Gândim că idealul oricărui creștin ortodox este această trăire a sufletului de a ne simți că umblăm peste tot în prezența lui Dumnezeu. Și cum ajungem la o astfel de fericire? Bineînțeles că prin rugăciunea minții. Dar și prin rugăciunea cu gura. Amândouă, făcute cu zdrobire de inimă, cu o înfierare a păcatelor proprii și cu o evlavioasă frică de Dumnezeu, ne conduc în apropierea misterului.
Trebuie să-L chemăm pe Dumnezeu, să-I mulțumim, să-L slăvim. Scurt spus: Să-L iubim!
Și când cunoaștem că-L iubim pe Domnul Iisus? Care sunt semnele? Toți sau foarte puțini au scăpat să nu fie vrăjiți de frumusețea unei persoane, de chipul frumos al acesteia. Acei ochi, acel chip ne urmărește peste tot. N-o putem scoate din inimă pe acea persoană, orice am face. E o suferință, un chin. Aproape că e imposibil s-o uităm. Cam la fel stau lucrurile și cu iubirea Persoanelor Dumnezeiești. Cu deosebirea că Domnul Iisus aduce pace și nu neliniște. Să ajungem a nu putea respira dacă nu pomenim preadulcele Nume al Domnului Iisus. Acesta e semnul indubitabil că-L iubim. Și atunci vor fi prezente în inimă și bucuria deplină și fericirea. Iar starea de bucurie va fi infinit mai mare și mai plină de pace și de liniște.
Și ni se întâmplă astfel de lucruri pentru că Dumnezeu, adică Iisus, este un foc Care arde (păcatele și neputințele). „Și de aceea chemat des Preadulcele Iisus nu poate să nu veselească inima” (Sbornic – Lucrarea minții, p. 42).
Deci idealul suprem ne duce la veselie sufletească, la pace, liniște și alte multe daruri ale Duhului Sfânt, pe care le vom simți numai atunci când vom simți tot timpul în preajma noastră prezența lui Dumnezeu.
