Datorită păcatelor și a imoralității în care trăim, Domnul Dumnezeu ne-a închis urechile duhului și astfel nu mai discernem ce ne transmit cei cu care vorbim. Observ că se reeditează și în zilele noastre acel Babilon antic în care Dumnezeu a amestecat limbile și astfel s-a frânt unirea celor care doreau să înalțe acel turn Babel prin care să urce la cer. Știm din Biblie că acei oameni s-au răspândit apoi pe întreg pământul, după ce li s-au amestecat limbile. E aici o asemănare și cu exilul neamului nostru în cei peste 35 de ani care au trecut de la lovitura de stat din 1989, timp în care s-au revărsat peste granițele României peste opt milioane de români, cam o treime dintre frații noștri.
„Osândește fapta cea rea, dar nu osândi pe cel care o face” (Sfântul Serafim de Sarov, Povețele lui cele Duhovnicești, p. 110).
Mântuitorul spune clar că urechi avem, dar nu vom auzi cu ele. Nu mai facem ascultare de mai marii noștri. În România, dialogul surzilor provoacă haos în mai toate întâlnirile și sectoarele comunității. Însă eu simt că ceea ce se numește comunitate creștină, la noi, e tare bolnavă, e în suferință. Simptomele sunt: indiferența, indolența și apostazia. De aceea Sfinții Părinți ne sfătuiesc să fugim de întâlniri. Sunt uimit și îngrijorat când văd cum peste tot unde se întâlnesc mai mulți români, se încinge un dialog al surzilor. Încep să vorbească toți. Se întrerup unii pe alții. Se contrazic. Începe, fără îndoială și violența verbală. Nu mai continui fiindcă le știți pe toate acestea și sunteți sătui de ele până peste cap. Vorbesc toți și nu ascultă nimeni și e evident că acest soi sec de comportări alimentează bucuria demonilor.
Înainte de unitatea națională se cere o unitate spirituală. Și aceasta nu e posibilă fără o morală creștină ce are la temelie iubirea.
Chiar și într-o Sfântă Biserică unde predică preotul, în capul multora dintre noi, credincioșii, e tulburare mare. Cugete străine ne deviază mintea de la întâlnirea cu Domnul și cu Sfinții.
Despre maniere elegante mai vorbesc doar unii creștini practicanți și puținii poeți romantici care și-au mai păstrat simțirile curate. Peste tot se invocă lipsa de bani, dar deficitul înspăimântător de morală și de credință și… mai cu seamă de frică de Dumnezeu, lipsește din dialogurile noastre cotidiene.
Nu se mai ține cont de vârstă. Respectul pentru oamenii cu părul cărunt a dispărut. E drept că și oamenii bătrâni nu mai au autoritate datorită nerespectării poruncilor evanghelice. Nu mai este nici rușine.
Și observăm că e ignorată orice ierarhie. Dacă nu ai curaj să-i spui omului adevărul verde în față, atunci te duci și cauți pe altul ca să-l bârfești și să-l osândești, dorind să-l ștergi de pe fața pământului. Ba chiar nu ne sfiim să-l condamnăm la moarte.
Nu vrem să-l mai vedem pe acel om. L-am trecut pe lista vrăjmașilor. Așa cugetăm în inima noastră. Dar uităm frecvent că noi, creștinii, avem poruncă foarte clară să îi iubim pe dușmani, și pe cei care ne fac rău și pe cei care ne ucid cu cuvintele lor. Dar pe noi ne bântuiesc gânduri de ură și apucături demonice. Eu însumi sunt invadat deseori de astfel de cugete. Aceasta dovedește că am abandonat lupta pentru curățirea minții.
Și mai observăm că fiecare se crede superior celui cu care relaționează. La Spitalul Sfânta Maria din Iași au murit șapte copii din pricina incompetenței, a trândăviei și a corupției care a cuprins aproape întreg organismul social din Patria noastră. După ce mor șapte copii mici, abia atunci ministrul descoperă că directoarea Secției de Terapie Intensivă nou născuți fusese numită ilegal. Ne dăm seama că această corupție a devenit mai ucigătoare decât cancerul. Numirile doctorilor în spitale și a managerilor se fac prin birourile de la consiliile județene, după grade de rudenii și după alte criterii de satisfacere a plăcerilor și a slavei deșarte a politicienilor.
Astfel ajung oameni incompetenți în funcții importante și generează haos și groază în comunitate. Care sunt cauzele acestor anomalii – aș spune strigătoare la cer? Fără îndoială că păcatele. Am ajuns să iubim păcatele pe față. Îi iubim pe oamenii care au dobândit bogății pe seama săracilor, a copiilor și a bătrânilor. Acestora, au ajuns românii să le cânte osanale. Îi iubim pe desfrânați. Fără îndoială că este poruncă de la Dumnezeu să îi iubim pe toți, dar e musai să le demascăm păcatele și să le urâm fărădelegile. După lovitura din decembrie 1989 s-a legiferat libertatea oricărei femei să facă avort. Deci, câți conștientizăm că s-a legiferat crima? Și nu mai enumerăm aici celelalte legi care sunt împotriva iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui.
Lăcomia distruge România. Lăcomia pântecelui este uriașul păcatelor. De ce?! Și Adam și Eva au căzut din Paradis ademeniți și învinși de pofta mâncării. Lăcomia vorbirii deșarte și a flecărelii e o dovadă indubitabilă că datorită desfrânării în vorbire am alungat pe Duhul Sfânt din inimile noastre. Depășirea măsurii raționale la mâncare duce la desfrânare. Iar desfrânarea și iubirea banilor aprind focul mândriei. La noi, cei care vorbesc pe la radio sau la televizor folosesc nonșalant cuvântul mândrie și mai fac apologia desfrânării și a exacerbării senzualității. Iată unde duce confuzia și ignorarea aproape totală a Bisericii și a Sfintei Scripturi. Mândria este căpetenia păcatelor. Mândria l-a scos afară pe Adam din Paradis.
Deci, noi cultivăm păcatele și lăsăm la o parte virtuțile creștine.
Această eroare pe care o lăsăm să lucreze în chip conștient provoacă decăderea înspăimântătoare a moralei. În acest râu infernal se zbate comunitatea din România. Desigur, sunt mulți români care merg la Sfânta Biserică, dar nu este totul. Mai trebuie să punem început bun prin lupta clipă de clipă pentru neutralizarea patimilor. Calea către Dumnezeu e crucea de zi cu zi, spune un Sfânt Părinte în Sbornicul. Luarea crucii e prima treaptă pe care pășim în urcușul către Dumnezeu. Fără dobândirea curățeniei sufletului, Hristos nu vine în inima noastră. Eu așa am înțeles din Sfânta Scriptură, din Filocalie și Viețile Sfinților. Așa să ne ajute Dumnezeu, și să-L rugăm să ne trimită credință, care, prin clopotele ei specifice, ne va trezi din somnul cel de moarte. Și să nu uităm să demascăm și să osândim faptele cele rele și să nu judecăm pe cei care le săvârșesc. Așa spune Mântuitorul în Predica de pe munte. A oprit cu desăvârșire judecarea aproapelui. Judecarea persoanelor omenești e treaba de care se ocupă Unul Domnul Dumnezeu.
„Osândește fapta cea rea, dar nu osândi pe cel care o face” (Sfântul Serafim de Sarov, Povețele lui cele Duhovnicești, p. 110).
