RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
În același timp, continua Londra, un atac sovietic rămânea o posibilitate, chiar dacă nu „iminentă”:
2. Totuși, noi rămânem în continuare îngrijorați în legătură cu zvonurile despre invazie. În această situație culegem diverse informații adiționale, la zvonul original despre o invazie în dimineața zilei de 22 noiembrie.
3. Avem situația în care atașații militari occidentali nu au voie să se deplaseze într-o anumită zonă din Polonia, de la granița cu URSS. Ea pare serioasă dacă este coroborată cu unele rapoarte neconfirmate, despre unele mișcări de trupe în interiorul Uniunii Sovietice și, în această împrejurare, raportul din Steaua Roșie (Krasnaia Zvezda) cum că mareșalul Greciko a vizitat Chișinăul ridică probleme.
4. Similar, noi nu cunoaștem ce a făcut șeful de Stat-Major al Pactului de la Varșovia, generalul Ștemenko, în vizita sa prelungită din Bulgaria (din 7 noiembrie).
La câteva ore după ce s-a confirmat faptul că proiectul nu s-a materializat, ministrul de Externe român în exercițiu le-a transmis mulțumiri britanicilor „în numele guvernului român”, subliniind faptul că s-au primit „informații similare din partea altor guverne” și „am aflat din surse proprii zvonul că o invazie ar fi urmat să se producă în ziua precedentă”. Macovescu, care avusese în mod evident acces la informațiile oferite de britanici, a corectat o greșeală în raportul JIC, menționând că „mișcările de trupe sovietice, bulgare și poloneze” s-au produs în septembrie-octombrie, în contextul în care trupele românești fuseseră amplasate pe poziții defensive din august-septembrie, iar de atunci nu se mai înregistrase nicio modificare. Informațiile privind deplasările lui Greciko și Ștemenko nu erau însă cunoscute la București, care a început atunci să monitorizeze mai atent mișcările șefilor din Pactul de la Varșovia.
În noiembrie 1968, chiar și cooperarea minoră în domeniul informațiilor dintre România și ceilalți membri ai Tratatului devenise o excepție. Deși ruptura oficială în ceea ce privește schimbul de informații dintre România și omologii săi din cadrul Tratatului se va produce doar în 1971, de fapt, România făcea un schimb limitat de informații doar cu Bulgaria (care făcea parte din strategia sa în zona balcanică), neavând niciun fel de cooperare de facto cu ceilalți aliați, în perioada 1968-1970. Prin urmare, doar Bulgaria a fost în postura să „tatoneze” Bucureștii referitor la cunoștințele pe care le aveau despre amenințările și mișcările de trupe din Pactul de la Varșovia, sub acoperirea informării Bucureștilor despre interesul sporit al Turciei față de mișcările neobișnuite de trupe din jurul granițelor României. Intențiile reale ale KDS pot fi înțelese prin prisma planului operativ din 1969, împotriva atașatului militar român (precum și împotriva atașaților cehoslovac și iugoslav), menit să compromită relația acestora cu omologii lor din cadrul NATO.
VII
DUPĂ INVAZIE –
TIRUL PE ROMÂNIA
Moscova va folosi aplicațiile comune (din România) pentru a încerca să obțină, așa cum a făcut în Cehoslovacia, staționarea permanentă a trupelor sovietice și, de asemenea, înlocuirea unor înalte oficialități de partid și de stat care s-au opus, într-un fel sau altul, liniei sovietice. (…) Planurile conducerii sovietice prevăd instigări și diversiuni în rândul populației și formarea unor facțiuni prosovietice care să se opună măsurilor luate de guvernul român, atât în plan intern, cât și extern.
Serviciul de spionaj militar al Germaniei de Vest, ianuarie 1969
România refuză să ia parte la măsurile militare comune ale Pactului de la Varșovia și solicită restructurarea Comandamentului Unificat al Forțelor Armate, ceea ce ar însemna, de fapt, dezintegrarea forțelor armate și o reală slăbire a puterii lor de atac.
Raport Stasi,februarie 1969
Desigur, noi nu încercăm în nici un caz să provocăm un conflict. Noi încercăm să găsim un limbaj comun cu Uniunea Sovietică (…) bazat pe un set de principii. Dacă Uniunea Sovietică încearcă să facă în România ceea ce a făcut în Cehoslovacia, vom riposta. Desigur, nu avem pretenția să zdrobim armata sovietică, să ajungem la Moscova și să dictăm Kremlinului pacea. Nu putem face asta, dar vom lupta în România în același mod ca vietnamezii.
Ion Gheorghe Maurer lui Zhou Enlai, septembrie 1969
De unde i-a venit lui Zhou Enlai ideea că ar exista vreo amenințare împotriva României, când noi, care suntem vecinii României, nu știm de așa ceva. (…) Poate România nu dorește să mai facă parte din Pactul de la Varșovia.
Leonid Brejnev, mai 1970
Tovarășii români critică în continuare acțiunile țărilor socialiste (de invadare a Cehoslovaciei) chiar în timpul congreselor celorlalte partide, cu toate că a trecut atâta timp de atunci. Desigur, aceasta nu face decât să complice relația dintre popoarele noastre.
Leonid Brejnev, iunie 1971
(Călătoria lui Ceaușescu la Beijing) a fost îndreptată împotriva unității și solidarității statelor din Tratatul de la Varșovia și a coeziunii mișcării muncitorești și comuniste internaționale. (…) Nu este exclus ca Republica Socialistă România, în timpul acestei vizite, să-și fi asumat un rol de „mediator” în relația dintre China și SUA, precum și cu Republica Federală Germania.
Serviciile de spionaj ale Germaniei Democrate, iunie 1971
CAPITOLUL 18
LANSAREA TEORIEI „RECONCILIERII” ROMÂNO-SOVIETICE
1968 – 1970
Strategia de „disuadare și blocare”
Kremlinul a încercat să limiteze independența României angajându-se simultan în strategia de „disuadare și blocare”, pentru a o readuce în sfera de influență sovietică și pentru a o izola de ajutorul extern prin măsuri active. Politica de „disuadare și blocare” a avut un triplu scop: crearea unor premise plauzibile pentru implicarea și prezența sovietică în țară, discreditarea independenței în Occident (și în orice altă zonă) și sporirea accesului și a influenței sovietice asupra conducerii statului și răsturnarea regimului. Această abordare a fost aproape o copie la indigo a celei adoptate de URSS, în a doua jumătate a anilor 1950, împotriva Iugoslaviei. CIA a descris obiectivul sovietic din acea perioadă ca fiind „în mod clar, cel de reatragere a Iugoslaviei în Blocul Socialist” și prin care a înregistrat un succes imediat. După cum se menționa la Langley, „întreaga campanie a stimulat neîncredrea Vestului în Iugoslavia, făcând Belgradul mult mai dependent de URSS”.
Între timp, prin ofensiva măsurilor active, România era prezentată ca incapabilă de rezistență, oscilantă în sfidarea sa și ca un partener care nu merită încrederea și sprijinul Vestului. În particular, faptul că, în București, nu au mai avut loc demonstrații publice masive de condamnare a invaziei din Cehoslovacia a fost interpretat ca o schimbare a politicii și o reînnoire a vechilor angajamente. Campania a avut un succes uimitor, răsturnând opinia analiștilor americani, într-un timp extrem de scurt.
Gradul în care campania a reușit să modifice interpretarea comportamentului României poate fi observat comparând analizele postinvazie cu concluzia președintelui Consiliului CIA pentru Prognoze Naționale, din martie 1968, care a surprins cu o admirabilă acuratețe dinamica româno-sovietică, așa cum a fost ea reflectată în arhivele sovietice și ale membrilor Tratatului de la Varșovia:
(…) pentru a pondera ceea ce va face în viitor România, trebuie luate în calcul chiar posibilități deseori fanteziste și improbabile. Pare adesea că românii au mers cât de departe au putut; atât de des, încât observatorii ar putea fi surprinși. Acum este clar – dincolo de cerințele unei minime prudențe – că românii nu au stabilit nici un fel de limite asupra a ceea ce intenționau să facă; sovieticii erau cei care trebuiau să impună limite sau măcar să încerce. Într-adevăr, regimul Ceaușescu consideră URSS, în multe privințe, ca fiind obstacolul principal pentru atingerea țelurilor naționale ale României și se comportă în consecință.
Trebuie spus că ambițiile României merg mai departe decât independența națională (care a și fost atinsă în cea mai mare parte). Bucureștii acționează, uneori, în moduri care subminează politicile sovietice, în domenii care relaționează doar indirect cu problema suveranității. (Așa pare a fi cazul, spre exemplu, în Orientul Mijlociu.)
Anii de compromisuri și tentative eșuate de a-i împinge pe români pe un curs mai „constructiv” i-au înfuriat pe sovietici. (…) Poate că au decis, de fapt, că este timpul să încerce izolarea României sau, măcar, să reducă influența României asupra politicilor și dorințelor celorlalte state est-europene. Dacă despre asta este vorba, atunci sovieticii și-au fixat o țintă cam ambițioasă.
„Retragerea”-fantomă: aprecieri occidentale și ale Stasi asupra tenacității României
La sfârșitul lui august, după mai puțin de șase luni, analiștii occidentali apreciau că independența României fusese îngrădită semnificativ. „Teama” Bucureștilor de „puterea militară sovietică” era percepută ca „dând roade politice pentru Moscova”, iar românii, la presiunea sovietică, „acceptaseră repede să abandoneze poziția critică la adresa invaziei sovietice”, adoptând „o poziție mult mai cooperantă”, reducând „relațiile cu Germania de Vest” și intensificând chiar „cooperarea din cadrul Tratatului de la Varșovia, sub forma unor manevre comune pe teritoriul acestora”. România era acum percepută ca dovedindu-se „vulnerabilă la presiunile care i-ar putea forța reintegrarea parțială în sistemul sovietic și în Europa de Est”.
O justificare parțială a concluziei, în sensul existenței unei retrageri a României, se baza pe marea publicitate pe care Moscova o făcuse participării ministrului român al Apărării la ședința Pactului, din octombrie 1968. De fapt, ministrul Apărării menținuse poziția României împotriva conferirii de puteri supranaționale Moscovei, care, după cum menționase cu câteva luni înainte, probabil vor face necesară „poziționarea României în afara structurilor militare comune ale Tratatului de la Varșovia, fără să declare formal părăsirea Pactului”, poziție care a fost adoptată ulterior de București, de-a lungul întregului Război Rece.
Evaluată acum ca bătând în retragere și „reintegrându-se în Bloc”, așa-zisa „lașitate” a României era juxtapusă opoziției constante a Iugoslaviei, despre Tito și țara lui considerându-se că se confruntau cu o amenințare sovietică mult mai mare. Reflectând interpretarea aproape universal acceptată în Occident, un analist îi descria pe români că „se retrăgeau rapid, la presiunea sovietică”, spre deosebire de iugoslavi care „condamnaseră imediat ocupația sovietică a Cehoslovaciei și continuau să o facă”. Atacurile din media sovietică, îndreptate asupra Belgradului – care semănau cu cele din perioada rupturii Tito-Stalin – erau considerate dovezi ale ostilității sovietice, care prevesteau „măsuri hotărâte, poate chiar militare”, în timp ce despre determinarea și pregătirile iugoslave „de a se apăra, în caz de atac, până în fortărețele din munți” se aprecia că reușiseră să convingă Moscova că, spre deosebire de București, „ar avea puțin de câștigat prin concesii politice”, prin presiune și amenințare. Spionajul SUA a menționat că liderul român și regimul său erau ținta atacurilor directe ale mass-media din țările Pactului de la Varșovia, în special din URSS și Ungaria, în timp ce nici Tito și nici regimul său nu erau atât de asaltați, dar nu s-a ajuns la concluzia că Bucureștii atrăgeau mai multă animozitate din partea sovietică decât Belgradul. De aceea, Iugoslavia a fost identificată în mod greșit ca fiind „cealaltă țintă majoră a doctrinei Brejnev”, după România.
De fapt, „măsurile dure” luate împotriva lui Tito au condus, la sfârșitul anului 1968, la acorduri comerciale mult mai avantajoase pentru țara lui, cu sovieticii și Tratatul de la Varșovia, urmate de declarația publică a ministrului sovietic de Externe, Andrei Gromîko, la mijlocul anului 1969, că doctrina Brejnev nu se aplica Iugoslaviei – pe care URSS o recunoștea ca fiind o țară socialistă în toată regula, în ciuda diferendelor ocazionale. În plus, bulgarii încetaseră și ei atacul mediatic împotriva Macedoniei, ministrul de Externe negând chiar public că „țara sa ar avea vreo pretenție teritorială asupra Macedoniei iugoslave”. România, din contră, era subiectul unui „conflict economic deschis” din partea Uniunii Sovietice și a fost adusă în atenția Sovietului Suprem, de Gromîko, „de mai multe ori, în contextul apartenenței la Tratatul de la Varșovia și la tabăra socialistă” pentru a sublinia că, fiind semnatară a Pactului, ea constituia acum ținta doctrinei Brejnev.
Pe lângă faptul că insistența asupra principiului nonconfruntării, în materie de drept internațional, era caracteristică pentru metodele Bucureștilor pentru apărarea independenței, chiar înaintea invaziei, sfatul lui Tito a jucat un rol mult mai important decât presiunea sovietică, în diminuarea escaladărilor retorice. Înregistrarea ședinței Comitetului Executiv român și cea a întâlnirii dintre Ceaușescu și ambasadorul sovietic, Aleksandr Vasilievici Basov, pe parcursul căreia acesta din urmă și-a ieșit din fire destul de urât, sunt foarte clare în această privință. Lipsa demonstrațiilor de masă împotriva incursiunii Moscovei și „suveica” dezinformării sovietice au reușit să-i convingă pe analiștii occidentali că intervenția lui Basov fusese cea care determinase schimbarea.
Între timp, Maurer evidenția în fața lui Zhou Enlai că România era hotărâtă să lupte – dacă era necesar -, dar, dacă era posibil, ar fi preferat să evite conflictul armat:
Desigur, noi nu încercăm în nici un caz să provocăm un conflict. Noi încercăm să găsim un limbaj comun cu Uniunea Sovietică (…) bazat pe un set de principii. Dacă Uniunea Sovietică încearcă să facă în România ceea ce a făcut în Cehoslovacia, vom riposta. Desigur, nu avem pretenția să zdrobim armata sovietică, să ajungem la Moscova și să disctăm Kremlinului pacea. Nu putem face asta, dar vom lupta în România în același mod ca vietnamezii.
Dezinformarea referitoare la abandonarea poziției critice a României față de invazie și a instituirii unei reapropieri de Moscova, de teama unei intervenții sovietice, s-a impus repede și a dominat analizele, nu numai la începutul anilor 1970, dar și treizeci de ani mai târziu. De exemplu, unul dintre analiști afirma că „sfidarea românească s-a diminuat rapid”, la sfârșitul lui 1968, începutul lui 1969, românii „reducându-și criticile asupra invaziei” și „chiar minimizând alte teme” de confruntare. În timp ce admitea posibilitatea unui flirt scurt cu Beijingul, în iunie – august 1971, un alt analist aprecia, în 1973, că România devenise „semnificativ mai puțin sfidătoare cu Uniunea Sovietică, începând din 1968”, nu din motivul că ar fi făcut „concesii majore conducătorilor sovietici”, ci pentru că „autonomia României vizavi de Moscova nu se extinsese”.
Surse din serviciile de spionaj ale Pactului de la Varșovia, precum și convorbirile lui Brejnev cu „partenerii apropiați” relevă însă o situație mult diferită. În fapt, succesul acestei linii de dezinformare sovietică a avut implicații practice imediate. Spre exemplu, CIA a respins rapid concluziile Comisiei reunite de informații (JIC) britanice referitoare la o posibilă invazie, în noiembrie 1968, ținând cont în primul rând de presupusa reapropiere, postinvazie, a Bucureștilor de Moscova.
O comparare a concluziilor serviciilor est-germane și a diplomaților SUA ilustrează adânca prăpastie dintre dezinformare și realitate. În decembrie 1968, Ambasada SUA de la București raporta despre solicitările sovietice ca România să-și integreze unitățile militare, să „ofere” o mai mare putere comandantului-șef al Pactului de la Varșovia, „să fie sporite efectivele forțelor armate românești”, să se standardizeze echipamentul militar românesc conform normelor sovietice și să găzduiască, cât mai curând posibil, manevre ale Tratatului. După ce se exprima opinia că o renunțare, cât de cât semnificativă, la „controlul național asupra forțelor armate” era improbabilă, raportul trăgea concluzii contradictorii:
Este probabil ca românii să răspundă, într-o oarecare măsură, unora dintre aceste solicitări, iar acordul României de a strânge legăturile în cadrul Tratatului de la Varșovia este de fapt o concesie, din moment ce românii ar prefera să nu existe deloc blocuri în Europa și, neputându-se asta, și-ar dori un Pact cât mai inactiv posibil. (…) Mai mult, considerăm că, în compensare pentru acceptul de a se conforma în anumite privințe, românii fac presiuni pentru o voce est-europeană mai puternică în problemele Tratatului de la Varșovia.
Raportul considera ca fiind „cu siguranță adevărat” faptul că independența României „suferise deja anumite îngrădiri”, măcar și numai „pentru faptul că românii nu mai spun clar și limpede ce părere au despre Cehoslovacia”.
În schimb, serviciile de informații est-germane raportau, două luni mai târziu, că acțiunile antisovietice ale Bucureștilor și condamnarea invaziei deveniseră și mai intense. Conform Stasi, comportarea antagonistă „se revigorase, mai ales după evenimentele din Republica Socialistă Cehoslovacia”, exact când serviciile occidentale primeau rapoarte despre o radicală batere în retragere, cel puțin retorică, a românilor. În loc să bată în retragere, Bucureștii respingeau deschis rolul conducător al URSS în mișcarea comunistă:
Acest lucru a fost dovedit din nou prin faptul că, după 21.08.1968, România a luat inițiativa convocării unei conferințe a partidelor comuniste europene, la Praga, cu scopul de a folosi evenimentele care au avut loc în Republica Socialistă Cehoslovacia, pe de o parte, pentru a condamna Uniunea Sovietică și pe ceilalți (parteneri), iar pe de altă parte, pentru a atrage participanții la conferință în programe de asistență pentru Cehoslovacia. Evident, numeroasele contacte bilaterale pe care PCR le menține, nu numai cu alte partide comuniste și organizații antiimperialiste, dar și cu partide democrate occidentale, și care vor fi utilizate, în mod clar, pentru consolidarea poziției PCR relativ la Uniunea Sovietică, se încadrează în același standard comportamental.
România, se plângea Stasi, adusese „controversa în fața ONU” și atacase „măsurile de asistență ale celor cinci state socialiste” atât în plenul ONU, cât și „în comisiile pentru autodeterminare și suveranitate națională”, plasând astfel URSS în categoria statelor imperialiste agresoare. „Teoria românilor, că statele mici și mijlocii trebuiau să joace un rol independent în relațiile internaționale, pentru a crea o atmosferă de colaborare” a însemnat „de fapt, refuzarea rolului conducător al Uniunii Sovietice în politica de pace a țărilor socialiste”. Mai mult, declarația Bucureștilor, de la Organizația Națiunilor Unite, „că țările mici și mijlocii din Europa trebuie să dezvolte contacte și colaborări ce transced Războiul Rece, indiferent de convingerile filosofice, politice sau militare, elimină complet caracterul de clasă al politicii externe socialiste”.
(va urma)
