În sfera înțelegătoare a ființei noastre lăuntrice, uneori răsar anumite tensiuni legate de căutarea răspunsului la diferite întrebări: de pildă vrem să știm dacă ne rugăm corect și dacă raportarea noastră la Dumnezeu este după predania Sfinților Părinți, sau ne punem problema cu privire la ceea ce ar trebui să facem pentru ca cererile noastre să se ridice la Jertfelnicul cel mai presus de ceruri, ca o mireasmă bine primită.
Pornind de la această problematizare inerentă a fiecărui suflet care caută să se desăvârșească, ne propunem ca în cadrul acestei cuvântări să reflectăm la câteva aspecte legate de pedagogia rugăciunii, ce se reflectă în slujba Sfântului Maslu.
Folosind învățăturile Sfinților Părinți care au tratat în scrierile lor despre tema rugăciunii și analizând cu atenție conținutul sfintei slujbe (Sfântul Maslu), putem să remarcăm faptul că procesul întâlnirii noastre cu Dumnezeu în cadrul rugăciunii se desfășoară după următoarea rânduială:
l Mai întâi textul liturgic ne direcționează cugetul spre conștientizarea propriei nevrednicii și a stării de păcătoșenie în care am zăcut și în care ne-am complăcut.
l În cele ce urmează conținutul slujbei ne insuflă gânduri purtătoare de nădejde și, totodată, ne îndeamnă să cerem ajutorul Maicii Domnului și a celorlalți sfinți amintiți în cadrul troparelor Sfântului Maslu, cerându-le să îndeplinească rolul de înaintemergători și mijlocitori pentru noi la Dumnezeu.
l Ulterior acestei etape încercăm să ne exprimăm sentimentele de încredere și durere adresându-ne lui Dumnezeu printr-o vorbire evlavioasă, atribuindu-I apelativele de îndurător, mult milostiv ș.a.m.d.
l Pătrunzând mai adânc în văzduhul tainic al rugăciunii, ajungem să-I spunem lui Dumnezeu păsul inimii noastre, dar nu fără sfială, ci prin plecarea capului și a genunchilor inimii. Cererile pe care I le adresăm însă, le amestecăm cu aducerea aminte a binefacerilor și a milei pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra celor care au greșit înainte de noi.
După enunțarea principalelor etape ce caracterizează pedagogia Rugăciunii, vom încerca să detaliem și să exemplificăm ideile formulate, apelând la însuși conținutul slujbei.
La începutul unei lucrări duhovnicești omul trebuie să-și facă un proces de conștiință, ce presupune aducerea aminte a păcatelor și mărturisirea acestora. Această incursiune lăuntrică are menirea de a produce în mod natural în suflet anumite simțăminte, cum ar fi: nemulțumirea, vinovăția, înstrăinarea, părerea de rău etc. Ele contribuie esențial la conturarea stării de pocăință în sânul rugătorului, astfel încât, acesta să poată afirma cu sinceritate că este „orbit la ochii sufletului”, că este „slăbit cu multe feluri de păcate şi cu fapte netrebnice”, că toată dreptatea sa omenească este înaintea lui Dumnezeu „ca o cârpă lepădată” (Rugăciunea a V-a). Acest proces, însă, nu presupune o înjosire a umanului, ci constituie etapa în care noi ne „arăm” pământul sufletului „dezrădăcinând buruienile” păcatelor, în vederea primirii seminței harului. Așadar, descoperirea și conștientizarea propriei nevrednicii presupune atât o coborâre a noastră din turnul falsității și a trufiei vieții păcătoase, cât și o afirmarea sinceră și smerită a noastră înaintea lui Dumnezeu, după modelul: Doamne eu după mintea mea semeață am construit pe nisip, însă iată dărâm rodul neștiinței mele și te chem pe Tine în ajutor pentru a clădi împreună, pe piatră, casa veșniciei. „Că de vei intra în judecată cu robii Tăi, nimeni nu va fi aflat curat de întinăciune, ci va amuţi toată gura, neavând ce răspunde” (Rugăciunea a V-a); „Că nu este om care să viețuiască şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău, adevărul. Că n-ai zidit pe om spre pieire, ci spre paza poruncilor Tale şi spre moştenirea vieţii celei nestricăcioase” (Rugăciunea a VII-a).
Umilința câștigată ca urmare a realizării acestui demers interior produce în sufletul omului o deznădejde lucrătoare, în sensul că îl determină să caute ajutor prin sfințiții mijlocitori. Slujba Sfântului Maslu răspunde, așadar, acestei năzuințe umane prin troparele închinate Maicii Domnului și a celorlalți sfinți – Sfântul Apostol Iacov, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mucenic Dimitrie, Sfântul Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, sfinții vindecători fără de arginți și alții -, pe care le înmănunchează ca pe niște flori într-un preafrumos buchet de rugăciune.
Reflecția la adresa vredniciei și a puterii mijlocitoare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a celorlalți sfinți amintiți, precum și invocarea ajutorului lor prin rugăciunile pe care dânșii le închină Sfintei Treimi îi călăuzește pe cucernicii rugători spre cărarea ce duce spre interiorul propriei lor ființe, le insuflă curaj și îi îmbracă în haina evlaviei. Prin urmare, ostenitorul mântuirii va căpăta îndrăzneala sfioasă și înțeleaptă de a-și putea înălța graiul către Dumnezeu, exprimându-și pe această cale deopotrivă credința, nădejdea, teama și uimirea față de măreția lui Dumnezeu. Iată cum descoperă Sfânta Taină a Maslului acest proces lăuntric:
În prima rugăciune ne adresăm lui Dumnezeu astfel: „Cel ce eşti fără de început şi fără de sfârşit, Sfinte al sfinţilor (…) Cel ce dai izbăvire de păcate prin Sfânt Pruncul Tău, Iisus Hristos; Care ne-ai renăscut pe noi din păcat; Cel ce luminezi orbii şi ridici pe cei căzuţi; Care iubeşti pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi miluiești; Cel ce ne-ai scos din întuneric şi din umbra morţii, zicând celor din legăturile iadului: ieşiţi, şi celor din întuneric: descoperiţi-vă” (Rugăciunea întâia).
De asemenea, în cea de a doua rugăciune graiul nostru îmbracă următoarele cuvinte: „Dumnezeule cel Mare şi Preaînalt, Care eşti închinat de toată făptura, izvorul înţelepciunii şi adâncul cel necuprins al bunătăţii celei adevărate şi noianul cel nemărginit al milostivirii, însuţi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, Dumnezeul celor veşnice şi al celor minunate, pe Care nimeni dintre oameni nu poate să Te cuprindă cu gândul…” (Rugăciunea a II-a).
În rugăciunea a III-a folosim apelativele ce dezvăluie măreția și bunătatea Domnului cerului, zicând: „Stăpâne atotţiitorule, Împărate Sfinte, Cel ce pedepseşti şi nu omori, Care întăreşti pe cei neputincioşi şi ridici pe cei căzuţi; Cel ce îndreptezi chinurile cele trupeşti ale oamenilor…” (Rugăciunea a III-a).
În rugăciunea a IV-a Îl numim pe Dumnezeu: „Bunule şi Iubitorule de oameni, Îndurate şi mult Milostive Doamne, Cel plin de milă şi bogat în bunătate, Părinte al îndurărilor şi Dumnezeule a toată mângâierea…” (Rugăciunea a IV-a).
În același duh se înscrie și adresarea pe care i-o facem lui Dumnezeu în rugăciunea a V-a: „Cel ce pedepseşti şi iarăşi tămăduiește, Care ridici de la pământ pe cel sărac şi din gunoi înalţi pe cel lipsit, Tatăl orfanilor, limanul celor înviforați şi doctorul celor bolnavi…” (Rugăciunea a V-a).
După parcurgerea acestui moment înălțător și sfințirea graiului rugăciunii prin pronunțarea atributelor și apelativelor proprii lui Dumnezeu, sufletul omenesc trimite către cer sub forma unor cereri sfioase, sclipirile candelei aprinse în sălașul ființei, făcând apel la pildele vrednice de pomenit ale celor din trecut, care fie au beneficiat de mila Celui de sus, fie au parcurs prin pocăință și rugăciune drumul despătimirii împăcându-se cu Dumnezeu. Conținutul slujbei Sfântului Maslu dezvăluie acest proces, prin textele pe care le voi aminti în cele ce urmează:
Rugăciunea a VI-a ne prezintă acest demers interior și cuvântător prin folosirea următoarei adresări către Dumnezeu: „Cel ce porţi fără durere neputinţele noastre, cu a Cărui rană toţi ne-am vindecat; Păstorule cel bun, Care ai venit spre căutarea oii celei pierdute; Cel ce dai mângâiere celor slabi la suflet şi viața celor zdrobiţi; Care ai tămăduit izvorul celei ce era în curgerea sângelui de doisprezece ani; Cel ce pe fiica cananeencei ai izbăvit de demonul cel cumplit; Care ai iertat datoria celor doi datornici şi ai dăruit iertare femeii celei păcătoase; Cel ce ai dăruit vindecare slăbănogului împreună cu iertarea păcatelor lui; Care cu cuvântul ai îndreptat pe vameşul şi ai primit pe tâlharul prin mărturisirea lui cea mai de pe urmă; Cel ce ai ridicat păcatele lumii şi pe Cruce le-ai pironit…” (Rugăciunea VI).
O formulare asemănătoare regăsim în textul rugăciunii a VII-a: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, doctorul sufletelor şi al trupurilor, Cel ce vindeci suferinţele cele îndelungate, Care tămăduiește toată boala şi toată neputinţa în popor; Cel ce voiește ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului; Care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, căci Tu, Doamne, în Legea cea veche ai rânduit păcătoşilor pocăinţă, precum lui David şi ninivitenilor, şi celor ce au fost mai înainte şi celor după aceştia; încă şi în timpul venirii Tale în trup n-ai chemat pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă, precum pe vameşul, pe desfrânata, pe tâlharul, şi pe hulitorul şi prigonitorul Tău, marele Pavel, prin pocăinţă l-ai primit; iar pe Petru verhovnicul şi apostolul Tău, care s-a lepădat de Tine de trei ori, prin pocăinţă l-ai iertat şi l-ai primit…” (Rugăciunea VII).
Invocarea adresată lui Dumnezeu, ca Acesta să reverse de sus harul vindecător este rânduită de Părinții Bisericii în rugăciunea de la final și este așezată sub semnul milostivirii arătate de Dumnezeu celor din vechime, astfel: „Cel ce prin proorocul Tău Natan ai dăruit iertare lui David care s-a pocăit de păcatele sale, şi ai primit rugăciunea cea de pocăinţă a lui Manase…” (Rugăciunea finală).
În cadrul slujbei Sfântului Maslu regăsim, de asemenea, și multe îndrumări legate de felul cum trebuie săvârșită rugăciunea, după cum vom vedea în cele ce urmează:
Referitor la tema legată de intensitatea și implicarea de care trebuie să dăm dovadă în săvârșirea rugăciunii aflăm învățături ziditoare de suflet în pericopa evanghelică de la Sfântul Apostol și Evanghelist Matei (20, 21-28), unde descoperim faptul că rugămintea femeii cananeencei s-a transformat în strigăt, în urma pedagogicei respingeri din partea Domnului Iisus. Acceptarea de către această femeie a refuzului dat de Mântuitorul Iisus relevă faptul că rugăciunea nu trebuie făcută cu nerăbdare și cu ambiția de a obține numaidecât și fără întârziere ceea ce se cere, pentru că nerăbdarea duce la amărăciune și dispreț. Mesajul care ni se transmite este acela că așezarea sufletească a celui care se roagă trebuie să fie împodobită cu liniște, cumințenie și smerenie.
În realitate, prin rugăciune nu trebuie să-L convingem pe Dumnezeu sau să-I prezentăm diferite argumente pentru a ne susține cererile, ci dimpotrivă, prin rugăciune se cuvine să căutăm să convertim toate impulsurile, temerile, năzuințele și gândurile noastre, astfel încât să nu ne mai înfățișăm lui Dumnezeu spunându-I ceea ce vrem să ne dăruiască, ci să căutăm a-I înțelege voia și cuvintele și a ne uni cu El urcând cărarea sfințeniei. Povețele Sfinților Părinți ne învață că trebuie să lăsăm desagii dorințelor lumești la poalele urcușului nostru duhovnicesc, să-I cerem lui Dumnezeu să ne învețe ceea ce este bine pentru noi și, totodată, să ne exprimăm năzuința, ca tot Dânsul să ne insufle puterea de a-I împlini voia. Așadar, rugăciunea presupune ca noi, prin jertfirea de sine și transformarea vieții să ne predăm propria ființă lui Dumnezeu. Tămăduirea presupune ca omul să respire, să gândească și să lucreze sub înrâurirea harului, astfel încât viața în lume să fie o mărturisire a Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos.
Ascultând cu atenție și înțelepciune pericopa celor zece fecioare (a V-a Evanghelie a Sfântului Maslu), putem deduce că doar fecioarele cele înțelepte s-au rugat cu adevărat, deoarece ele au dat dovadă de înțelepciune prin resursa de ulei pe care au luat-o cu dânsele. Această pildă evanghelică ne mai transmite în chip simbolic și faptul că închinătorul trebuie să se așterne la rugăciune cu disponibilitatea de a nu o mai întrerupe pe aceasta, ceea ce presupune ca el să dorească a trăi nedespărțit de Hristos, înveșnicindu-se întru unirea cu Dumnezeu. Deschiderea ușii ce prilejuiește întâlnirea fecioarele înțelepte cu Mirele mult așteptat transmite ideea conform căreia rugăciunea primește răspuns atunci când capătă calitatea unei privegheri. Pornind de la considerarea simbolului nunții care are caracter unificator și continuu, putem deduce că prin rugăciune noi trebuie să cultivăm unirea cu Dumnezeu și să urcăm necontenit hrănindu-ne și luminându-ne ființa cu harul necreat; deci nu depunem un efort pentru a lua ceva de la Cineva (Dumnezeu), ca apoi să coborâm la cele de jos și la starea pătimașă de unde am plecat.
Un aspect important legat de săvârșirea rugăciunii este acela că oricât de mult s-ar înălța omul în văzduhul duhovnicesc, el nu trebuie să-și uite și să-și renege rostul său în lume. De pildă, întâlnirea și convorbirea vameșului Zaheu cu Domnul Iisus, pe care o putem înțelege ca fiind conținutul unei rugăciuni, observăm că a rodit prin mântuirea casei vameșului, dar și cu repararea asupririlor create de acesta în comunitate. Așadar, rugăciunea poate fi mijlocul prin care se poate manifesta iubirea față de cei care suferă. Această realitate este confirmată și accentuată de conținutul slujbei Sfântului Maslu în cadrul ei, atunci când ne atrage atenția asupra femeii cananeence, care mijlocește înaintea Mântuitorul Hristos cu toată determinarea (cu strigăt) pentru ajutorarea fiicei sale demonizate.
În concluzie, am putea remarca faptul că Slujba Sfântului Maslu ne cultivă și ne dă puterea sufletească și trupească pentru a ne întraripa în viața de zi cu zi, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi. Duhul să nu-l stingeţi… feriţi-vă de orice înfăţişare a răului” (I Tesaloniceni 5, 17-19, 22). Amin.
Pr. dr. Cristian Vlad Irimia
Biserica „Izvorul Tămăduirii”
Stațiunea Covasna, ROMÂNIA
