RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Pe 20 noiembrie 1968, un membru din conducerea unui serviciu de informații afiliat Tratatului, din cadrul delegației la ONU, a raportat că negocierile militare româno-sovietice privind „prezența trupelor Tratatului de la Varșovia în România” au ajuns într-un „punct critic”.
În cadrul acestor negocieri, care au inclus și o vizită recentă (29-30 octombrie 1968) la Moscova a ministrului român al Apărării, generalul Ion Ioniță, și discuții simultane la Moscova și București, URSS a formulat următoarele solicitări:
– Dreptul de a staționa trupe permanent, pe teritoriul României.
– Dreptul de tranzit al trupelor sovietice, prin România, la solicitarea URSS.
– Dreptul de a organiza exerciții ale Tratatului de la Varșovia, în România, în viitorul apropiat.
Conform delegatului, Moscova a susținut continuu că România „este obligată să colaboreze cu ceilalți membri ai Tratatului de la Varșovia” prin organizarea unor aplicații militare pe teritoriul românesc „în viitorul apropiat”. A insistat, de asemenea, ca Bucureștii „să nu amâne” măsurile menționate, pentru că ele constituie elemente esențiale ale „dispozițiilor militare necesare pentru securitatea zonei Tratatului de la Varșovia împotriva oricăror «posibile acțiuni militare din direcția Iugoslaviei»”. Bucureștii, spune sursa, s-au pus într-o poziție „foarte dificilă” prin refuzul de a organiza exerciții pe teritoriul lor.
Comisia Reunită de Informații din Marea Britanie (JIC) a ajuns la o concluzie mult mai alarmantă, susținând că „informațiile primite pe 21 noiembrie indică foarte clar repoziționarea trupelor sovietice și bulgare” spre România, cu „posibilitatea participării trupelor poloneze sau ungare, sau a trupelor sovietice în Polonia / Ungaria”:
Mai mult, în Europa de Est se înregistrează mișcări neobișnuite, dar fără să poată fi considerate semnificative ca atare, ci doar în contextul politico-militar existent.
– Un punct de frontieră dintre Polonia și URSS a fost închis.
– Șefii celor trei misiuni ale armatei sovietice în Republica Federală Germană își părăsiseră postul simultan. (…)
– Generalul Ștemenko, șeful de Stat-Major al Tratatului de la Varșovia, s-a deplasat în Bulgaria.
– Conform rapoartelor, mareșalul Greciko, comandantul Tratatului de la Varșovia s-a deplasat în sudul URSS, nu departe de România, la Chișinău.
– În plus, ministrul de Externe al URSS se ocupa cu transmiterea continuă de lungi mesaje cifrate, către toate ambasadele sovietice.
De interes erau deplasările lui Ștemenko în Bulgaria, în ultimele două săptămâni, fără nicio justificare oficială evidentă, dar și prezența lui Greciko în Districtul militar Odessa, la baza cea mai înaintată spre granița românească în Chișinău, unde se aflau permanent cel puțin patru batalioane de desant aerian. Londra a făcut conexiunea logică dintre pregătirile evidente ale Pactului de la Varșovia pentru „exercițiu” și negările României că acesta ar fi fost programat:
(…) informațiile pe care le avem la dispoziție indică pregătiri pentru o manevră militară a Pactului de la Varșovia, care este posibil să înceapă în noaptea de 21/22 noiembrie. Totuși, opinia publică din România nu a fost anunțată despre o asemenea manevră. Reamintindu-ne acumularea de evenimente neobișnuite, nu putem exclude posibilitatea că aceste mișcări ar putea însemna pregătirea unei acțiuni armate împotriva României.
Londra a împărtășit concluziile sale Statelor Unite și a decis să acorde României un statut de cvasialiat (autorizând vânzarea a trei jeturi Bucureștilor și semnând în secret un acord de colaborare pentru construirea unui avion de luptă în care era implicată și Iugoslavia).
Mai târziu, în aceeași zi, CIA își reitera convingerea că o intervenție era improbabilă, în ciuda „numeroaselor rapoarte și zvonuri” despre pregătirile Pactului de la Varșovia și a solicitărilor sovietice de a se organiza aplicații și de a fi staționate trupe pe teritoriul României. Memorandumul CIA, din 21 noiembrie, insista că nu existase „nici un semn recent al înăspririi atitudinii sovietice” sau al vreunui „atac special al propagandei”. De asemenea, a anulat „cele câteva indicații despre activități militare neobișnuite” – printre care „starea de alertă a armatei bulgare”, numeroase rapoarte despre „posibile aplicații militare românești într-o perioadă atât de târzie din an” și restricțiile impuse pentru călătoriile atașaților militari, în „districtele militare aflate la frontiera României” – și a reiterat convingerea CIA că acestea nu reprezentau indiciile vreunei „acțiuni iminente împotriva României”.
Memorandumul nu făcea referire la telegrama pe care Agenția o primise cu o zi înainte, referitoare la refuzul României de a găzdui manevre militare pe teritoriul său sau la dificultățile pe care le întâmpinau Bucureștii din cauza acestui refuz. În schimb, memorandumul susținea că:
Sunt posibile anumite exerciții comune de mică anvergură. Rapoartele de la București indică faptul că ofițeri din cadrul Pactului de la Varșovia se întâlnesc acum la București pentru a planifica exercițiile, dar până acum nu există indicii când vor avea loc. Rapoarte anterioare din surse de încredere arată că românii au cedat presiunii sovietice și au acceptat să găzduiască manevre ale Pactului de la Varșovia, la începutul anului 1969.
Diferența între aprecierile americane și britanice (ca și ale spionajului militar vest-german) a fost fundamentală. Mai devreme în aceeași zi, JIC a emis o estimare care indica pregătiri pentru o intervenție sovietică iminentă, în România. Această apreciere și „o serie de indicii” referitoare la „mișcările de trupe” l-au convins pe prim-ministrul Harold Wilson, pe ministrul de Externe Michael Stewart și pe ministrul Apărării Denis Healy să-i avertizeze pe „români că se punea ceva la cale” și să-l interpeleze pe ambasadorul sovietic în legătură cu intențiile țării sale, sporind în același timp „vigilența informativă” și „cooperarea cu americanii”. Pe 22 noiembrie 1968, la prima oră, Stewart semnala de urgență Ambasadei britanice de la București:
Am analizat cele mai recente informații avute la dispoziție și am ajuns la concluzia că nu se poate exclude posibilitatea ca rușii să facă pregătiri pentru o acțiune militară împotriva României foarte curând. (…) Credem că este corect ca românii să fie informați despre aprecierea noastră. Aceasta va trebui făcută la cel mai înalt nivel și în strictă confidențialitate. (…) Pentru informarea dumneavoastră, Nayman i-a telefonat ambasadorului sovietic (Smironovski) la ordinul meu și i-a spus că „există niște zvonuri în acest sens”. Nayman l-a întrebat dacă poate să ne confirme aceste zvonuri. Smironovski și-a exprimat surpriza și a spus că „nu știu nimic despre asemenea zvonuri”.
Pe lângă închiderea graniței polono-sovietice observatorilor străini și mișcările inexplicabile ale comandanților militari sovietici, în dimineața zilei de 22 noiembrie, spionajul britanic a raportat din Ungaria apariția „unor grupuri ale Poliției Militare și a concentrărilor mici de polițiști civili, în zona podurilor, care ar putea fi indiciul că se intenționează deplasări ale unităților militare”.
În toate alertele și analizele s-a avut în vedere faptul că, după invazia din Cehoslovacia, un analist CIA descria drept „evidentă” lipsa efortului sovietic de a încerca să dezinformeze Occidentul cu privire la ținta atacului sovietic. Pregătirile sovietice „erau atât de clar îndreptate împotriva Cehoslovaciei încât nu exista vreun motiv de alarmare a Vestului, în ciuda amplorii concentrărilor armate”, iar această țintă unică, ostentativă, a constituit „una dintre cele mai notabile caracteristici” ale invaziei. Analistul nu a luat în considerare posibilitatea ca efortul propagandistic concertat al sovieticilor pe scenariul „unic Cehoslovacia” să servească acoperirii pregătirilor pentru operațiuni ulterioare mai extinse. Personalul SUA din Ungaria era ocupat să observe „deplasările importante de unități sovietice spre frontiera nordică a Cehoslovaciei” și raporta restricțiile parțiale care fuseseră impuse vizitelor în zonă, dar nu a fost la fel de atent la granița estică a României, așa cum ar fi presupus o acoperire „sistematică”.
„Reconcilierea” ca acoperire pentru aplicații militare
În ceea ce privește acțiunile de la Budapesta, în 1956, și de la Praga, în 1968, Moscova a considerat foarte important ca interveția sovietică să se facă la cererea de „asistență” a unor membri ai partidului de guvernământ și ai conducerii statului. În 1956, Kadar a făcut o astfel de solicitare și a colaborat cu liderul ucrainean Piotr Shelest și cu fostul șef al KGB în RSS Moldova, Serghei Savcenko, în vederea obținerii unei astfel de solicitări și din partea Cehoslovaciei, de la șeful Departamentului Internațional al Partidului Comunist Cehoslovac, Vasil Bilak.
Atunci când Moscova a intimidat regimul Dubcek să accepte exerciții de amploare ale trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, pentru a evita un „scandal”, numeroși membri ai Comitetului Central au dat curs unei cereri de asistență sovietică. Solicitarea de asistență din partea celor de la Praga a fost considerată plauzibilă deoarece erau cunoscute relațiile apropiate ruso-cehoslovace, moștenirea slavă comună, divizarea din interiorul partidului și a guvernului, și încrederea de care se bucura Dubcek, care fusese educat la Moscova.
România n-a împărtășit niciuna dintre aceste moșteniri și legături. Dimpotrivă, exista o neîncredere reciprocă și profundă între Kremlin și cei trei actori importanți din conducerea țării – Ceaușescu, Bodnăraș și Maurer. Animozitățile publice și personale cunoscute făceau prea puțin credibilă o eventuală cerere de asistență, aceasta fiind mai degrabă pusă pe seama acțiunii agenților sovietici, iar refuzul autorităților de la București de a permite desfășurarea de exerciții pe teritoriul național sau refuzul de a participa la astfel de exerciții în străinătate au constituit o piedică în calea strategiei care urmărea mascarea invaziei sovietice sub forma unor exerciții militare pe teritoriul românesc.
Pentru a se oferi credibilitate „invitației” de a organiza exerciții în România, ar fi fost necesară o schimbare radicală în percepțiile Occidentului față de relația București – Moscova. Moscova trebuia să creeze impresia că tensiunile s-au diminuat drastic și că starea recunoscută de conflict dintre cele două țări a fost înlocuită cu una de acomodare din rațiuni pragmatice – unul dintre motivele pentru care a fost special creată strategia insidioasă, de inducere în eroare. În același timp, campaniile de dezinformare prezentau Româmia ca partener indezirabil și în care nu se putea avea încredere pentru a obține izolarea țării de susținătorii săi din Vest.
Sfatul lui Tito să amelioreze ciocnirile retorice antisovietice era, poate, de bună-credință, dar a și fost folosit de liderul iugoslav pentru a da impresia că țara sa merită relații cu SUA mai privilegiate decât România. Și e posibil ca Moscova să fi folosit întâmplător acest element ca parte a campaniei sale de dezinformare. Dar este posibil ca informația să fi fost transmisă de Tito Bucureștilor la sugestia Moscovei, așa cum făcuse cu Nasser pentru Brejnev în 1967. În orice caz, sfatul a devenit un element de bază în informările serviciilor americane și britanice – uneori folosind aceleași cuvinte -, care demonstra o lipsă de coloană vertebrală a României în comparație cu Iugoslavia, care trebuia să se bucure de o încredere sporită în SUA.
Este interesant că atitudinea unor diplomați români de frunte – și nu a liderilor de la București – a fost încorporată în această temă a măsurilor active, deși sunt necesare investigații mai profunde pentru a stabili dacă într-adevăr diplomații au transmis cu adevărat aceste mesaje sau dacă informațiile au fost manipulate altundeva pe linie de comunicații, fiind apoi preluate în rapoartele CIA. Spre exemplu, CIA raporta la sfârșitul lunii august, în plină criză, că „ministrul de Externe (Corneliu) Mănescu le spusese oficialilor americani că guvernul său nu era îngrijorat de posibilitatea intervenției rusești”. Zeci de ani mai târziu, Mănescu declara că o făcuse din proprie inițiativă, fiind în conformitate cu convingerea exprimată de prim-ministrul Maurer, că Ceaușescu făcuse o eroare extrem de periculoasă, în august 1968, atunci când se opusese Moscovei.
De asemenea, pe 22 noiembrie, CIA raporta că „ministrul adjunct de Externe, Macovescu, în convorbirile cu ambasadorul britanic a negat zvonurile despre amenințările la adresa României”. Într-adevăr, diplomații români „n-au exagerat posibilitatea unei intervenții sovietice în țara lor”, după 23 august, iar unii chiar negau că ar fi existat o asemenea posibilitate. Ambasadorul român la Washington, Corneliu Bogdan, a susținut pur și simplu că, deși „auzise zvonurile”, el nu avea nicio „informație despre amenințarea cu invazia sau despre convorbiri sovieto-române legate de manevre militare”. Chiar înainte de întâlnirea Ceaușescu – Bodnăraș – Tito, din dimineața zilei de 24 august, Bogdan și-a dezinformat interlocutorii americani referitor la natura și nivelul amenințării, negând existența „mobilizării generale în România” și a afirmat că țara sa „nu avea nici o intenție să se retragă din Pactul de la Varșovia”. De fapt, forțele armate române se aflau în mobilizare generală, iar prezidiul permanent a discutat în termeni destul de expliciți posibilitatea retragerii din Tratatul de la Varșovia.
Oricare ar fi fost motivația pentru aceste induceri în eroare, faptul că diplomații români au fost evident nesinceri cu oficialitățile americane prietene a împiedicat dezvoltarea relațiilor SUA – România și a avut ca efect descurajarea sprijinului american. De asemenea, ele au fost în conformitate cu cel de-al doilea val al temelor măsurilor active – primul susținând că România nu va rezista și bătea în retragere – care a continuat să iasă la suprafață în analizele occidentale, pe tot parcursul următoarelor decenii. Conform acestei teme, „zvonurile recurente” despre planurile de intervenție ale Moscovei în România erau „neîntemeiate”, iar regimul Ceaușescu nu-și făcuse „niciodată” griji în această privință. O temă înrudită care a reapărut în analizele occidentale – ca urmare a insinuărilor lui Dobrînin că veștile despre planurile de invazie erau doar rodul imaginației isterice a Bucureștilor -, sugerând chiar că regimul exploatase cu cinism invadarea Cehoslovaciei pentru a „exagera conștient amenințarea la adresa României”, ceea ce reprezenta exact opusul comportamentului României. După cum a subliniat Dean Rusk, în mai multe rânduri, în fața Consiliului Național de Securitate, Bucureștii nu au furnizat informații referitoare la potențiala invazie, iar românii „nu exageraseră temerile cu amenințări false”.
Invazie? Ce invazie?
Propagarea continuă a dezinformării, prin folosirea unor surse variate, a creat un efect de „multiplicare în oglinzi paralele”, bine cunoscut în cadrul strategiilor de manipulare. Faptul că regimurile polonez și ungar au lucrat constant împotriva politicii și intereselor SUA, de exemplu, prin invadarea Cehoslovaciei, a devenit mai puțin relevant în analizele americane decât simpatia față de SUA și neîncrederea în Moscova pe care liderii de la Varșovia și Budapesta au exprimat-o în particular cu interlocutori americani – un fenomen cunoscut (și crezut) ca „opoziția clandestină” a Poloniei și Ungariei. Această „opoziție clandestină” a fost plauzibilă din cauza problemelor reale create în rândurile militarilor trimiși în Cehoslovacia, dar nu a reprezentat sentimentele sau atitudinile șefilor militari și politici ca Jaruzelski, care, în timpul unei întâlniri de „gală” comemorând succesul invaziei la care au participat comandanți din Pactul de la Varșovia sosiți de la Moscova, a declarat că „el a fost mândru să trimită trupele poloneze peste graniță aliatului său”.
Din cauza rapoartelor provenite din surse multiple care indicau că România se comportă astfel din motive cel puțin discutabile și uneori culpabile, ajutorul activ pe care regimul comunist din București l-a acordat Statelor Unite și conflictele sale deschise cu Moscova au fost minimalizate. Comportamentul și performanțele reale ale României nu au mai fost considerate criteriul principal de evaluare, bătălia mutându-se pe terenul relațiilor publice și al controlului asupra fluxului informativ și imagistic, un teren care a putut fi dominat total de aparatul de dezinformare al Blocului Sovietic coordonat de Moscova. În consecință, promisiunile din Ungaria și Polonia au devenit, încet-încet, mai prețuite decât performanța României.
Totodată, din cauza alegerilor prezidențiale din noiembrie 1968, atenția Washingtonului a fost distrasă de la evoluțiile din interiorul Pactului de la Varșovia. Natura foarte contestată a acelei curse electorale a provocat amânarea – până atunci fără precedent – anunțării rezultatelor alegerilor cu 24 de ore. Totuși, în ciuda concluziilor serviciilor de informații americane, pe 22 noiembrie, administrația Johnson, încă în funcție până la instaurarea președintelui Nixon, în ianuarie, l-a avertizat încă o dată pe Dobrînin că atât administrația actuală, cât și cea viitoare erau de aceeași părere. Citind „zvonurile despre activități militare sporite în Europa de Est” care îi fuseseră aduse la cunoștință, administrația întreba „dacă se mai putea baza pe asigurările primite din partea lui Dobrînin, la sfârșitul lui august, cu privire la alte mișcări sovietice posibile în Europa de Est, ulterior invadării Cehoslovaciei”.
Diferența de percepție a gradului de amenințare, dintre Casa Albă și CIA, era uimitoare. În aceeași zi, agenția a elaborat un alt raport care respingea orice amenințare și insista că:
Activitatea militară din România și din țările vecine se menține la un nivel redus, fără semne evidente de alarmare. (…) Nu există nici o informație nouă care să confirme indicațiile anterioare că este posibil să se desfășoare manevre în Districtul militar Odessa, Bulgaria, Ungaria și România.
După ce a fost lansată vestea unei invazii imediate, la prima oră a zilei de 22 noiembrie, Londra și-a diminuat gradul de alarmare, dar nu într-o manieră categorică. Oficialii din serviciile britanice au subliniat cât de mult s-a bazat reevaluarea lor pe rapoartele speculative despre „reconcilierea” româno-sovietică. La lumina zilei însă, Londra a refuzat să nege indiciile referitoare la intențiile sovietice ostile, la adresa României:
(…) Parțial, analiza noastră că un atac sovietic asupra României pare improbabil se bazează pe impresia că tensiunile româno-sovietice par să se fi diminuat. Dar, desigur, noi știm mult mai puține decât alții.
6. În acest context, există numeroase zvonuri despre aplicațiile Pactului de la Varșovia, care se vor desfășura în România. Am observat dezmințirea publică (din partea Bucureștilor) (transmisă de AFP) că astfel de manevre sunt iminente.
7. De asemenea, am auzit speculații că acum se poartă negocieri asupra unor viitoare exerciții ale Pactului de la Varșovia în România, spunându-se că Moscova solicita-se drept de tranzit al teritoriului românesc și de staționare a trupelor.
(va urma)
