim astfel de oameni. Când eram mic și curat cu sufletul, acolo, în satul meu, observam fără să vreau cum oamenii se închinau la începutul oricărei lucrări. O pecetluiau cu semnul Sfintei Cruci. Dovedeau întregii creații că au gândul la Dumnezeu. Și după așezarea și chipul feței lor, țăranii convingeau că rămâneau tot timpul cu toată ființa lor la Dumnezeu.
Atunci când mergem într-un pelerinaj la vreo mănăstire, simțim cum suntem cuprinși de pacea care se revarsă nevăzut peste tot locul acela și care vine din concentrarea minții la Dumnezeu a monahilor sau monahiilor din acea chinovie.
Deci, atât satele, cât și mănăstirile ne îmbie la contemplare, la a avea tot timpul mintea la Dumnezeu. Și, dacă stăruim, atunci vom înțelege că singurul ideal pe care trebuie să-l lucrăm este cel al sfințeniei. Și omul aflat în stare de contemplare se sfințește, fiindcă gândul la Dumnezeu îi luminează și purifică întreaga ființă.
