♦ „Atunci Avva Iosif s-a ridicat în picioare, și-a înălțat mâinile la rugăciune, iar degetele lui au luminat ca niște lumânări aprinse.”(Patericul egiptean)
De voiește, omul poate fi, fără de nicio îndoială, o lumină și când răspundem afirmativ, ne bazăm pe ceea ce ne-a descoperit nouă creștinilor, Revelația Dumnezeiască. Totuși, se cere o aprofundare născută dintr-o cugetare care să izvorască din rugăciune. Este omul o lumină cu adevărat, dar, dacă și numai dacă stăruie neîncetat să-și aducă aminte de Dumnezeu. Că doar lumina de la Dumnezeu îi vine. Și apoi să se străduiască să umble ca și cum ar fi în fața Lui Dumnezeu.
Pascal, filosoful francez creștin, spunea undeva că omul este cea mai desăvârșită creație a lui Dumnezeu, dar și cea mai mizerabilă ființă, dacă nu umblă în viața pământească exact ca în fața Lui. Desigur că am parafrazat din memorie. Eminescu și alți poeți creștini geniali au și demonstrat și au luminat cu sclipirile lor că interiorul inefabil al omului este lumină. Da, dar numai dacă se străduiește să ajungă fiu al lui Dumnezeu, cum ne îndeamnă Domnul Iisus Hristos pretutindeni în Evanghelia Sa. „Eu sunt Lumina lumii”, după cum bine ne amintim.
Tare poetic profețește Sfântul David în Psalmul 37, 31: „Că Tu vei aprinde făclia mea, Doamne, Dumnezeul meu, vei lumina întunericul meu”. Să ne străduim să primim Duhul Sfânt și atunci lumina va risipi tot întunericul din ființa noastră. Pentru că Duhul Sfânt are puterea să facă timpul veșnicie, și întunericul lumină.
Aducerea aminte de Dumnezeu este prin gând și prin minte o primă luminare a omului. Ce suntem chemați toți creștinii, cu strigăt mare, să primim la Sfintele Paști? „Veniți de luați lumină!!!” Parcă auzim apoi tot anul aceste cuvinte care încălzesc inima oricărui creștin.
După cincizeci de zile de post, de ajunare, de curățire, abia după această penitență severă poate sufletul să primească lumina. Se poate aprinde o candelă fără untdelemn și fitil? Evident că nu. Să luăm aminte. Că doar „luarea aminte este rădăcina vieții lăuntrice duhovnicești”, ne învață Sfântul Teofan Zăvorâtul, traducătorul Filocaliei în limba rusă și prezent în aproape jumătate din paginile Sbornicului (Lucrarea minții). Suflă peste creștini vânturile turbate ale oștirii lui Lucifer și noi, trebuie să ne aflăm în fiece clipă, în stare vigilentă și de priveghere, întru pomenirea neîncetată a Numelui Domnului, care are puterea să alunge orice cohortă de demoni care ne războiesc fără încetare, până închidem ochii. În caz contrar, trăind în comoditate, îmbuibare și superficialitate, făclia noastră va fi stinsă de forța apocaliptică pe care o trăim clipă de clipă.
A zis odată Avva Lot către Avva Iosif: „Avva, eu postesc cât de mult pot, mă țin strâns de rugăciune, mă nevoiesc întru tăcere și cugetări dumnezeiești, iar cu înfrânarea mă păzesc de gânduri necurate. Ce altceva aș mai putea să fac?”. Atunci Avva Iosif s-a ridicat în picioare, și-a înălțat mâinile la rugăciune, iar degetele lui au luminat ca niște lumânări aprinse. După ce s-a rugat astfel, Avva Iosif a zis: „De voiești, te poți face cu totul lumină!” (Patericul).
