RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Conform spionajului est-german, de-a lungul celei de-a 23-a sesiuni a Națiunilor Unite din septembrie-decembrie 1968, România a insistat pe „indivizibilitatea dreptului internațional”, pentru „a condamna acțiunile de ajutorare (ale Pactului) în favoarea Republicii Socialiste Cehoslovacia” și ca mijloc pentru a „facilita dreptul Națiunilor Unite de a se implica în relațiile dintre statele socialiste”. Cu alte cuvinte, Bucureștii insistau, cu mult curaj, ca URSS și celelalte membre ale Blocului Sovietic să constituie subiect al dreptului internațional.
Totodată, Bucureștii nu au încercat să diminueze importanța altor subiecte de dispută. Conform rapoartelor Stasi, România nu era dispusă să-și sporească potențialul militar „prin achiziții de armament din Uniunea Sovietică”, care ar fi făcut-o „dependentă de aceasta”. Mai mult:
România refuză să participe la măsurile militare comune ale Pactului de la Varșovia și solicită restructurarea Comandamentului Unificat al Forțelor Armate, ceea ce ar însemna, de fapt, dezintegrarea forțelor armate și o slăbire obiectivă a forței de atac.
De asemenea, Bucureștii subminau și integrarea economică din cadrul Blocului, direcționată de sovietici:
Politica (României) față de CAER se bazează pe teza fundamentală că suveranitatea statelor asupra economiei este indivizibilă. (…) Folosește modelul decizional al CAER nu numai pentru a se poziționa împotriva hotărârilor comune, dar și pentru a împiedica punerea în aplicare a acestora, pentru că se adoptă perspectiva că toate deciziile luate, cu votul negativ al României, sunt ilegale. În această perioadă, România încearcă să nu mai fie dependentă de materiile prime din Uniunea Sovietică.
Reflectând îngrijorarea comună a URSS-ului și a partenerilor loiali, Stasi afirmă că „cele mai mari divergențe” existau „fără îndoială, în domeniul securității europene”. România respingea „pericolul reprezentat de imperialismul vest-german”, refuza să susțină divizarea permanentă a Germaniei, „nu punea nici un fel de condiții asupra relațiilor diplomatice cu Germania de Vest” și respingea solicitările de îmbunătățire a capacității de atac a Pactului, ca răspuns la amenințarea NATO și a RFG, caracterizând obsesia Pactului ca fiind „aproape isterică”, într-o eră a destinderii (detente), „dată fiind, mai ales, politica față de Est (Ostpolitik) a Bonnului”. Și nici nu dădea înapoi în problema Basarabiei, respingând istoriografia Moscovei „de tip Lisenco” referitoare la relațiile dintre Rusia imperialistă și România și trata subiectul „făre a ține cont de poziția de clasă, considerându-le analoge cu relațiile actuale”.
Faptul că România își păstrase, practic, neschimbat comportamentul a devenit clar și un an mai târziu, în mai 1970, când Brejnev a protestat pentru că „România aducea daune prin poziția adoptată” de condamnare, în continuare, a invaziei. Argumentând că „partenerii apropiați” (minus Praga) „acționaseră numai pentru a ajuta Cehoslovacia” să „normalizeze” situația, liderul sovietic și-a reiterat plângerile:
Tovarășii români critică în continuare acțiunile țărilor socialiste, chiar în timpul congreselor celorlalte partide, cu toate că a trecut atâta timp. Desigur, aceasta nu face decât să complice relația dintre popoarele noastre. (…) Partidul Comunist Român nu ar trebui să mai folosească acest punct de vedere pentru propagandă.
În loc să caute să dezamorseze sau să evite confruntarea, renunțând la obiecțiile sale, Ceaușescu a subliniat că „noi, chiar și acum, ne menținem părerea că intervenția în Cehoslovacia a fost o greșeală”, că lucrurile „nu reveniseră la normal”, ci erau, de fapt, „foarte departe de normal” și continuau să se înrăutățească.
Respingerea statutului Pactului de la Varșovia
Textul din 1955 al Tratatului de la Varșovia devenise piatra de moară atârnată de gâtul Kremlinului. Scris în mare grabă, într-un efort de ultim moment de legitimare a prezenței militare sovietice în Europa de Est și ca un exercițiu de propagandă pentru a reconfigura dominația sa asupra Blocului într-o alianță liberă, în sprijinul unor țeluri comune, textul tratatului sugera insistent asocierea voluntară a unor partenneri egali. Dar, cu siguranță, nu existase intenția să se reordoneze relațiile de putere dominante din Europa de Est, mai ales cele referitoare la primatul sovietic și la subordonarea statelor non-sovietice, care era atât de clară.
Neținând cont de intenția Kremlinului, România a considerat textul Tratatului de la Varșovia ca prescriptiv și l-a folosit pentru a-și apăra egalitatea și a se opune propunerilor de integrare militară, cu care nu era de acord, îndemnând și celelalte state semnatare să procedeze la fel. Sovieticii au răspuns încercând să anexeze tratatului un Statut de război, care le-ar fi dat dreptul de a decide în numele tuturor aliaților, în caz de război, și, apoi, să-și asume comanda directă a forțelor armate naționale pentru a se opune amenințării, așa cum o percepeau ei. Opoziția continuă și explicită a României a forțat Moscova să se îndrepte spre acorduri bilaterale suboptimale pentru a atinge, în fapt, același scop. Dar lipsa unui asemenea document le submina poziția referitoare la potențiale mutări împotriva României sau împotriva oricărui alt aliat, fără să se expună criticilor seci ale României sau ale altor membre ale comunității socialiste (precum China și Iugoslavia) și, posibil, chiar ale unor membri ai Alianței. Pe lângă alte „fixații”, Kremlinul a încercat în mod repetat, până la sfârșitul comunismului, să impună Statutul (ultimul efort fiind făcut de Gorbaciov, în octombrie 1988), ceea ce indică importanța semnificativă pe care i-o acorda Moscova.
Determinat, în parte, de refuzul României de a participa la invazia Cehoslovaciei, acest efort a devenit mult mai intens, în perioada imediat următoare. Pe 19 ianuarie 1969, mareșalul Iacubovschi s-a întâlnit cu Ceaușescu și Maurer pentru a obține acordul lor asupra unui Statut al Pactului de la Varșovia, care ar fi oferit Moscovei puterea unilaterală de a declara starea de război și de a mobiliza, apoi, forțele Tratatului de la Varșovia. În ciuda tehnicilor de intimidare sovietice, românii au refuzat să permită ca desfășurarea, tranzitul și staționarea trupelor, precum și existența stării de război să fie decise prin vot majoritar și nu unanim. Ceaușescu a susținut cu tărie că „ordinele date de comandantul-șef al Pactului” nu puteau fi obligatorii pentru cei care nu erau de acord cu ele, insistând pe consultarea anterioară a autorităților naționale, pentru orice operațiune militară românească, din moment ce partidul și populația doreau „să știe de ce ar trebui să-i trimitem pe oameni să moară”.
Confruntați cu dilema de a prezenta un aspect care nu ar constitui o amenințare la adresa României, dar implicându-se simultan în mișcări de trupe amenințătoare – dificil de ascuns românilor -, discursul conducătorilor militari sovietici lua adesea un caracter schizofrenic. Iacubovschi și ministrul adjunct de Externe sovietic au insistat, în timpul unei cine cu ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, și cu ministrul Apărării, generalul Ion Ioniță, că era necesar să fie strânse „unitatea și coeziunea comunității statelor sociliaste și a solidarității lor internaționale, în conformitate cu principiul «Toți pentru unul și unul pentru toți», în special în domeniul acțiunilor militare comune și, mai ales, „în împrejurările actuale, când comploturile agresive ale imperialismului se intensificau puternic”. Ministrul de Externe a fost de acord că tensiunile sau conflictele dintre țările socialiste erau „de neconceput” și, apoi, a punctat imediat cât de „nefiresc” era ca România „să fie înconjurată de-a lungul frontierelor” de armatele aliaților săi.
Conform lui Mănescu, „10-12 mari unități (de dimensiunile unor divizii) sovietice, 4-5 mari unități maghiare și 2-3 unități bulgărești erau angajate în manevre de intimidare și diversiune de-a lungul frontierelor”. La ultima cină oferită de Mănescu, la care a participat conducerea superioară militară sovietică, Iacubovschi a bolborosit: „Numai un trăsnit s-ar putea gândi la atacarea României!”. Ofițerul sovietic a continuat ideea cu exclamația că „un conflict între state frățești” era „imposibil”.
Obiecția singulară a României, de la ședința Pactului din martie 1969, de la Budapesta, a blocat din nou Moscova să promoveze Statutul, care i-ar fi conferit responsabilitatea unilaterală pentru deciziile de deplasare și staționare a trupelor. Relatând negocierile de la Budapesta, în fața Comitetului Executiv, Ceaușescu a arătat cum Moscova a insistat pe tema „agresivității în creștere a imperialismului”, „pericol iminent de război” și necesitatea întăririi Pactului de la Varșovia. Cu o mutare extraordinară, la miezul nopții dinaintea deschiderii conferinței, Brejnev și alte oficialități sovietice au vizitat delegația română cu scopul de a argumenta necesitatea să fie sprijiniți în condamnarea Beijingului pentru incidentele de graniță cu URSS-ul, temă pe care ei au prezentat-o ca fiind „principala problemă” în discuție. După cum s-a exprimat Ceaușescu, conducătorii sovietici „scriau istoria după cum doreau”, dar românii s-au dovedit de neclintit.
Atacurile sovietice la adresa discuțiilor independente cu noua administrație a SUA s-au lovit de replica lui Ceaușescu că Nixon și „partenerii lui din NATO” sprijineau destinderea și că discuțiile dintre SUA și România erau, în mod sigur, mult mai rare decât cele dintre Moscova și Washington. Când sovieticii au reproșat legăturile dintre Bonn și București, conducătorul român a subliniat că în Germania existau și „forțe neonaziste”, dar și „forțe democratice”. Întâlnirea a fost întreruptă după ce el și Maurer au refuzat clar să condamne China. Ceaușescu a spus în glumă: „Ne-am dus la culcare fără nici o grijă”, înainte de a admite pe un ton mai serios: „E adevărat că n-am dormit prea bine”.
A doua zi, încercarea sovieticilor de a obține acordul României „că trebuia respinsă pretenția RFG-ului asupra Berlinului” a fost, de asemenea, refuzată. După cum a explicat Ceaușescu, „ar fi însemnat ca noi să hotărâm cui aparține Berlinul”, când o asemenea decizie ar trebui luată numai după încheierea formală a păcii (și reunificarea Germaniei). Apoi, mareșalul Iacubovschi a prezentat Statutul, deja în formă broșată, pentru semnare fără amendamente, ca și cum toți membrii Pactului ar fi fost de acord cu el.
Românii au evitat și această capcană. Ceaușescu a subliniat că, din moment ce „nu fuseseră clarificate încă problemele din proiect”, țara sa „nu este încă de acord cu formularea”, dar:
Pentru că documentele fuseseră deja tipărite, am căzut de acord cu toții să le semnăm în acea formă, iar paginile respective să fie retipărite ulterior (au venit cu documentele legate cu un șnur și gata de semnare). Când ne-au prezentat documentul la semnat, am tăiat pagina cu stiloul ca să fiu sigur că o să fie retipărită. (răsete) Păi bine, ce era să fac dacă ei s-au purtat în felul ăsta.
La sugestia lui Bodnăraș că românii „salvaseră celelalte țări socialiste să nu se predea”, Ceaușescu a admis că nu era obligatoriu să fi „salvat” pe cineva, din moment ce „erau liberi să se predea” separat și secret, așa cum o făcuseră și în trecut. Într-adevăr, noul tratat de prietenie sovieto-cehoslovac obliga Praga să participe „la orice război la care Uniunea Sovietică devenea parte, inclusiv un război chino-sovietic”, așa cum au făcut-o și ulterioarele tratate reînnoite cu ceilalți „parteneri apropiați”, violând astfel articolul 4 al Tratatului și extinzând „obligația asistenței mutuale în afara Europei”, în ciuda insubordonării României. Dezinformarea sovietică și cea maghiară au prezentat întâlnirea din 1969, de la Budapesta, ca pe un triumf în consolidarea Tratatului de la Varșovia – chiar și România, după proteste inițiale, admițând să semneze documentul final, fără modificări.
Moscova nu reușește să intimideze
La începutul lui septembrie 1969, referindu-se la pericolul persistent al unei intervenții sovietice, Zhou Enlai l-a întrebat pe prim-ministrul Maurer dacă România ar fi capabilă să reziste presiunilor sovietice de a găzdui, pe teritoriul său, manevre ale Pactului de la Varșovia. Maurer a reamintit că, după ani de discuții „aprinse”, conducerea țării reușise deja să abroge „dreptul unilateral al sovieticilor de a face aproape orice” și „impusese punctul de vedere românesc, că trupele nu pot fi dislocate de pe teritoriul unui stat pe teritoriul celuilalt, fără acordul acestuia”. Conducerea Tratatului de la Varșovia primise „dreptul să organizeze aplicații comune”, dar, a subliniat prim-ministrul român, nu primise puterea să hotărască unilateral momentul, locația sau maniera organizării.
În consecință, Bucureștii fuseseră capabili să preîntâmpine solicitările, din anii 1968-1969, de a găzdui exerciții, cu răspunsul că „exercițiile militare sunt excluse” și se vor limita pe viitor la „aplicații ale statelor-majore, numai cu comandanții, pe hărți, fără trupe”. Maurer a explicat că românii nu aveau intenția să mai permită vreodată accesul trupelor sovietice sau ale Pactului de la Varșovia și erau „hotărâți să amâne mereu aplicațiile militare, care ar fi implicat prezența trupelor pe teritoriul nostru”, până la „calendele grecești”.
Două zile mai târziu, la încercarea de a organiza un exercițiu comun în România, programat pentru octombrie 1969, șeful Statului-Major român, Ion Gheorghe, l-a informat pe generalul Ștemenko, partenerul său din partea sovietică, că „nu mai era posibil să se organizeze o aplicație comună”, pe teritoriul României, în acel an. Generalul român a propus în schimb să aibă loc „o aplicație pe hartă, în 1970”, împreună cu Uniunea Sovietică și Bulgaria. Făcând aluzie la planurile militare ale Ungariei de a intra în Transilvania, ca parte a invaziei anulate din noiembrie 1968, Gheorghe sublinia în raportul către Ceaușescu că: „Nici eu, nici generalul de armată Ștemenko nu am făcut nici o referire la participarea Republicii Populare Ungaria, deși el a observat că nu fusese o simplă scăpare din partea mea”.
Ștemenko a obiectat hotărât, explicând că înlocuirea aplicațiilor cu trupe, cu aplicații teoretice, pe hartă, „era fără precedent” și ar da „prilejul unor speculații referitoare la ruptura existentă în cadrul Tratatului de la Varșovia”. URSS, s-a plâns el, ar fi obiectul reproșurilor din partea celorlalte state membre ale alianței, pentru că ele găzduiseră asemenea operațiuni, iar România nu, „ca și cum aceasta ar fi avut un regim favorizat”. Deși au refuzat să renunțe la exercițiile din toamna lui 1969, Ștemenko și Iacubovschi au părut să accepte propunerea unor aplicații „fără trupe”, în 1970. Totuși, ambii au insistat „că acestea ar trebui să aibă loc în primăvara lui 1970 (în lunile martie și aprilie), nu mai târziu”, astfel încât să poată fi prezentate ca fiind aplicațiile amânate din 1969.
Gheorghe a lansat apoi și cea de-a doua pretenție a Bucureștilor. „Conform legilor țării noastre, a adăugat el, convențiile bilaterale dintre participanți care stabileau detaliile și parametrii unor asemenea exerciții trebuiau, anterior, aprobate de parlamentul român” (Marea Adunare Națională).
În timp ce Moscova făcea presiuni pentru a obține dreptul de a decide dislocarea și staționarea trupelor Pactului și forța Bucureștii să accepte aplicații comune, pe teritoriul românesc, serviciile de informații ale „partenerilor apropiați” lucrau cu sârguință pentru a submina contactele militare românești cu alte state. Planul operațional al KDS-ului bulgar, spre exemplu, includea o serie de măsuri destinate să saboteze și să neutralizeze activitățile atașatului militar român de la Sofia cu parteneri occidentali și regionali. Între timp, spionajul românesc folosea aceeași cale a autodotării, urmată de forțele armate române, la mijlocul anilor 1960. Stasi a fost luat prin surprindere, la mijlocul lunii decembrie 1969, când guvernul român a decis să construiască propriile fabrici, controlate de Securitate, pentru producerea de echipament tehnic pentru contracararea activităților de spionaj inamice, domeniu care fusese anterior monopolizat de URSS și Germania de Est. Pentru Stasi, devenise acum „mult mai evident” că Bucureștii intenționau să-și restabilească independența totală, față de „celelalte state ale Tratatului de la Varșovia”.
Liderii militari sovietici, frustrați de refuzurile permanente ale românilor, mult mai slab dotați din punct de vedere militar, au recurs adesea, în convorbirile lor, la amenințări, făcând aluzii că trebuie să țină cont de ce se va întâmpla atunci când, „inevitabil”, își vor desfășura trupele în România. Pe 11 februarie 1970, generalul Ștemenko i-a spus reprezentantului la Comandamentul General al Forțelor Armate Unificate, de la Moscova, că legea din România care impunea convenții bilaterale pentru exerciții nu corespundea Statutului Pactului de la Varșovia. Exasperat, ofițerul sovietic a strigat:
Legi, legi, legi! Dar dacă trupele ar fi pe teren, ar mai întreba de legi? Și Dubcek a avut legi și cine l-a mai întrebat de asta?
Propovăduim cooperarea și plănuim invazia
Începând din 1968, NATO primise confirmări despre planurile sovietice de invadare a României. Un raport semnat de șeful spionajului extern al Stasi, Markus Wolf, referitor la interesul NATO pentru România, nota că spionajul militar grecesc furnizase alianței „planul complet de intervenții”, elaborat de URSS, precum și informații despre contramăsurile românești, mai exact, despre rețeaua „de depozite de armament din întreaga țară, destinate înarmării formațiunilor de partizani și luptătorilor din rezistență”. Dar, se pare că aceasta nu reprezenta nimic nou pentru Comandamentul General al Forțelor Aliate din Europa (SHAPE), care a considerat că asemenea planuri erau făcute în mod curent de Moscova, „pentru orice eventualitate”:
După cum s-a putut vedea dintr-un comentariu SHAPE pe acest raport, pentru personalul SHAPE era deja clar că un asemenea plan există. Conform afirmațiilor SHAPE, acest raport reprezenta a doua confirmare a faptului că Uniunea Sovietică elaborase planuri de intervenție, în timp ce România elaborase planuri de apărare.
Pentru dezinformarea sovietică a devenit o preocupare majoră să convingă membrii NATO, și mai ales SUA, că asemenea planuri sau intenții nu existau.
Kremlinul nu avea nicio intenție sau interes să-și limiteze opțiunile militare negociind convenții bilaterale cu Bucureștii, chiar și dacă nu ar fi ținut cont de precedentul nedorit, pe care l-ar fi reprezentat pentru „partenerii apropiați”, deocamdată obedienți. Cum se apropia data programatei aplicații amânate – stabilită acum pentru aprilie 1970 -, Gheorghe a condus o delegație militară care s-a întâlnit cu Ștemenko și Iacubovschi. Când șeful de Stat-Major român a insistat, din nou, să fie încheiată o înțelegere, comandanții Tratatului de la Varșovia l-au contrazis, argumentând că o asemenea înțelegere nu e conformă „cu practica existentă” și era absolut fără precedent. Nu conta că solicitările României, din 22 august 1968, erau precedente Statutului „aprobat de conferința de la Budapesta, din martie 1969”, au argumentat ei, pentru că nici Statutul, nici legile sovietice nu permiteau asemenea convenții. Astfel, Ștemenko a afirmat, puțin inspirat, că „nici Ștemenko, nici Iacubovschi, nici Grechco” nu ar putea, nici măcar, propune guvernului sovietic să încheie vreuna.
Iacubovschi, care, ca majoritatea autorităților sovietice, obișnuia să abordeze atitudini de uimire și indignare în fața unor reacții ușor de înțeles motivate de comportamentul sovietic repetat, a insistat că „încheierea unei convenții între cele două guverne e de neimaginat”. El și Ștemenko constatau, ulterior, evidența: că aplicațiile comune au fost amânate „sub diferite pretexte” deoarece, după cum raporta ministrul român al Apărării:
(…) noi, de fapt, nu dorim ca, pe teritoriul țării noastre, să aibă loc aplicații ale trupelor celorlalte armate. Dacă în 1969 au înțeles de ce exercițiul comun nu a putut avea loc, acum sunt de părere că este premeditată condiționarea executării sale, cu scopul vădit de a nu avea loc.
(va urma)
