♦ „Bun este Domnul, gustați și vedeți” (Canonul Sfintei Euharistii, cântarea a IX-a)

Iubiți credincioși, poate ați reflectat la gândul că ar fi fost bine să fi trăit în vremea Mântuitorului Iisus, pentru că astfel ați fi putut să-L vedeți, să-L ascultați și chiar să-L atingeți, dar, iată că această dorință v-o puteți îndeplini datorită Sfintei Euharistii, întrucât aceasta ne pune în relație directă cu Domnul Iisus Hristos. Așadar, trebuie să alungăm de la noi concepția vicleană, care ne induce ideea că nu putem să accedem la Dumnezeu, și afirmăm cu tărie acest lucru, bazându-ne pe mărturisirea cea plină de viață și de adevăr făcută de Însuși Hristos Dumnezeul nostru, care ne-a predanisit următoarele: „Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. Deci iudeii se certau între ei, zicând: Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm? Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac” (Ioan 6, 48-58).
Plecând de la premisa că totul a fost adus la viață din neființă de către Dumnezeu și tot El, în calitate de Proniator și Mântuitor, poartă grijă de lucrul mâinilor Sale, putem deduce și înțelege că numai în relația cu Dumnezeu ne regăsim sensul și ne putem susține existența ca persoane vii.
Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos ne face vii în adevăratul sens al cuvântului și afirmăm lucrul acesta, deoarece trăirea departe de Hristos, Soarele dreptății, este o tragedie îmbrăcată în haina opacă a păcatului și a răutății ce nu se mai poate numi viață, fiind o expresie a nonsensului, care distruge ca un foc, care nu se stinge, tot ceea ce cuprinde. Dacă privim cu introspecție la ceea ce suntem, găsim o multitudine de neajunsuri, slăbiciuni și defecte, iar dacă ne raportăm la măsura împlinirii poruncilor evanghelice care conțin prevederi legate de a nu păcătui nici măcar cu gândul, ne dăm seama că fără să primim ajutor nu putem să ne îndreptăm.
Sfânta Euharistie este o mărturie a iubirii și apropierii lui Dumnezeu față de noi oamenii și este mijlocul prin care Dumnezeu ne face încă din această lume părtași darurilor Sale, ajutându-ne să parcurgem calea îndumnezeirii.
Slujitorii Sfintelor Altare, atunci când înalță Sfântul Potir între Ușile Împărătești, la Sfânta Liturghie, și ne adresează chemarea de a primi Sfânta Euharistie – „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați” -, ne oferă sprijinul haric de care avem neapărată trebuință, întrucât reprezintă medicamentul tămăduirii și al sfințirii noastre.
Conștientizarea dorului și a setei după Sfânta Euharistie sunt realizate de om tot ca urmare a lucrării harului, ca urmare a împărtășirii cu Hristos, iar acest lucru demonstrează faptul că Dumnezeu este Cel care poartă împreună cu noi suspinele și luptele și tot El este Acela care ni se dăruiește în Sfintele Taine, învățându-ne și înzestrându-ne prin aceasta cu știința și energia de a iubi. Dacă se întâmplă să stăm departe de Domnul Hristos parcă simțim în suflet tristețe, neputință și chiar deznădejde, adică decădem într-o stare în care simțim că ni se împuținează puterile și ne slăbește voința în lupta duhovnicească, iar această suferință ne determină să înțelegem că fără Hristos suntem un deșert neroditor.
Răscumpărarea noastră din moartea sufletească și trupească s-a realizat prin venirea în lume a lui Dumnezeu care a luat asupra Sa firea omenească, pe care a îndumnezeit-o în urma biruinței obținute în lupta cea dusă cu dreptate împotriva diavolului și a slăbiciunilor omenești, prin suportarea răstignirii, morții și apoi prin Învierea și Înălțarea la cer. Numai întru Hristos rămânem în ascultarea de fii și fiice față de Dumnezeu Tatăl, iar încorporarea întru Cel ce a străbătut Cerurile se înfăptuiește prin cuminecarea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus; așadar, când ne împărtășim primim pâinea și vinul ce reprezintă elementele esențiale ale hrănirii, ce corespund în chip sensibil și haric cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos.
Sfânta Euharistie nu are rolul de a hrăni, precum a făcut-o mana pe care au primit-o iudeii în pustie atunci când au fost în pericol de a muri de foame, ci are menirea de a întipări chipul hristic în toată ființa noastră, astfel încât, prin împărtășirea cu Sfintele Taine, să rămânem întru Hristos și să trăim prin El. Acest adevăr mistic este explicat de Sfântul Apostol Pavel, care spune că principala condiție pe care trebuie să o îndeplinim „pentru ca viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru” este să purtăm „totdeauna în trup omorârea lui Iisus (II Corinteni 4, 10). Plecând de la premisa că omorârea și îndumnezeirea lui Iisus Hristos ca Fiu al Omului cuprinde în sine smerirea, sărăcirea, privegherea, postul, lacrimile, osteneala și împlinirea sfatului Sfintei Treimi, înțelegem că primirea Sfintei Euharistii implică o anumită pregătire sufletească și trupească din partea celui care dorește să se împărtășească. Dorirea Sfintei Euharistii devine o cerere legitimă, în măsura în care ea izvorăște din efortul lepădării omului de sine însuși, căci primirea Preacuratelor Taine implică unirea vie cu Hristos și presupune o schimbare a omului în sensul încadrării întregii sale vieți personale în limitele ascultării și a împlinirii voinței lui Dumnezeu.
Pregătirea pentru primirea Sfintei Euharistii are pe deoparte un aspect continuu, dar implică, de asemenea, săvârșirea unor rânduieli duhovnicești în ajunul sau în zilele premergătoare momentului împărtășirii. Prin pregătirea continuă înțelegem faptul că omul credincios trebuie să aibă grijă să nu cadă în păcate care intră în contradicție cu canoanele Bisericii – care prevăd anumite situații în care nu se permite primirea Sfintei Euharistii -, cum ar fi: avort, concubinaj, ură etc. Tot de această latură a continuității ce se caracterizează printr-o întreținere a tensiunii interioare, pe care se cuvine să o adopte nevoitorul mântuirii în vederea unirii cu Hristos, stă și lupta zilnică a primenirii sufletești și trupești a acestuia, ce presupune deopotrivă respectarea posturilor de peste an (în măsura în care se poate menține sănătatea, după cum a canonisit părintele duhovnic, care își cunoaște bine credincioșii), împlinirea canonului zilnic și participarea în mod regulat la cultul bisericesc.
În legătură cu enunțarea mijloacelor care ne apropie de Dumnezeu trebuie să precizăm faptul că cinstirea sfinților prin închinarea la Sfintele lor Moaște, precum și cinstirea icoanelor făcătoare de minuni sau participarea la privegheri și rugăciuni cu caracter special, adaptate nevoilor penitentului, trebuie să aibă ca scop și finalitate unirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie.
Iminenta unire cu Domnul Iisus Hristos în Sfânta Împărtășanie (Trupul lui Hristos este numit foc, lumină, cărbune aprins, izvor de bunătăți, nepătimire ce arde materia păcatului și mistuie spinii patimilor, Rânduiala Sfintei Împărtășiri, în: Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura IBMBOR, București, Ediția 2012, p. 159) creează în sufletul primitorului un fior adânc și o potențare a sentimentului nevredniciei și al responsabilității, care va motiva și susține în conștiința morală a acestuia depunerea unui efort duhovnicesc special, ce poate căpăta forma postului, a adunării cugetului, a rugăciunii, a spovedaniei, a lacrimilor și a iertării semenilor („Cu cei ce te-au mâhnit te împacă”, Ibidem, p. 173).
Întrucât împărtășirea se poate face la orice Sfântă Liturghie, cum ar fi în zilele de praznic când se mănâncă de dulce, rânduiala de pregătire conferă postului o nouă dimensiune, ce se poate traduce prin: păstrarea curăției trupești, trezvia (paza) minții, înfrânarea de la hrană (îmbuibare) și predarea întregii ființe în mâinile lui Dumnezeu, prin rugăciune.
Mântuitorul Iisus Hristos intră înlăuntrul omului pentru a-l ajuta și întări în jertfa și mortificarea ce trebuie să o săvârșească acesta, pentru a-și învia sufletul și a-și transfigura trupul într-un urcuș duhovnicesc tot mai mare, până la ajungerea la vârsta deplinătății sfinților. Mântuitorul nostru Hristos, așadar, parcurge împreună cu cei care Îl primesc prin Sfânta Euharistie tot drumul despătimirii și al îndumnezeirii, fiind într-o continuă și dinamică stare de jertfă, până se va plini Împărăția cea cerească cu cei mântuiți. Acest adevăr de credință îl afirmă Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae astfel: „Prin faptul că Hristos ne ia și pe noi ca să ne aducă prin împreuna noastră jertfire cu Sine jertfă Tatălui, se produce o uniune strânsă între jertfa Lui și jertfa noastră sau noi suntem în El Cel ce Se aduce și El în noi care ne aducem” (Sfântul Pr. Profesor Dr. (Acad.) Dumitru Stăniloae, Dogmatica, vol. III, București, 1997, p. 73).
Aducerea de către credincios a prescurii la Sfântul Altar, pentru ca preotul să scoată din aceasta la Sfânta Proscomidie, Sfântul Agneț – care se va preface la Epicleză în Însuși Trupul Domnului Iisus Hristos – arată, de fapt, că omul se poate schimba în biserică, prin energia făcătoare de viață a Duhului Sfânt.
Drumul pe care credinciosul trebuie să-l parcurgă până la Sfântul Altar, pentru a se învrednici și a se face părtaș Cinei Îndumnezeirii, trebuie să coincidă cu străbaterea de către acesta a unui itinerar duhovnicesc, care presupune următoarele: mărturisirea propriei nevrednicii cu lacrimi („Haina mă vădește că nu este de cină și osândă voi pricinui preapăcătosului meu suflet”, Tropar, Slavă, Rânduiala Sfintei Împărtășiri, în: Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 171), invocarea milei și a sprijinului ceresc („Nici să ajung neputincios cu sufletul și cu trupul, împărtășindu-mă cu nevrednicie”, Rugăciunea întâi, Rânduiala Sfintei Împărtășiri, în: Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 176). Canonul și rugăciunile de dinaintea primirii Sfintei Cuminecături conțin multe formulări care ne ajută să conștientizăm propria păcătoșenie și ne învață, totodată, să o și mărturisim pe aceasta; iată câteva exemple în acest sens:
„Având suflet întinat și buze necurate, nu cutez să mă apropii de Tine, Hristoase, și să primesc Trupul Tău; ci fă-mă vrednic de aceasta” (Canon, cântarea a V-a, Rânduiala Sfintei Împărtășiri).
„Suflete al meu ticălos, suflete pătimaș, spăimântează-te văzând preaslăvitele Taine; lăcrimează suspinând și bătându-se în piept, strigă și zi: Doamne, curățește-mă pe mine, desfrânatul” (Canon, cântarea a VII-a, Rânduiala Sfintei Împărtășiri).
„Sunt nevrednic cerului și pământului și acestei vieți trecătoare, pentru că m-am supus cu totul păcatului și m-am făcut rob dezmierdărilor și am necinstit chipul Tău” (Rugăciunea întâi, Rânduiala Sfintei Împărtășiri).
„Acoperământul casei sufletului meu este cu totul pustiu și surpat și nu afli în mine loc potrivit ca să-ți pleci capul” (Rugăciunea a doua, Rânduiala Sfintei Împărtășiri).
„Pun înainte faptele mele cele rele și fărădelegile, dându-le pe față și vădindu-le. Ci vezi Doamne, smerenia mea și-mi iartă toate păcatele mele; vezi că s-au înmulțit mai mult decât perii capului meu fărădelegile mele. Căci ce rău n-am săvârșit? Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am închipuit în sufletul meu cu lucrul, cu cuvântul și cu gândul, noaptea sau ziua, pe față și într-ascuns, cu voie și fără de voie…” (Rugăciunea a patra, Rânduiala Sfintei Împărtășiri).
„Din buze spurcate, din inima pângărită, din limba necurată, din suflet spurcat, primește-mi rugăciunea…” (Rugăciunea a șaptea, Rânduiala Sfintei Împărtășiri).
Pentru ca omul să poată sălășlui întru el cât mai mult din darurile pe care vrea să ni le dăruiască Dumnezeu în Sfânta Euharistie, este necesară o adâncire a ființei lăuntrice a acestuia prin depunerea unor eforturi duhovnicești, cum ar fi: citirile sfinte, străpungerea inimii, smerenia cugetului și curăția trupului. Dacă nu ne cultivăm voința de a renunța la obiceiurile rele, duplicitate, semeție, orgoliu, individualism și la celelalte patimi ale afirmării de sine, trebuie să știm că doar respectarea prescripției postului de bucate nu ne conferă capacitatea de a ne uni cu Hristos prin Sfânta Euharistie. Celor care nu se schimbă întru duhul prin metanoia, ci se apropie risipiți întru cele ale lumii, Domnul Hristos nu li se face sesizabil (ideea aparține Sfântului Simeon Noul Teolog în Discursul 5 despre posesiunea inconștientă și conștientă a harului Duhului Sfânt, Scrieri I, Ediția a II-a, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 235-252) în actul împărtășirii. În realitate, pregătirea pentru unirea cu Hristos are menirea de a-l înzestra pe om cu acele deprinderi bune și mântuitoare, astfel încât acesta să fie capabil ca, prin viețuirea morală pe care și-a întipărit-o în sine, să poată păstra mărgăritarul nemuririi nepătat și nejefuit.
Credincioșii care se pregătesc pentru a primi Sfânta Euharistie se cuvine să rezoneze profund cu spusele Sfântului Ioan Gură de Aur care afirmă, în rugăciunea a IX-a, că Domnul Dumnezeu „pe toți care au venit la El cu pocăință i-a rânduit în ceata prietenilor Săi” și să se auto-responsabilizeze astfel încât să ceară cu fierbințeală ajutorul și atingerea tămăduitoare a harului, zicând următoarele:
„Ci să-mi fie mie cărbunele Preasfântului Tău Trup și al Scumpului Tău Sânge spre sfințire și spre luminare, spre însănătoșirea smeritului meu suflet și trup, spre ușurarea greutății greșelilor mele celor multe, spre paza de toată lucrarea diavolească, spre îndepărtarea și mutarea răului și vicleanului meu obicei, spre omorârea patimilor, spre plinirea poruncilor Tale, spre adăugarea dumnezeiescului Tău har și spre dobândirea împărăției Tale, spre tărie, spre vindecare și spre sănătatea sufletului și a trupului și spre ștergerea și pierderea cu totul a cugetelor, a gândurilor și a deprinderilor mele celor rele și a nălucirilor de noapte ale duhurilor celor viclene și întunecate, spre luminarea ochilor inimii mele, spre împăcarea sufleteștilor mele puteri, spre credință neînfruntată, spre dragoste nefățarnică, spre desăvârșirea înțelepciunii…” (Rânduiala Sfintei Împărtășiri). „Peste tot mă acoperă cu frica Ta, pururea mă acoperă și mă apără și mă păzește de tot lucrul și cuvântul pierzător de suflet; curățește-mă, spală-mă și mă îndreptează, înțelepțește-mă și mă luminează, arăta-mă locaș numai al Duhului Tău și să nu mai fiu locaș păcatului, ci Ție, casă, prin primirea Împărtășaniei” (Rânduiala Sfintei Împărtășiri).
Toate aceste binefaceri enumerate în cadrul acestei rugăciuni devin tot atâtea energii lucrătoare în viața celor care se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos, deoarece le dăruiește acestora bucuria și mângâierea de a putea sesiza (contempla) cu sufletul, mintea și trupul prezența lui Dumnezeu în ei.
Râvna de care credincioșii se simt înflăcărați atunci când adresează lui Dumnezeu cererea ca Izvorul binecuvântării și a tot binele să-i facă vrednici de primirea Sfintei Euharistii, nu trebuie ca, după obținerea celor dorite să se înscrie pe o linie descendentă, ci aceasta trebuie să ardă în continuare, unindu-se cu duhul osârduitor și jertfelnic al lui Hristos transformându-se. Numai în acest caz unirea tainică cu Persoana Mântuitorului Iisus Hristos va crea efecte în continuare, pentru ceea ce înseamnă încorporarea omului în Trupul lui Hristos. Dezvoltând această idee, mai putem spune că după momentul primirii Sfintei Euharistii, credinciosul nu trebuie să devină lax, adică să-și permită o relaxare în ceea ce privește respectarea cu acrivie a legilor sfințeniei, gândind că merită să se odihnească, întrucât s-a epuizat prin practicarea curățirii premergătoare împărtășirii, ci se cuvine să acorde o atenție maximă unirii cu Hristos și, ca atare, trebuie să facă totul, chiar mai mult decât a făcut în etapa pregătirii, pentru a cinsti și tămâia cum se cuvine mărgăritarul dumnezeiesc pe care L-a sălășluit întru sine, prin comunicare. Ajuns acasă și simțindu-se liber, credinciosul ce s-a împărtășit va trebui să discearnă ce este bine să facă pentru a menține candela harului aprinsă. Deși, uneori, apare ispita înfruptării din bucate și a comodității sau a delăsării, însoțite de sentimentul mulțumirii că obiectivul împărtășirii a fost împlinit, totuși se cuvine să atenționăm asupra faptului că legea duhovnicească impune ca omul ce s-a unit cu Mântuitorul Hristos în Sfânta Euharistie să-și încordează voința și să nu se amestece degrabă cu grijile și cele ale lumii, ci se cuvine ca acesta să petreacă în liniște și contemplație, cultivându-și prin simțăminte și rugăciuni, voința de a merge pe calea sfinților („Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema. Făgăduințele mele le voi plini Domnului, înaintea a tot poporului Său” (Psalm 115, 4-5).
Bucuria și dulceața trăită prin Sfânta Euharistie creează, în ființa celor care o primesc, o foame și o sete și mai mare de a înainta în unirea cu Hristos cel iubit și, în consecință, unii ca aceștia nu-și vor mai putea concepe viața fără să se hrănească cu Sfânta Împărtășanie.
Vom încheia acest cuvânt prin a medita la faptul că Sfânta Euharistie este cea mai bună și rodnică lucrare duhovnicească, ce asigură rezolvarea tuturor problemelor existențiale care ne fac să suferim și să fim triști ori nemulțumiți, vindecându-ne și mișcând viața noastră spre desăvârșire. Amin.

Pr. dr. Cristian Vlad Irimia
Biserica „Izvorul Tămăduirii”
Stațiunea Covasna, ROMÂNIA