Prof. CORINA SPOREA-BĂRĂGAN
ASTRA, Despărțământul „Buzăul Ardelean”
Condamnatul politic Ioan I Sporea (1929 – 2004) student, este arestat în anul 1948, pentru atitudine dușmănoasă față de statul democrat popular. Tânărul manifestă opoziție la instalarea regimului stalinist și a ideologiei comuniste în România. Acesta manifesta moralitatea, credința familiei și a comunității românești cu principii sănătoase, patriotice, păstrătoare a identității noastre neaoșe pe plaiurile străbune.
Tânărul student Ioan / Nițică Sporea încă minor la vremea instalării Regimului Stalinist în România, acționează ca un matur apărător al societății tradiționale, este împotriva impunerii ideologiei bolșevice aduse de tancurile sovietice.
Ioan / Nițică Sporea moștenea gena unei familii, de buni români putenic ancorată în istoria neamului. Neamul Sporea venise în Depresiunea Întorsurii Buzăului în a doua jumătate a sec. al XVlll-lea din Banat, unde imigraseră din sudul Dunării. Erau „vlahi”( români din Balcani), veniți în Banat atunci când libertatea lor națională și religioasă era reprimată.
Trei frați au venit cu turmele de oi spre zona noastră care era o enclavă curat românească ortodoxă. S-au stabilit pe malul Buzăului și Acrișului, unde s-au împământenit, asimilați de comunitatea de băștinași.
Deducem că erau vrednici gospodari dar și cu calități umane, cu moralitate sănătoasă, încât la 1851 primar ( biro) în comuna Vama Buzăului era George Sporea, iar la 1879 primar era fiul său, Nicolaie Sporea (conf. documentelor) iar la 1900 Nicolae Sporea era epitrop la biserica din Vama Buzăului. (dosarul C.E.D.M.N.C.) În casa lui din Acriș era o Capelă unde se țineau slujbe religioase, iar în grădină aproape de locuință era un clopot mare de biserică care chema satul la slujbă.
Această familie de „vlahi fără frontiere” a continuat să sfideze granițele, și după ce s-au stabilit în Acriș. Nicolae Sporea (1834 – 1900) s-a căsătorit cu Ioana Popica (1844 – 1928), o tânără născută în lunca Dunării la Ciorani, părinții ei fiind: tatăl oier transhumant din Sita Buzăului, iar mama o localnică din Ciorani. Fii lui Nicolaie, Constantin (profesor în Iași) și Ioan profesor și preot La Feldioara – Brașov, deasemeni s-au căsătorit cu regățence la începutul sec. XX.
Înrudirea cu frații români din Regatul României și legăturile permanente cu aceștia în familia Sporea, au format un puternic fundament al conștiinței unității românilor de pretutindeni și au sporit sentimentele naționale despre necesitatea libertății ardelenilor de sub străini.
Manifestările lor de românism au făcut să fie supravegheați de autoritățile maghiare, pentru a anihila acțiunile naționale, iar dacă nu făceau asemenea acțiuni, li se înscenau. Așa în anul 1908 Gheorghe, fiul lui Nicolae Sporea a fost victima unei înscenări pentru a fi întemnițat. La revizuirea procesului s-a constat nevinovăția lui, dar înainte de a fi eliberat a izbucnit războiul și toți deținuții români din Aiud au fost mutați în Ungaria și au stat în temniță unsprezece ani, până la intrarea armatei române în Budapesta în anul 1919.
Acest mediu familial cu puternice sentimente de libertate și prețuire a valorilor naționale l-au format pe tânărul Ioan / Nițică, nepotul lui Gheorghe Sporea.
Fiind și o familie mai cu stare, era încă un motiv de persecuție din partea autorităților comuniste după anul 1945, considerându-i dușmani ai statului democrat popular. Tatăl tânărului, era mereu anchetat, sub diverse motive, iar locuința deseori percheziționată. Le confiscau diferite bunuri: icoane și mai ales cărți ale clasicilor, sau alte cărți rare „retrograde” în concepția noilor activiști. Toate acestea au contribuit la tenacitatea cu care fiul Ioan, a dus lupta împotriva ideologiei și a practicilor comuniste.
Student fiind în Brașov unde clocotea revolta antisovietică în mediul universitar, a participat la acțiuni subversive, în diverse cercuri. Chiar profesorii lor erau organizatori. În anul 1948, când se plantau brazii pe Tâmpa care formau cuvântul Stalin, (numele orașului fusese schimbat din Brașov în Orașul Stalin), studenții în frunte cu profesorul Emil Micu, au făcut proteste de stradă cu lozinci și pancarte: „NU PROFANAȚI MUNȚII NOȘTRI”.
Împreună cu alți colegi, Ioan Sporea a desfășurat acțiuni subversive, contra noului regim. Urmăriți și hărțuiți de securitate, un grup de 14. studenți au ales să treacă granița în Yugoslavia prin Banat. Prinși pe frontieră, cinci au fost împușcați și nouă arestați printre care și Ioan Sporea. A fost condamnat la 14 ani de pușcărie.
În familie a fost mare tristețe și nesiguranță și pentru tatăl care era mereu chemat la Securitate, anchetat și agresat, casa percheziționată, denigrare publică ca dușmani ai poporului. Mama, Maria Sporea, mergând la vorbitor la fiul ei la închisoarea Târgșor – Prahova (atunci era pentru bărbați), a fost și ea arestată trei zile.
Agresiunile comuniste aspra familiei și asupra deținutului sporeau și pentru faptul că tatăl avea un văr în Germania, Constantin Sporea crainic la „Deutsche Welle” ( Vocea Germaniei) și editor al unei reviste unde publicau scriitorii români aflați în exil: Vintilă Horia, Mircea Eliade, Aron Cotruș etc.
Numele Sporea l-a apăsat pe deținut dar a avut și norocul ca avocatul închisorii la o revizuire să-i vadă dosarul și pentru că avea mare prețuire față de fostul lui profesor Constantin Sporea, s-a folosit de circumstanța că tânărul deținut era minor la arestare, a reușit să obțină reducerea pedepsei (fapt mărturisit de avocat mulți ani mai târziu). În schimbul reducerii pedepsei, familia a trebuit să plătească o sumă mare de bani, cheltuieli către penitenciarul Timișoara.
După ieșirea din pușcărie tânărul a fost stigmatizat de autoritățile comuniste. Nu a putut termina studiile. A intrat contabil la unele instituții dar era îndepărtat de securitate. A fost nevoit pentru mijloace de trai să lucreze ca zilier la munci grele, vara pe șantier și iarna cu un motor rudimentar de tăiat lemne înfrunta gerul și viscolul. Era cunoscut cu motorul lui în satele din jurul Brașovului și în jurul Comarnicului în Prahova.
Închisoarea și urmările ei i-au măcinat sănătatea dar i-au călit voința și caracterul. Tânăr fiind nu a pactizat cu regimul pentru o viață mai bună, a preferat să fie un proscris dar cu demnitate, era și foarte credincios. A păstrat mare discreție, față de alți deținuți, când întâmplător se întâlnea cu ei, nu spunea de unde se cunosc și nu povestea despre agresiunile suferite în detenție. Familia înțelegea chinurile lui, căci mult timp după ieșire sărea noaptea din pat sau gemea de durere în somn. Singura scenă povestită a fost cum „…..în noaptea de ÎNVIERE la Aiud în anul 1950, un preot luând o bucățică de pâine a slujit-o făcănd „PAȘTE”, cu care i-a împărtășit. Preotul a făcut SLUJBA ÎNVIERII în zori, și au început să cânte „HRISTOS A ÎNVIAT!” Tocmai se oprise trenul de la Cluj în gară, și toată închisoarea cânta „HRISTOS A ÎNVIAT” de se zguduiau geamurile și au început și călătorii din tren să cânte – un moment de mare trăire creștină (gara din Aiud este în fața închisorii). Desigur că și-au primit pedeapsa.
În loc de mâncare în acea zi au primit doar bătăi.
Tot de la Aiud a venit cu altă amintire cu care se mândrea, că pe un perete mucegăit, după o ușă găsise scrijelit numele Gheorghe N. Sporea 1913, deci nepotul călcase pe urmele bunicului, amândoi sub biciul Istoriei.
Acest episod a avut un puternic ecou în sufletul lui astfel, fiind liber, în fiecare an în dimineața de ÎNVIERE, se ducea prin spitale și ducea pungi cu PAȘTE bolnavilor, pentru a le da speranțe la acea Sfântă zi a Învierii Mântuitorului.
Agresiunile și morale și fizice i-au șubrezit sănătatea suferind mulți ani de inimă iar în anul 2004 a plecat spre o lume mai dreaptă.
Ca toți deținuții politici în timpul regimului comunist, a fost mereu agresat de sistem. Casa mereu perchezitionată , cei din familie cu piedici în acțiunile lor. Sora sa mai mică cu opt ani – Paulina, dată afară din liceul din Brașov. Sora Corina, a reușit să urmeze liceul dar deseori amenințată că va fi dată afară, salvată de directoarea (de fel din Făgăraș, când în acea vreme mulți făgărășeni erau partizani în munți), de profesorii săi și de gripa care a închis școlile în 1959, așa că subiectul nu s-a mai reluat, după redeschiderea cursurilor școala avea alte probleme. În schimb, nu i s-a permis înscrierea la facultate în anul 1961 când a terminat liceul. Pentru înscrierea la un examen de admitere în facultate avea nevoie de un dosar aprobat de conducerea Regionalei P.C.R, dar nu a primit acel aviz, pentru că fratele a fost deținut politic.
Fiica lui, Corina a fost victima zilei de 22 decembrie 1989 din Brașov. A fost salvată prin intervenție de chirurgie craniană pe trei ianuarie 1990, la spitalul de Neurochirurgie „Bagdasar Arseni” din București.
Precum familia Sporea din micul sat Acriș, sunt multe în Ardeal care au înfruntat vitregiile istoriei, pe mai multe generații pentru păstrarea demnității și a ființei naționale.
