prof. Costel Neacșu
(Târgu-Mureș)
Reuşind să călătorească împreună cu cei de acelaşi Neam, într-o curgere a veacului în care România se confrunta cu forţe revizioniste menite să ne ţină în adormire conştiinţa colectivă despre identitatea naţională, ziaristul Ioan Cismaș (originar de pe Câmpia noastră transilvană, de la Zau) şi-a luat „jugul” de a fi „oglinda” unei societăţi româneşti mult încercate (care s-ar fi vrut destabilizată şi ţinută în captivitate rasială, postceauşistă, de fanatismul unor neo-extremişti maghiari) şi, dejucându-le acestora subtilităţile antiromâneşti, a devoalat în Presă (în articolele sale, din ziarul mureşean „Cuvântul liber”) pericolele prin care iredentiştii din Târgu-Mureş s-au complăcut în a se „delecta” cu obsesia denigrării marilor valori ardelene şi a poporului român însuşi!
Cu ale sale răspunsuri frontale, într-un interviu-fluviu, care a durat peste 3 ore, domnia sa a reuşit să depună o succintă mărturie vie (făcută posterităţii, „dintr-o suflare”!) despre modul cum şi-a împlinit menirea de a răzbate, în periplul vieţii, într-un climat caracterizat deseori de „obstacole” care păreau insurmontabile. Provenind dintr-o familie numeroasă, cu 7 copii, şi-a efectuat studiile la Zau și Luduş, a absolvit A.S.E. din Bucureşti, între 1960-1965 (Facultatea de Economie Generală), a fost doi ani economist în reţeaua Cooperaţiei de Consum din Regiunea Mureş – Autonomă Maghiară şi, atenţie! (timp de 54 de ani, între 1967-2021) a fost unul din cei mai reprezentativi ziarişti ai judeţului Mureş… Îi stă şi astăzi alături, cu aceeaşi dragoste, o soţie, simbol al învăţământului mureşean (profesoară de Chimie, Rodica Cismaş, recunoscută internaţional, cu o mulţime de elevi olimpici şi o pleiadă de profesionişti consacraţi în diverse domenii de activitate). O familie „de impact”, pusă în slujba demnităţii oamenilor, prin ale cărei fapte s-au înălţat şi ne-au onorat…
– Cum v-aţi „născut”, ca ziarist, într-o eră ceauşistă cu multiple „filtre” restrictive?
– Absolvind o facultate cu specific economic şi, ardelean fiind, m-au repartizat pe reţeaua Cooperativei de Consum, la Târgu-Mureş, tocmai când liderul comunist Dej a decedat şi înlocuitorul la putere (Ceauşescu) a iniţiat o reformă generală.
– Şi Ceauşescu a terminat facultatea tot acolo, la A.S.E. Bucureşti! Nu?
– Exact, chiar acolo şi-a dat examenul final. Să ştiţi că era, totuşi, un om pregătit în domeniul economiei naţionale! Nu era un fitecine, cum ulterior ne-a fost prezentat mediatic…
– V-a influenţat, deci, traiectoria profesională…
– Păi, el m-a „făcut” ziarist (râde, n.a.)! El a fost cel care a ajuns la concluzia că, şi în Presă, trebuia făcută o reformă radicală. De ce? Pentru că, până la el, Presa era – ca să arate „succesele” partidului – foarte laudativă. Probleme cu adevărat importante erau, cum se zice, ţinute „sub preş”! Şi, atunci, Ceauşescu a spus: „în Presă avem nevoie de specialişti, de analişti, selectaţi cu predilecţie din economie…” Şi, astfel, m-au găsit, pe mine, în aceasta situaţie!
– Cine v-au „reperat”? Organele de partid?
– Da. M-au verificat „la sânge”, inclusiv la felul cum scriu. Pentru că, în Presă, dacă nu ştii să scrii… Poţi să vorbeşti foarte frumos, dar să nu ştii ce şi cum să scrii! Şi invers… Am trecut cu bine toate examenele!
– V-au impus anumite condiţii?
– Ne-au angajat la ziar după ce ne-a chemat (împreună cu redactorul-şef) Nicolae Vereş, prim-secretarul judeţului. Ne-a vorbit despre „noua cerinţă” venită de „sus”, dându-ne ca „directivă” că vremea laudelor deşănţate a trecut şi noi va trebui să „tăiem în carne vie”!
– Să criticaţi, da, dar chiar pe oricine?
– Nu, desigur! Nu îl puteam critica pe prim-secretarul judeţean, dar pe cei de la raioane, cu aprobarea prim-secretarului! S-au făcut şi lucruri din acestea, să ştiţi că şi Steaua Roşie era un ziar foarte serios!
– În ce an aţi intrat în Presă?
– În 1967!
– Atunci m-am născut eu!
– Mulţi ani înainte (râde, n.a)… Presa era ea presă de partid, dar nu intra oricine! Se impunea un nivel de conduită, dar şi de pregătiri.
– Mulţumesc! V-au condiţionat intrarea de deţinerea carnetului de partid?
– Nu, dar pe urmă da! Când lucram la „regiune”, m-au convins că, pentru un post de conducere, este bine să fiu membru de partid. Oricum mă făceau, că aşa era atunci!
– Aveaţi informaţii, de la radiourile externe cu emisiuni în limba română, despre reformele preşedintelui Gorbaciov în lagărul comunist?
– Sigur, dar nu pot spune că nu stăteam tot timpul cu „ochii” şi urechea, mai ales, la Radio „Europa liberă”! Erau emisiuni interesante!
– Nu eraţi, deci, într-un „con de umbră” informaţional!
– Nu, dimpotrivă chiar! M-au trimis de la ziar, prin 1972, să fac – timp de 10 luni – un curs postuniversitar la Academia „Ştefan Gheorghiu” şi, acolo, aveam acces neîngrădit la un buletin informativ.
– În ce scop s-a iniţiat acest curs?
– Intra în tipologia gândirii lui Ceauşescu de a se trimite ziarişti, cu titlu de corespondenţi, în ţările Americii de Sud şi Africii. A fost un prilej de a învăţa limbi străine şi… şoferie! În cele din urmă mersul evenimentelor s-a schimbat.
– Tensiunile diplomatice româno-ungare, dintre Ceauşescu şi Janos Kádar, vă erau cunoscute?
– Bine, astea ajungeau la noi prin viu grai! Mai veneau şefi cu propaganda, din C.C. al P.C.R., ca să ţină ziariştilor astfel de prelegeri. Atunci, le mai puneam şi noi diverse întrebări. Ştiam, deci, despre poziţia Ungariei faţă de România. Şi aceasta nu numai din manualele de Istorie!
– Astăzi, pentru cei care vor să ne rupă de trecut, manualele de Istorie au devenit ceva incomod!
– Scoaterea Istoriei din învăţământ ar fi o mare greşeală. Fără a cunoaşte trecutul, nu poţi înţelege prezentul şi viitorul!
– Ne puteţi face o sinteză a regimului Ceauşescu?
– Noi, în România, am avut o perioadă, în deceniul 8 (1970-1980), foarte bună! Mergeam la mare şi, acolo, foarte mulţi turişti polonezi se aprovizionau din plin (nu numai cu vodkă)… Aveam de toate, doar un singur lucru ne lipsea şi ne „măcina” – ne lipsea libertatea de a ieşi din ţară!
– Cum vă înţelegeaţi cu ziariştii maghiari, înainte de 1989?
– Făceam parte din acelaşi sindicat, ne împăcam bine! Ei, însă, lucrurile s-au schimbat după 1989! Totuşi, în ultima vreme, situaţia s-a mai ameliorat. De ce? Pentru că partea iredentistă oarecum s-a temperat, liniştit… Şi-au schimbat metoda de lucru, cum s-ar zice…
– Adică?
– Adică a lăsat propaganda mai moale, punând accent pe partea economică şi a bazei materiale…
– V-au surprins evenimentele din 1989?
– Nu. Să ştiţi că situaţia, ca ţară, s-a tot depreciat! A început acel cult al lui Ceauşescu… Dar nu a fost al lui, nu a venit el de la sine aşa… Ce să mai zic despre „frecuşurile” de la şedinţele tratatului de la Varşovia, unde noi, românii, întotdeauna eram „oaia neagră”! Şi atunci, cel mare (U.R.S.S.) i-a pus pe ceilalţi, mai mici, ungurii (care abia aşteptau!) să îl şicaneze pe Ceauşescu. Au făcut o propagandă corespunzătoare anti-Ceauşescu. Şi asta a ţinut la populaţie, mesajul acesta a rezonat! Şi au aruncat vina, exclusiv, pe Ceauşescu!
– N-a fost implicată doar Ungaria!
– Noi ştim foarte bine că a fost o coaliţie americană, sovietică, engleză şi franceză. Nimeni, în ţară, nu a fost mai bine „înfipt” în funcţia de conducere decât Ceauşescu. Şi de aici au trebuit ei, cei de afară, să reacţioneze.
– Devenise Ceauşescu prea incomod?
– Foarte! Ne scăpase, caz unic în lume, de datoria externă! Datorită politicii lui ajunsesem la un ritm de dezvoltare comparabil cu Japonia! Aveam de toate, dar exportam foarte mult produse industriale şi alimentare… Cei care au vrut să ne lovească, au ştiut unde – în problema de asigurare a subzistenţei!
– Totuşi, această situație nu v-a pus (ca ziarist) în dificultate?
– Nu puteam să admit ca ziarist (ţineam la onoarea mea), la deontologia profesională) să merg să fac „trocuri”cu nu ştiu ce şefi de magazine, ca să primesc „pe sub mână” nu ştiu ce produse… Noi (familia, n.a.) nu eram chiar atât de nevoiaşi, dar ne uitam la ceilalţi! Ne mai ajutau şi socrii, cu gospodăria lor!
– A fi ziarist presupune, totuşi, o ţinută demnă!
– Nu eram ziarist pentru mine, ci pentru ceilalţi… Aceasta este adevărata menire.
– Vă gândeaţi, câtuşi de puţin, că fostul preşedinte Ceauşescu va fi executat?
– Şi noi ne săturasem de Ceauşescu, dar nu ne-am gândit nici un moment la o astfel de finalitate. Aceasta este clar! Dar lipsa libertăţii…
– N-aţi fost, oarecum, un privilegiat al libertăţii de circulaţie?
– Ba da, am beneficiat de o conjunctură extraordinară. Între anii 1980–1989 am văzut aproape toată Europa Occidentală cu maşina, pe cont propriu! Mergeam din 2 în 2 ani: văzusem şi partea socialistă, mai puţin U.R.S.S.! Eram intelectuali, iar intelectualii simt această nevoie să iasă din ţară, să vadă şi alte civilizaţii!
– Era uşor de trecut prin „sita” P.C.R. şi a Securităţii?
– Mai întâi, trebuia aprobare de la locul de muncă. Dacă cererea se aproba, trebuiau făcute demersuri la Comitetul Judeţean de partid, unde se decidea: da sau ba! Urma un alt „pas” important, la Securitate… Şi aici, normal, puteam fi respinşi! Pericolul ştiţi care era? Dacă cineva îţi purta pică, putea să dea un telefon la Securitate! Şi dacă ştia că ai anumite „intenţii” (râde, n.a.) fie Securitatea nu îţi dădea „undă verde”, fie îţi aproba şi la graniţă erai întors înapoi!
– „Apărau” socialismul „multilateral”! Nu?
– Mulţi, dar nu din Presă, au rămas în străinătate! Erau foarte circumspecţi! Au fost, câteodată, repercusiuni şi pentru cei care aprobau plecările, în caz negativ.
– La Mureş, autorităţile politice erau mai vigilente?
– Prim-secretarul Vereş avea, aşa, o viziune mai permisivă! Şi-a zis: „dacă noi nu putem merge, de ce să nu meargă alţii?” Şi, atunci, cererile se aprobau.
– Securitatea nu vă condiţiona cu nimic? Nu vă sugera ceva anume?
– Să ştiţi că aveam şi noi un securist, eram în „colimatorul” lui…
– Cei de la ziar?
– De la ziar, da! Ei aveau deja destui, nu mai era nevoie de un informator în plus…
– Ce vă ziceau securiştii?
– Să avem grijă, în străinătate, cum ne comportăm. Şi la întoarcere, să nu spunem ce am văzut!
– Le-aţi inspirat încredere?
– Organizaţia Internaţională a Jurnaliştilor, de la care aveam o legitimaţie în 7 limbi, a observat că România trimite ziarişti numai din Bucureşti! A recomandat să se trimită reprezentanţi şi din provincie… Am văzut toată Europa! Închipuiţi-vă că, în 5 ani, am fost plecat 120 de zile!
– Cum era Occidentul?
– Era… Occident. Mult mai pus la punct ca acum.
– Cum vi s-a părut procesul lui Ceauşescu? Execuţia?
– Uciderea lui… Nu… Cu aşa ceva, inuman, nu am fost de acord! Nicolae Ceauşescu a făcut prea mult pentru ţară, o să vedeţi că se va mai vorbi despre el…
– Cum s-a trecut de la ziarul „Steaua Roşie” la ziarul „Cuvântul liber”?
– Mă aşteptam la sfârşitul regimului ceauşist, dar şi cu tristeţe şi cu bucurie… Voiam şi noi capitalism, ca în Occident, cu autostrăzi impecabile… Şi ne-am zis: Doamne ajută! Ne-am tot gândit cum să facem un alt ziar. Nu era ceva tocmai uşor, că un ziar nu se poate face, aşa, pe toate gardurile! Trebuia tot noi să îl facem, că nu eram atât de molipsiţi de Ceauşescu sau de nu ştiu ce altceva… Mi-aduc aminte episodul acela, nedigerabil, când s-a venit cu necesitatea reducerii curentului, penuria de benzină…
– Cu „alimentaţia raţională”…
– A, da! Şi s-a venit cu „directiva” să mergem şi să luăm opinii! Că, ce „bine” este că s-a luat curentul, că avem cartele! Sigur că, fiind la Secţia Economic a ziarului, mie îmi revenea sarcina aceasta.
– Şi? V-aţi conformat?
– I-am spus redactorului-şef: nu vă supăraţi, eu nu mă duc!
– Cine erau redactori-şefi?
– Pop şi Bărbulescu. Le-am spus: sunt şi economist, nu pot să-mi bat joc de meserie, nici de oameni… Nu mă pot duce la un om şi el să-mi spună ce „bine” este că nu mai avem curent, gaz… Şi atunci, noi, ne-am gândit să facem un ziar pe măsura epocii care vine.
– Întrezăreaţi ce eră va veni?
– Nu, dar bănuiam că va veni ceva mai bun! Mă gândeam însă la capitalism, văzusem Europa şi mi se părea mai eficient. Ne-am gândit, atunci, ca noul ziar să fie legat de ideea de libertate… Şi un coleg, Ciurdaru (Dumnezeu să îl odihnească!), ne-a zis: „Cuvântul liber”! Toţi am zis, da, „Cuvântul liber” să fie!
– Domnul Lazăr Lădariu era la ziar?
– Da, dar nu era redactor-şef.
– Nu v-a „cenzurat” nimeni?
– Nu! Atunci, fiecare ne-am scris, în ziar, gândurile care ne animau!
– Dar… Dumneavoastră în ce stare sufletească vă aflaţi, după căderea lui Ceauşescu? De exaltare? De bucurie?
– Nu, nu…
– Dar când a fost executat?
– Execuţia lui a căzut ca un trăsnet pentru noi! Adică omul trebuia pedepsit, că am răbdat foame, deşi nu el era vinovat… El a dorit să scape ţara de datoria către F.M.I.! Sigur, putea să fie mai raţional în chestiunea aceasta!
– În 1989, la Târgu-Mureş, plana o aparentă atmosferă de solidaritate româno-maghiară! Nu v-a luat prin surprindere constituirea, şocant de rapidă, a U.D.M.R.?
– Haideţi să vă spun ceva!
– Vă rog!
– După căderea lui Ceauşescu, au fost nişte manifestări… Eu nu prea am mers, acolo, eram operat la stomac şi mă mai feream… Ceea ce ne-a surprins pe noi, la ziar, a fost faptul că o coloană de maghiari se îndrepta spre Radio Târgu-Mureş! Şi atunci, ne-a „căzut fisa”: stai, domnule, ce se întâmplă? Ce au ei cu Radio? Era un mijloc de comunicare în masă şi, în general, se ştie că, în toate puciurile, manifestanţii tind să ocupe aceste surse publice. Şi, fiind în relaţii foarte bune cu o colegă de-a noastră cu care lucrasem la ziarul „Steaua Roşie” (o chema Ildikó), am întrebat-o: „Ildikó, ce fac ungurii tăi care merg spre Radio? Ce caută ei acolo?” Şi ea mi-a zis: „Ce te bagi?” Chiar aşa: „Ce te bagi? Lasă-i în pace!”
– V-a „prins la cotitură”?
– Pentru mine, a fost ca o lovitură de cuţit! Şi, imediat, m-am gândit: i-a uite, domnule, la femeia asta! În ce bune relaţii eram, ne confesam, iar acum s-a schimbat – aşa! – la 180 de grade. Am înţeles că asta nu e bine deloc!
– V-a „stârnit” vigilenţa!
– Am început să ne interesăm mai mult la dedesubturile acţiunilor lor! Avusesem senzaţia că la demonstraţiile acelea din 21-22 decembrie 1989, eram acolo toţi, ca nişte fraţi, români şi maghiari. Şi ne spuneam că suntem fraţi, fraţi, fraţi… Până când au trebuit să se aleagă organele – judeţene, reprezentative! Noi, românii, ne-am dat seama că lucrurile între români şi maghiari stau cu totul altfel…
– Adică?
– Când maghiarii veneau să discute despre primari, prefecţi, consilieri judeţeni (mă rog, orice departament şi servicii), ei erau total pregătiţi! Drept dovadă este faptul că Király Károly, fost comunist la cele mai înalte niveluri naţionale şi judeţene (prim-secretar în Covasna), a fost ales de ei ca preşedinte al F.S.N. pe judeţul Mureş! Însă, când românii au început să facă propuneri, partea maghiară a început să vocifereze: „ăsta a fost comunist, celălalt a fost aşa şi aşa…” Şi, ceea ce ne-a frapat şi mai mult, ei ziceau: „ăsta nu ştie maghiară, maghiară, maghiară!”
– Extraordinar!
– Exact! Aceasta era, deci, condiţia lor numărul 1: să ştii limba maghiară ca să poţi să ocupi un post în conducerea unor instituţii importante ale statului român etc! Noi, românii, eram surprinşi la culme! Ne-am dat seama că nu este de glumă, că acolo se joacă pe nişte cărţi mari“!
– Serviciul Secret ungar, AVO, a fost foarte implicat în misiunea, destabilizatoare, a pionului László Tökes!
– Maghiarii au venit cu o „lecţie” foarte bine pregătită! Se observa că aveau „în spate” o forţă determinantă! Ştiam, că şi Consiliul Oamenilor Muncii (de naţionalitate maghiară) tot o astfel de „politică” făcuse! Atunci era însă subversivă, iar acum era la vedere! Ei aveau toate lucrurile puse la punct, noi (românii) nu ştiam multe chestiuni cu care ne confruntam! Noi am început „să dăm din colţ în colţ”, să ne întrebăm: ce facem? Cum facem? Pot să fac, acum, o mică „paranteză”?
– Sigur!
– Vă relatez o problemă personală, dar are legătură cu ce v-am spus mai sus… V-am spus că am fost operat… Cam după 7 ianuarie, m-am dus să mă recuperez în staţiunea Sovata. Eram cu soţia! După două zile, acolo, ne-a bătut cineva la uşa camerei. Mi-a zis: „Nu vă faceţi probleme, domnule Cismaş, eu sunt profesorul…” Să vă zic numele lui?
– Da!
– Sigmirean, profesorul de Istorie. Şi mi-a spus că în secuime, au fost nişte tensiuni antiromâneşti, chiar atrocităţi… Că sediul Primăriei, din Sovata, a fost devastat, iar primarul alungat, deşi soţia era unguroaică. Poliţiştii locali ar fi fost bătuţi, la fel şi alţi oficiali! Aceasta a fost prima informaţie primită…
– A doua informaţie care a fost?
– Când am coborât în staţiune, la avizierul de la cazare nu mai erau anunţurile obişnuite… Erau două liste scrise de mână, citeţ, cu litere mari: „Cine trebuie să plece din Sovata”! Ei, cine credeţi că „trebuiau” să plece?
– Nu ştiu! Colaboratorii regimului Ceauşescu?
– Pe o listă erau scrişi români, iar pe alta unguri! Înţelegeţi? Şi chestiunea asta stârnea mai mare interes public, mulţi se înghesuiau să vadă ce scrie acolo!
– Interesant! Ce scria?
– L-am întrebat pe unul: „domnule, înţeleg că românii trebuie să plece din Sovata, dar maghiarii de ce să plece?” Şi el mi-a răspuns: „păi ăştia sunt cu căsătorii mixte şi… colaboraţionişti!”
– Erau multe nume?
– Da!
– V-aţi făcut o „imagine” sumbră…
– Asta cu căsătoriile mixte „mi-a dat foc”, într-un fel! M-am înfiorat, pur şi simplu! Şi am plecat în camera mea… A doua zi, când să cobor şi să merg spre centrul Sovatei, m-am întâlnit cu doi doctori şi o asistentă medicală: Hărşan, Truţă şi Pop Maria. Erau bulversaţi, livizi… M-au invitat la cabinet şi, acolo, doctorul Truţā (care mă cunoştea) mi-a spus că a fost la o adunare generală convocată de directorul Ţăran, la cererea celor doi doctori din conducerea U.D.M.R. Sovata: Bartha şi Sallo.
– Au fost „instruiţi”?
– Mi-a spus că au fost cu toţii „prelucraţi” şi li s-a zis cam aşa: de-acum, să ştiţi, s-a „terminat” cu România! România a ocupat Transilvania, a administrat-o timp de 70 de ani… Din acest moment, situaţia se va schimba, noi o vom conduce! Vom merge pe ideea de autoguvernare, ceea ce înseamnă că la Sovata (unde 85 la sută din populaţia staţiunii este reprezentată de maghiari) limba oficială va fi limba maghiară, românii vor trebui să o înveţe!
– V-au mai relatat şi altceva?
– Da, dar acesta este esenţialul! Ce-am făcut? Am „înmagazinat” cele trei informaţii, din trei surse diferite, apoi – după două zile – m-am reîntors la ziar. Şi, la ziar, văd un articol intitulat DEZMINŢIRE!
– Pe ce dată apăruse?
– Pe 17 ianuarie 1990. În articol, primarul „revoluţionar” Gal Ferencz din Sovata (care fusese închis, pe vremea lui Ceauşescu, pentru delapidare) se manifesta nemulţumit că ziarul a publicat nişte „zvonuri” care afectau relaţiile de „frăţietate nemaipomenită” dintre români şi maghiari! Şi, atunci, am scris articolul DEZMINŢIRE LA DEZMINŢIRE! Şi i-am „beştelit” cu ce v-am spus că am aflat pe când eram la Sovata, i-am atenţionat că urmează platforma antiromânească a U.D.M.R. Am articolul aici, puteţi să îl vedeţi! L-am încheiat, apoteotic, cu un avertisment: nu ar fi exclus ca, la vară, doritorii români din Muntenia, Moldova, să vină la Sovata cu… paşapoarte! Articolul meu, apărut în 19 ianuarie, le-a „dat foc” celor de la U.D.M.R.!
– Vă aşteptaţi, din partea maghiarilor, la o reacţie dură?
– Nu, nu bănuiam! După ce articolul meu a apărut, la cererea „celor de sus”, directorul Staţiunii din Sovata a convocat o nouă şedinţă. Au vrut să afle cine mi-a dat informaţii! Şi, nimeni nu a spus nimic… Dar mi-am dat seama că îmi vor face probleme!
– V-au „atacat” în alt mod?
– Au făcut mai multe scrisori, nu ştiu cum le-au împărţit: la ziarul nostru, la preşedintele Iliescu, la Procuratura Generală. Au invocat că, neîntemeiat, stric „prietenia” româno-maghiară prin articolele mele! M-au înfierat cu „mânie proletară”! A venit la ziar, chiar a doua zi, dr. Toduţ Katalin (şefa F.S.N.). A avut pretenţia să publicăm scrisoarea lor şi, bineînţeles, să fiu exclus din Presă! Nu eram, însă, nici noi nişte naivi… Nu tremuram, întotdeauna temperam lucrurile… Şefii i-au spus: „studiem materialul, vom vedea ce facem…”
– Ce a urmat?
– După ce ea a plecat, m-a chemat redactorul-şef… Şi mi-a zis: „Măi, ce ai făcut? În ce problemă te-ai băgat? Acum descurcă-te!” Vă daţi seama ce demoralizat eram! Apoi, am primit un telefon de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş… Am avut noroc că acolo era procuror-şef un fost elev de-al soţiei! Mi-a spus că am la ei o plângere penală, dar că – deocamdată – nu îi dă nici un curs… Lucrurile evoluau însă atât de nefavorabil pentru noi, românii, că efectiv mi s-a făcut frică.
– V-aţi dus, din nou, la Sovata?
– Da. Le-am spus doctorilor în cauză că aş vrea să am „acoperire”, că ăştia ar fi în stare să mă linşeze. Nu am avut niciun succes. Ei erau, practic, ca şi mine! Mi-au spus că le este frică să nu fie linşaţi şi ei.
– Era, într-un fel, de aşteptat…
– Şi m-am întors acasă, dar nu decepţionat! Eram şi mai hotărât să fac ceva, cu toate că la ziar situaţia era foarte sumbră – colegii nu m-au felicitat pentru ce scrisesem, ba dimpotrivă (m-au atenţionat că prea mă afundasem în chestia aceasta)!
– Cum a reacţionat opinia publică?
– După articolul meu, Dezminţire la dezminţire, a venit la mine un inginer de la Trustul de Construcţii! Articolul meu i-a „electrizat” pe români! Mulţi au venit ca să mă întrebe: ce să facem? Nici eu nu ştiam ce să facem! Ei bine, inginerul amintit mi-a spus că acolo, la Trust, s-au adunat 30 de oameni şi au pus la cale constituirea „Vetrei Româneşti”! Mie, cum să vă spun, parcă mi s-a luat o „piatră” de pe suflet! Mi-am asumat, când se va întâmpla evenimentul, să dau publicităţii ştirea. M-au invitat, la Casa de Cultură a Sindicatelor, iar conducerea l-a consfinţit pe Radu Ceontea în fruntea „Vetrei”.
– Nu era un risc jurnalistic imens?
– „Vatra Românească” a fost, pentru mine, ca o „gură de oxigen”. Scrisul ăsta al meu, în aparenţă o nimica toată, a fost în esenţă ca şi cum aş fi dat cu piciorul într-un muşuroi cu viespi! Au tăbărât pur şi simplu, asupra mea, ca să mă anihileze! Deci telefonul meu, „la secret”, mi l-au suspendat! Unii îmi dădeau telefoane şi noaptea, ameninţându-mă!
– Telefonul din redacţie?
– Nu, telefonul de acasă! Ăsta era ascultat! De ce? Pentru că la Poştă ajunsese director un inginer maghiar…
– Pe stradă, când circulaţi, aveaţi probleme?
– Este o altă chestiune, da! Nu numai că unii nu mă salutau, dar mă înjurau şi ameninţau! Într-o dimineaţă am găsit, în cutia poştală, un plic pe care scria: EU VOI AVEA GRIJĂ DE TINE! Asta e! Bun!
– Atmosfera în redacţie, cum era?
– De când s-a înfiinţat „Vatra”, maghiarii de unde aveam sediul (cu mulţi eram prieten), nu mai stăteau de vorbă cu mine şi mă „avertizau” că Vatra ar fi ceva… fascist! Iar colegii maghiari, cu care altădată ne pupam, nu mai aveau dialog cu mine! În sfârşit, a fost greu… Toată lumea mă ocolea! Şi români, dar şi maghiari…
– V-au molestat fizic?
– Veneam odată de la serviciu şi aici, în zona garsonierelor, a încercat unul – cu o sticlă – să mă lovească! Noroc că m-am ferit, sticla s-a făcut praf într-un gard de fier!
– Greşesc dacă spun că v-aţi identificat total cu înființarea „Vetrei” şi a P.U.N.R.?
– Încă din 19 ianuarie, până în 8 februarie 1990 (când s-a „născut” „Vatra” la Târgu-Mureş) nu aveam oficial cu cine să vorbesc! Doar cu mine! Eu am fost „calul de bătaie” al UDMR. Eram disperat, lucrurile mergeau prost… Abia când s-a decis despărţirea liceelor, au început mişcări româneşti puternice şi a fost demis ministrul (maghiar) adjunct al Învăţământului… El voia să separe „Papiu”, „Unirea”, tot… Eu nu am mai publicat articole, dar întreţineam atmosfera şi publicam opiniile românilor revoltaţi! Între timp redactorul-şef s-a pensionat, fiind înlocuit de domnul Lazăr Lădariu (am fost alături unul de celălalt).
– A susţinut cauza naţională?
– M-a ajutat, a fost alături de mine, mi-a „ţinut spatele”… Să ştiţi că şi noi, la ziar, aveam oameni care ne atrăgeau atenţia că prea ne „afundăm” în chestiunea aceasta cu maghiarii.
– Redactorul-şef, Lădariu, nu a scris pe această temă stringentă?
– Nu a scris, în prima fază, dar m-a sprijinit pe mine! Eu am scris de bunăvoie, ştiam că aceasta ar fi şi „salvarea” mea… În perioada respectivă, i-am sensibilizat pe români (publicistic) foarte mult! Veneau la mine să mă întrebe fel şi fel de lucruri: cum să mă ajute? Cum să mă păzească!
– Civilii au „înlocuit” forţele de menţinere a ordinii publice?
– Se ştia că sunt în „vizorul” maghiarilor extremişti… A venit la mine acasă bibliotecara de la Liceul „Eminescu” şi m-a întrebat cine mă păzeşte… I-am răspuns: „nimeni”! S-a dus apoi la domnul Cotoară (care era cu Ordinea Publică), acesta m-a sunat la telefon şi m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor. L-am refuzat!
– Ce funcţie avea dânsul?
– Era viitorul şef al Inspectoratului de Poliţie Mureş.
– Eraţi o „oglindă” a străzii…
– Pe tot timpul acelor mişcări, puternice, am promovat în ziar interesele românilor ardeleni. Că fără ziar, „Vatra” nu putea să ajungă ceea ce a fost! Şi tot ce am făcut, cu suflet am făcut… Şi cu conştiinţa că este just…
– Aveaţi calitatea de membru al „Vetrei”?
– M-au recunoscut ca un om în conducerea ei. Iar cei de la U.D.M.R. mă considerau ca un fel de ideolog al „Vetrei Româneşti”!
– Nu vi s-a propus o funcţie anume?
– M-au propus ca deputat în prima legislatură, înainte de 1992, dar am refuzat. Nici soţia mea nu a fost de acord!
– Soţiei dumneavoastră nu i-a fost teamă? Nu a încercat să vă tempereze?
– La liceul „Papiu”, unde era profesoară de Chimie, era clocot mare… Iar elevii aflaseră că eu sunt un luptător pentru drepturile românilor… Şi, atunci, au făcut-o pe soţia mea un fel de purtător de cuvânt… Îmi transmitea solidaritatea lor, iar aceasta m-a „fortificat” foarte mult. M-au căutat, acasă, ca să vin să stau la ei – mă refer la ce a fost în 20 martie… Soţia mea nu a fost doar solidară cu mine, a fost chiar o luptătoare! Ea era colegă cu András, fratele lui László Tökés, iar acesta ducea acolo o luptă mare!
– Totuşi, v-au speriat cu Procuratura!
– Atât de mult au reuşit maghiarii să bage spaimă în mine, că ne-am făcut două bagaje (geamantane). Gata de plecare din Târgu-Mureş. Abia după 1992 le-am dezafectat.
– V-aţi „prins”, încă din 1989, de „mişcările” U.D.M.R.?
– Când le-am citit programul, am înţeles că vor să forţeze autoguvernarea! Au fost, de la început, pe „poziţie”! Ştiam ce vor! Ştiam că nu este de glumit cu ei… Şi am început să scriem, să creăm şi să însufleţim o atmosferă românească! Vă daţi seama ce interes public era, dacă ziarul avea un tiraj de circa 40.000 de exemplare! A fost ceva extraordinar!
– Nu au mai încercat, maghiarii, să intervină în schimbarea orientării ziarului „Cuvântul liber”?
– Cum să nu! Au venit în redacţie (Király Károly şi Smaranda Enache), dar nu am vrut să mergem pe calea sugerată de ei! Au făcut, cu noi, un fel de şedinţă!
– Incredibil! Ce voiau?
– Ne-au spus că au sosit alte vremuri… Că nu mai este cazul să vorbim despre daci, romani, moştenirea noastră, glia strămoşească! Au zis că suntem într-o epocă a frăţietăţii, începe o altă societate! Noi nu am înţeles chestia aceasta, i-am „expediat”acasă…
– Király Károly nu era mare demnitar la Bucureşti?
– Era prim-vicepreşedinte al C.P.U.N. pe ţară, adjunct al preşedintelui Iliescu! Mai mult, chiar, avea „sarcină” de la Iliescu să se „ocupe” de Ardeal!
– Confidentul lui Iliescu…
– Aşa! Şi ne-au adus pe cap şi trei ziarişti de la „Adevărul” din Bucureşti! Să vadă ce anume este cu noi, fiindcă fuseseră informaţi că la Târgu-Mureş s-a înfiinţat un ziar… „fascist”! Că face praf frăţietatea româno-maghiară! Le-am spus adevărul, anume că maghiarii vor o separare de români şi să obţină drepturi speciale!
– Ziariştii aceia erau români?
– Români… Trimişi să ne convingă „să ne vedem de treabă”…
– Dar i-aţi „dezamăgit”!
– Au plecat cu… convingerile noastre! Ne-au recomandat să mergem cu reprezentanţii „Vetrei” la Bucureşti, să ne „clarificăm” situaţia – pentru că oficialităţile Bucureştiului aveau impresia că noi, românii, stricăm „prietenia” cu maghiarii… Că am fi antimaghiari, fascişti! Să ştiţi: „Vatra Românească” nu se rezumă doar la incidentele interetnice din Martie 1990, a ţine „piept” sau „spatele”… A făcut şi diplomaţie; erau în „Vatră” mulţi oameni de cultură aleşi… Şi atunci ne-am zis: „da, vom merge la Bucureşti.” Zis şi făcut. Sosirea ziariştilor de la Bucureşti a coincis, oarecum, cu decizia de interzicere a participării lui Radu Ceontea la lucrările C.P.U.N., măsură luată la insistenţele U.D.M.R. Atunci, conducerea „Vetrei” a stabilit constituirea unei delegaţii lărgite, cu destinaţia celor mai importante instituţii centrale, în frunte cu Preşedinţia României. De această problemă s-a ocupat secretarul „Vetrei”, col. Vasile Ţîra. Pentru o mai bună reprezentare a problemelor Ardealului, din delegaţie, alături de cei opt târgumureşeni (Vasile Ţîra, Ioan Cismaş,prof. dr. Ioan Pascu, rectorul U.M.F., dr. Dumitru Pop, dr. ing. Adrian Moisoiu, Ioan Ogneanu, contabil şef şi Silviu Morariu, student), au mai făcut parte doi profesori universitari din Cluj-Napoca şi doi reprezentanţi ai judeţului Harghita. Noi, cei din Târgu-Mureş, ne-am deplasat pe căi diferite, ca să prevenim nişte „lucruri”, cu două autoturisme „Dacia”… În sfârşit, la Bucureşti ne-au „pregătit terenul” renumitul profesor universitar Ion Coja şi actorul, Făgărăşan, din zona Mureşului!
– V-au primit cu reticenţă?
– Acolo, la Palatul Parlamentului, la Patriarhie, erau şedinţele C.P.U.N. – ului! La intrare, ne-au întâmpinat ofiţeri de rang superior. Văzându-ne, unii au lăcrimat şi ne-a spus: „Bine aţi venit!” Sus, undeva la etaj, erau liderii maghiari Király Károly, Verestoy Attila şi strigau realmente, celor de gardă, să nu ne permită intrarea!
– Nu v-au percheziţionat?
– Nu! Am trecut, aşa, ca „raţa prin apă” (râde, n.a.).
– Cu cine v-aţi întâlnit?
– Cu domnul Virgil Măgureanu, era preşedinte al Consiliului Naţional al Minorităţilor.
– Înainte de a fi director al S.R.I.?
– Da, da… Acesta, pur şi simplu văzându-mă m-a luat în braţe!
– Îl cunoşteaţi?
– L-am cunoscut cu doi ani înainte de revoluţia din 1989, în Bistriţa, la Casa Agronomului din Piatra Fântânele. Timp de 7 zile, mie şi soţiei, ni s-au rezervat acolo locuri de cazare. Nu ştiam cine era, atunci! Dar, când a aflat că eram ziarist, a fost foarte circumspect! Avea, cum se mai spune, „musca pe căciulă”… În cele din urmă şi-a dat seama că nu eram eu omul pus să-l urmăresc, a crezut că îl voi provoca pe tema lui Ceauşescu! Că eu începusem să îl critic pe şeful statului! Ne-am simţit bine, o săptămână! Au trecut anii şi aici, la Bucureşti, ne-am revăzut! Ne-a poftit la masă şi i-am spus care sunt problemele noastre, ale românilor ardeleni… S-a dus la Iliescu şi acesta a fost de acord să ne primească 15 minute!
– Doar atât?
– Da! Tocmai cu noi, care făcusem revoluţia de la Târgu-Mureş şi acum puneam „pe tapet” probleme atât de importante ale Ţării! Măgureanu a mers din nou la Iliescu şi a acceptat o discuţie detaliată. Au stat cu noi, amândoi, două ore şi jumătate!
– Ce i-aţi spus preşedintelui Iliescu?
– Eu am avut „misiunea” să deschid dialogul cu domnul preşedinte! Mi se încredinţase, chiar, să fiu reprezentant al delegaţiei! I-am spus, mai întâi, că trebuie să stabilim nişte reguli ale dialogului! L-am rugat să ne spună dacă România mai este (conform cu Constituţia) un stat naţional, unitar şi indivizibil! Apoi, să ne confirme dacă limba română este unica limbă oficială.
– Şi?
– A zis: „da!” Şi, atunci, am început să povestim ce se întâmplă la Târgu-Mureş! El a încercat să îi scuze pe maghiari, spunându-ne că au avut de suferit de pe urma lui Ceauşescu! Când l-am auzit, am început un dialog destul de agresiv într-un fel! Era acolo şi „buldozerul” Pop Dumitru, foarte incisiv… Şi i-am demonstrat că noi, românii, nu am trăit mai prost sau mai bine decât ungurii din Ardeal. Noi consideram că Ceauşescu a făcut bine ce a făcut în problema minorităţilor, singura problemă care ne-a deranjat (şi pe noi şi pe ei) era aceea că ne-a închis în „Cortina de fier”!
– Nu l-aţi întrebat de unde are informaţii despre situaţia din Ardeal?
– Ba da! Le avea de la avocatul Kincses Elöd, „românca” Smaranda Enache şi, desigur, de la Kiraly Karoly… Acum îmi dau seama că la „mijloc” se aflau şi banii primiţi de ei de la Söröş! Ne-a zis: „ce zice Kincses, ea confirmă tot!” Pentru ea, noi eram „negri” şi ei erau „albi”!
– L-aţi „corectat”?
– I-am spus că, aceştia îl dezinformează! Că alta este realitatea! Că luptăm să avem aceleaşi drepturi şi libertăţi! Că noi (românii) suntem majoritari, nu vrem să agresăm, dar nici să stăm sub „cizma” maghiară… Am susţinut că vrem să creăm o Ţară liberă, independentă şi în bună comuniune cu toate minorităţile!
– Cum să accepte comunistul Király Károly astfel de idei moderne?
– Domnul Iliescu ne-a spus cam aşa: „ce mă supără, este faptul că, în fiecare dimineaţă şi seară, vine la mine Király Károly şi tot timpul îmi spune să dau drepturi ungurilor din Ardeal! Acum, dumneavoastră m-aţi mai lămurit…” Şi, atunci, eu i-am replicat: „domnule preşedinte, avem probleme cu maghiarii nu numai la Târgu-Mureş! Când trimiteţi delegaţii, spuneţi-le să vină să vadă ce se întâmplă în toată Transilvania, în „zona secuiască”…
– Întrevederile au avut efect?
– Programul nostru, foarte larg, nu l-a vizat doar pe Iliescu! Am mai discutat cu miniştrii de la Apărare (Stănculescu) şi Interne (Chiţac), cu liderii marilor partide (liberali şi ţărănişti), cu Presa centrală.
– Cine a fost cel mai receptiv politician?
– Radu Câmpeanu de la P.N.L. Ne deranjau manipulările acestui etnic maghiar Király Károly, care apărea la TV aproape în fiecare zi! Câmpeanu ne-a asigurat: „lăsaţi pe mine, domnilor, am eu grijă de el!” Şi, într-adevăr, Károly n-a mai apărut la TV decât foarte rar! M-am şi mirat de această „minune”!
– Ţărăniştii, nimic?
– Coposu nu era acolo. În schimb toţi ceilalţi erau prezenţi. Ar fi vrut cumva să ne afiliem lor, dar le-am spus că nu suntem cu nici un partid! Ne-au dat un pliant, afişat pe o biserică din San Francisco. Maghiarii făcuseră un text tendenţios, chipurile cereau ajutor, salvare! Afirmau că 3 milioane de maghiari suferă în România… şi dă-i şi dă-i cu acţiuni gen genocid etc! Un exemplu: cum se modifică numele ca să avem noi în Ardeal mai mulţi români (de pildă, susţineau că celebra gimnastă Nadia Comăneci s-ar fi numit în realitate Ana Kemeneş!), Şi dădeau… Şi asta avea „priză”, pentru că sportiva noastră era foarte cunoscută în America! Textul în cauză l-am luat şi am scris mult despre el în ziarul „Cuvântul liber”!
– Dar generalii?
– Amândoi miniştrii, Stănculescu şi Chiţac, ne-au promis că nu vor diminua forţele militare în Ardeal! Am avut discuţii, în Bucureşti, timp de două zile… Apoi am descris, la redacţiile ziarelor „Adevărul”, „România liberă” şi „Tineretul liber”. Discuţiile cu conducerile acestora au fost cu succes. Se poate spune că, în deplasarea noastră în Capitală, în zilele de 28 februarie – 1 martie 1990, prin discuţiile avute la toate nivelurile, am reuşit să realizăm foarte multe lucruri, şi cel mai important, să schimbăm percepţia principalelor instituţii ale statului român despre rolul şi menirea „Vatrei Româneşti”. Din acel moment, acţiunile „Vetrei Româneşti” au fost văzute cu alţi ochi, dar şi cu teama că ea ar putea deveni un veritabil partid politic.
– Pe prim-ministrul Petre Roman l-aţi cunoscut?
– Da! Şi dânsului i-am spus, punctual, doleanţele noastre. A avut meritul de a fi recunoscut, într-un anumit moment, că „Vatra Românească” a fost „zidul care a oprit valul iredentist”! Noi nu ne-am făcut decât datoria! Atât!
– „Vatra Românească” i-a „deranjat” pe antiromânii din U.D.M.R.!…
– Da! Ne-am gândit că şi noi s-ar cuveni să avem nişte reprezentanţi politici în C.P.U.N…. Cum aveau, prin U.D.M.R., maghiarii….. Până la urmă, am ajuns la concluzia că ne trebuie un partid. Şi, normal, ne-am gândit cum anume să procedăm!, Ioan Sabău-Pop, cu mine şi cu Adrian Moisoiu am fost la Braşov, unde, în final, s-a înfiinţat P.U.N.R.T.! Radu Ceontea, a fost ales, în cele din urmă, preşedintele partidului, iar Opriş la „Vatra”. Eu nu am fost, însă, membru de partid!
– „Torţa”, aprinsă la Târgu-Mureş, a cuprins toată ţara?
– Noi, iniţiatorii mureşeni, ne-am dat seama că, la Târgu-Mureş mai ales, maghiarii prea au luat-o razna! Am umblat mult prin ţară, toţi, atenţionându-i pe români cu necesitatea susţinerii cauzei unităţii naţionale… Am fost, inclusiv, în Basarabia! Un rol aparte l-au avut şi Daniela Soare, Petre Burcă, Bucur Coriolan şi alţii. Nu trebuie să raportăm „Vatra” doar la Târgu-Mureş, căci a fost un fenomen naţional, de „largă respiraţie”! S-au implicat foarte mulţi oameni,fiecare după puterea lui!
– Nu v-aţi expus, ca ziarist?
– Evident! Mă ştia toată lumea, am scris foarte mult… M-am străduit să promovez ideile cele mai sănătoase (nu fasciste, hitleriste sau de altă natură), necesare oricărei societăţi moderne. Niciodată în textele mele n-am jignit naţiunea maghiară.
– Fostul prefect, Urdea, a fost „sechestrat” de extremiştii maghiari?
– Asta nu ştiu!
– Într-un alt interviu, cineva a confirmat aceasta! V-a surprins?
– Da! Eu n-am ştiut… Dacă aţi scris-o, înseamnă că a fost!
– L-aţi cunoscut pe acest prefect?
– Păi, eu l-am convins să ajungă prefect! Am fost, cu Pop Dumitru şi alţii de mai multe ori la el… Era director tehnic, un specialist renumit. L-au acceptat şi cei de la U.D.M.R.! Când l-am contactat pe domnul Urdea, tocmai venisem de la Sovata. Dânsul a ezitat şi a fost nevoie de mai multe întâlniri. Eram destul de bolnav şi slab! Mi-aduc aminte că i-am zis: „domnule director, uitaţi-vă la mine – vedeţi ce slab sunt şi m-am băgat în această problemă pentru că am ştiut că trebuie! De ce nu faceţi şi dumneavoastră la fel?” Şi el îmi zice:„bine, domnule Cismaş, accept!” Aceasta a fost tot!
– A acceptat şi a intrat în F.S.N. ca să poată…
– Sigur că da…
– Mi s-a spus că era patriot! Era?
– Da! Şi era şi membru al „Vetrei Româneşti”! Dar cu Radu Ceantea nu se prea înţelegea!
– Erau fricţiuni în interiorul organizaţiei?
– Erau!
– Atunci, în Martie Negru, dumneavoastră eraţi în stradă?
– Mă confruntam cu probleme spitaliceşti…
– Ştiaţi ce se întâmplă în stradă?
– Da… Am aflat că românii au început după masa zilei de 19 martie o demonstraţie, dinspre cartierul Tudor, spre Centru, iar aici – în dreptul Policlinicii II – s-a intrat cu o maşină „Trabant” în mulţime…
– Cine o conducea?
– Un maghiar! A fost aşa, o furie, în 19 Martie… Iar în 20 s-a făcut un val atât de mare că s-a declanşat o mare demonstraţie!
– Au fost excese din partea românilor?
– Nu poate fi vorba de aşa ceva, în 20 martie, că atunci s-au mai şi bătut… Românii cu maghiarii! Bine, românii erau puţini, dar ungurii erau mulţi… un lucru repetabil.
– Ce ştiţi despre ciocnirile din 20 martie?
– Au venit din zona industrială , de pe strada „Gheorghe Doja”, cel puţin 10.000 de demonstranţi maghiari, care strigau împotriva „Vetrei Româneşti”, a românilor… Coloana s-a oprit în faţa sediului ziarului nostru..
– I-aţi văzut?
– Cum să nu ? Noi, ziariştii, eram la etajul II… Iar ei, în stradă. Vreo 10.000! Au început să strige la noi: „Mincinoşilor”, „fasciştilor”, „legionarilor” etc.
– V-a fost teamă?
– Frică! Ne uitam aşa, după perdea, cumva să nu ne vadă! M-am gândit: dacă intră ăştia peste noi, praf ne fac! Au stat vreo 10 minute, au scandat şi apoi au mers în Centru. Am răsuflat uşuraţi… Spre ora 12, am plecat spre casă – prin Centru – pe trotuar… Era o mulţime foarte mare de români si unguri. Şi erau liniştiţi, vorbeau! La un moment dat, un cetăţean necunoscut s-a apropiat de mine şi mi-a spus:„domnule Cismaş, vă rog să nu staţi aici… plecaţi acasă!” Eu nu i-am răspuns, dar am plecat… Mi-am dat seama, însă, că ceva nu este în regulă!
– Forţele militarizate nu v-au asigurat securitatea, ca altor colegi din „Vatra”?
– Pe când colegii mei din „Vatra Românească” erau masaţi într-o cazarmă, m-a sunat la telefon vicepreşedintele Victor Suciu. M-a întrebat dacă sunt de acord să fie trimisă tanchetă după mine! I-am zis:„măi, voi sunteţi nebuni? Ce-o să creadă oamenii când o vor vedea aici? Nu este cazul, lăsaţi-mă…” Dar mi-a fost frică, recunosc!
– Cum a fost în ziua următoare?
– Am fost prin piaţa din Târgu-Mureş. Era dezolant! Am călcat numai pe cioburi… M-au căutat şi nişte elevi de la liceul „Papiu”, unde lucra soţia, cu rugămintea să merg cu ei să mă ascundă… Mă rog, ulterior lucrurile au intrat pe un făgaş mai liniştit…
– Bieţii elevi, erau si ei timoraţi de pretenţia segregaţionistă, a maghiarilor, din învăţământul mureşean!
– În 5 sau 7 februarie, cam aşa, domnişoara jurist… (Daniela Soare) era foarte frământată de situaţia de la Inspectoratul Şcolar! Dânsa nu era cadru didactic, dar inspectorii erau speriaţi şi se gândeau încotro s-o apuce. Acolo, U.D.M.R. trăgea toate sforile… Ea este cea care a mers la ministerul din Bucureşti, a explicat acolo atitudinea antiromânească a maghiarilor şi, până la urmă, a reuşit să îi sensibilizeze pe mai-marii învăţământului si ne-am trezit (peste noapte) cu 3 miniştri (la Târgu-Mureş), cu intenţia de a rezolva problema separării elevilor pe criterii etnice!
– Aveaţi încredere în ei?
– Ne-a fost teamă să nu se producă un deznodământ nefavorabil românilor…
– V-aţi implicat?
– M-am dus la domnul Titea acasă (directorul de la liceul „Papiu”), în seara de dinainte, pe la ora 18… Şi i-am zis: „domnule director, am fost informat de domnişoara Daniela Soare că vin de la Bucureşti, ce facem? Nu trebuie să ne lăsăm, să luăm o atitudine… Faceţi ceva, este liceul dumneavoastră!” Dânsul mi-a spus că este un simplu salariat al statului, că riscă să fie destituit dacă se va „transforma” în altceva…
– Şi? Ce aţi făcut?
– La sugestia doamnei Maria Ţilea, şefa de cabinet, la acea vreme, a preşedintelui F.S.N. Mureş, în plină noapte de iarnă, m-am adresat lui Ioan Sabău-Pop. L-am căutat la Tribunal. Tocmai atunci lucra la statutul „Vetrei Româneşti”. Nu îl cunoscusem direct până atunci, era un om care ştia multe… L-am întrebat: „ce ne facem?” Mi-a răspuns: „nu poţi duce războiul ăsta de unul singur, este ceva prea mare pentru dumneata!” Şi a concluzionat: „vom rezolva, vom merge acolo şi vom lupta!”
– Şi în stradă? Sau doar la nivel oficial?
– Şi în stradă! Daniela Soare (de la I.Ş.J., n.a.) a pregătit o demonstraţie cu elevii… Ne-am dus şi, într-adevăr, în Piaţă erau foarte mulţi elevi ce scandau: „Suntem de naţionalitate elevi!”, „Şora, Şora, nu ne separa!”, etc.
– La discuţiile oficiale, cum a fost?
– Nu în sensul bătăilor, ci al opiniilor, a fost un real război în sala de şedinţe a Primăriei din Târgu-Mureş! Au venit cei 3 delegaţi miniştri de la Bucureşti: Ioan Stănăşilă, Hans Otto Stamp şi Demeni Lajos şi le-am spus care sunt părerile noastre… Apoi, au început ungurii… Au fost dezbateri puternice, noi având argumente mai mari şi mai serioase decât ei… Cum, adică, să îi separi pe elevi în timpul anului şcolar? Să separi clase, să strămuţi licee? Lăsaţi-le până la toamnă! Aceasta a fost o mare chestiune, ce ne-a dat nouă câştig de cauză! Atunci, nici nu ştiu cum, discuţiile s-au mutat din sala Primăriei în cea a Prefecturii și s-au încheiat chiar seara târziu. Şi, acolo, ministeriabilul Otto Stamp a scris o „dispoziţie” în sensul neseparării până la toamnă! Apoi am plecat cu toţii, dar lucrurile au rămas în „coadă de peşte” (noi consideram că am câştigat, ei că au pierdut)…
– A fost o „piatră de încercare” pentru „Vatra Românească”?
– „Vatra” a fost foarte bulversată, mulţi îi puseseră gânduri rele… Cei care credeau că va eclipsa F.S.N., dacă se va transforma în partid, au încercat să ne bage tot felul de „strâmbe”! Sigur, au fost „zâzanii” chiar între cei din conducerea „Vetrei”!
– De exemplu?
– Unii au vrut ca sediul central să fie mutat la Cluj, alţii şi-au dorit să se înfiinţeze un partid politic al Vetrei…
– Cum era Radu Ceontea?
– În ciuda sănătăţii precare, cu inima, a fost un luptător. Sincer în demersurile lui. A fost ceva extraordinar , de admirat!
– Alţii l-au dorit, însă, marginalizat!
– Ştiţi de ce, eu, l-am admirat? Am văzut cum a „pornit” „Vatra Românească” şi mi-am dat seama că – în frunte cu el – vom reuşi lucruri extraordinare! Avea şi o nemaipomenită priză la oameni! Şi judecăţi bune. Chiar dacă uneori spunea lucruri dure la adresa maghiarilor, spunea adevărul! Şi s-au creat nişte disensiuni, pentru că unii (care ar fi vrut să îl debarce) s-au folosit de pretextul mutării Sediului „Vetrei” la Cluj. Nu s-a întâmplat acest lucru dar am colaborat foarte bine cu filiala din Cluj. Să ştiţi că noi l-am pus acolo, la Cluj, pe Gheorghe Funar ca primar!
– A câştigat mandatul de primar din partea P.U.N.R.?
– Da!
– Pe „filiera” „Vetrei”?
– Da! Noi am fost primii care am mers la Bucureşti, la discuţii oficiale cu liderii României (Iliescu, Roman etc.)… Au fost necesare aceste demersuri, pentru că lucrurile nu mergeau aşa cum se spunea…
– Ştia el, Kiraly Karoly, cum să dejoace acţiunile revendicative româneşti! Nu avea „experienţă” din timpul regimului Ceauşescu? Era în „graţii”…
– Cum sa vă spun, Ceauşescu cred că era si el un om de bună credinţă, a crezut în „sinceritatea” – chipurile – acestui Kiraly Karoly. Care, de fapt, nu era deloc sinceritate.
– Era convingător…
– Voia neapărat rezolvarea problemei separării şcolilor, ştia că o lege dată nu se mai dezleagă! Ce şi-a zis el: „să terminăm odată cu şcolile…”
– În final, cum a fost?
– Din păcate, şcolile s-au separat… Dar mult mai târziu, în „democraţie”, când aveam deja Parlament ales de popor!
– Nu v-au scris pe „lista neagră” cei din U.D.M.R.?
– Cei din P.U.N.R., deşi nu eram membru, m-au pus la alegerile locale din 1992, pe lista lor de candidaţi şi, deşi eram al 10-lea, românii au votat suficient de mulţi încât să mă aleagă şi pe mine! Vă daţi seama ce putere mare avea P.U.N.R., atunci?
– S-au „bucurat” maghiarii?
– Cu vreo două săptămâni, înainte de a se înfiinţa Consiliul Municipal Târgu-Mureş, Borbely (mare udemerist) a început demersuri împotriva prezenţei mele acolo. Să mă scoată din „schemă” (râde, n.a.), că altfel U.D.M.R.-ul nu mă va valida! Până la urmă, eu m-am retras şi, în locul meu a intrat un director – Popa – un om de altfel foarte bine pregătit. În vremea aceea, în Consiliul Local erau numai personalităţi…
– A existat, în finalul carierei sale politice, nemulţumiri la adresa lui Radu Ceontea?
– Cum să vă spun! Foarte mulţi ar fi dorit să primească diferite funcţii… Or, el avea putere! Şi Radu Ceontea îi cam cunoştea şi, de multe ori, le-a spus: „nu!” Le-a „închis uşa în nas” şi, cei în cauză, s-au schimbat…
– În ce relaţii eraţi cu dânsul?
– Nu am avut decât relaţii instituţionale. Eu doar l-am „urmărit” ce face şi cum face… Mi-am dat seama că, alături de el, vom ajunge la „capătul tunelului”. Nu am discutat cu el prea mult! Nu ne-am făcut complimente reciproce! Dar am susţinut mereu „Vatra”, pe el însuşi… Dacă nu era el vă spun „cu mâna pe inimă”, iredentiştii ne-ar fi „mâncat”… Eu îi mulţumesc pentru aceasta! Nu ar fi fost un altul capabil să conducă „Vatra Românească”…
– Aveţi vreun regret faţă de cineva?
– Îmi pare rău că, pe Daniela Soare, aş fi putut să o ajut să ajungă în Parlament! Dar am simţit că nu ar fi vrut! Ea a făcut extraordinar de multe lucruri (nu numai pentru învăţământ) şi a avut o atitudine demnă, curajoasă! Este adevărat ce vă spun: era aşa, ca un bărbat!
– A fost printre cei mai reprezentativi din „Vatra”?
– Disting trei oameni din „linia întâi” a mişcării naţionale româneşti din „Vatra”: pe Radu Ceontea, Ioan Sabău-Pop (şi acesta a suferit mult, dar nu a avut dosar penal), Daniela Soare… Eu am avut două dosare penale, mă şi vedeam spânzurat în piaţă…
– V-aţi comportat – şi dumneavoastră – „la înălţime”!
– Dacă nu aş fi devoalat public „muşuroiul” antiromânesc, orchestrat de extremişti maghiari, românii noştri nu s-ar fi „deşteptat” atât de repede şi maghiarii nu au mai putut face chiar tot ceea ce voiau… Vă repet: şi mie mi-a fost frică! Cred că Cel de Sus m-a ajutat! Dar ce am făcut, eu, a fost la scară mică! Radu Ceontea a făcut la „scara mare”! Şi, de aceea, mulţumesc lui Radu Ceontea de trei ori pentru ce a făcut: pentru mine (că am scăpat ), pentru Ardealul nostru, pentru România!
– V-a surprins plecarea lui Radu Ceontea intempestivă, din Târgu-Mureş?
– Ce se întâmplă? Extremiştii maghiari, din U.D.M.R., au acţionat pe mai multe “fronturi”! Locuia pe strada Bolyai, într-un apartament aparţinând unui transfug din Canada! Iar maghiarii l-au activat pe acesta! Şi a făcut o cerere, ca să îşi primească locuinţa înapoi… Iar Justiţia noastră i-a retrocedat-o!
– Nu se putea rezolva, altfel, problema?
– Normal, dar primarul Dorin Florea… Dacă acesta ar fi apreciat ce rol mare a avut Radu Ceontea în mişcarea românească din Ardeal, ar fi putut să-i dea o casă, un apartament… i-a zis: „nu avem ce să facem, nu putem!” Şi nu i-a dat! Poate că i-o fi oferit ceva, dar Radu Ceontea era un om foarte sensibil şi nu „înghiţea” chiar orice! Eu nu am ştiut de situaţia aceasta a lui, dar alţii din „Vatra” şi P.U.N.R. ştiau! Şi oamenii l-au cam părăsit şi Ceontea a simţit acest lucru! Şi-a zis: „mă duc, să nu îi mai văd pe ăştia din Târgu-Mureş!”.
– Mi-a vorbit domnul Sabău-Pop de unele dezacorduri avute cu Radu Ceontea!
– Da, da… Ioan Sabău-Pop a fost, se pare, unul dintre cei care au dorit să ducă sediul central al „Vetrei Româneşti” la Cluj… iar Ceontea, când a înţeles că a ajuns un „om al nimănui”, s-a dus din Mureş (la Sibiu într-o comună săsească locuită de ţigani)! S-a dus la primar şi a reuşit să cumpere o casă, să o renoveze… În scurt timp, acolo, toată lumea îi admira… ziceau: „senatorul nostru”. S-au purtat foarte frumos cu el!
– L-aţi căutat vreodată?
– Am fost pe la el, la Dobârca, o singură dată! Nu a dorit să discute prea multe! După un timp, m-au sunat preşedintele Florin Oproiescu (de la „Vatra”) şi fostul preşedinte al P.U.N.R. (Coriolan Bucur) cu informaţia că… a murit Radu Ceantea!
– Cum a fost la înmormântarea lui Radu Ceontea? Au venit mulţi prieteni?
– Ce să spun, „prieteni”! Nu a fost lume! Au fost foarte puţini. Cam 20 de oameni! Noi, de la Târgu-Mureş, am mers cu maşina mea… Au venit şi Oproiescu cu soţia, Bucur… Şi a fost o slujbă de înmormântare normală, preotul ortodox l-a prohodit şi urma să îl ducă sus pe deal… Plângeau copilele astea, Teodora și mama ei… Şi eu am plâns (lăcrimează, n.a.)… La un moment dat, era să se răstoarne cu sicriul şi i-am spus fiicei lui Radu Ceontea (Teodora) că, dacă voi fi sănătos peste 7 ani, eu îl voi aduce pe tatăl ei la Târgu-Mureş (plânge, n.a).
– V-aţi onorat promisiunea!
– Da, m-am ţinut de cuvânt…
– A fost greu?
– L-am pus pe Oproiescu să facă o fundaţie, „Fundaţia Radu Ceontea”… I-am spus că nu pot aduna bani, altfel, de la oameni, să facem ceva corect… Am scris în ziar, am început să facem o chetă publică! De mare folos ne-a fost de la Târnăveni, maistrul Petru Lechinţan – un colaborator fervent al ziarului nostru.
– L–am cunoscut, a fost un om de caracter… Cred că l-am vizitat, de 5-6 ori, acasă… Dar cei apropiaţi, de Radu Ceontea, cum au reacţionat?
– Prieteni de-ai lui, sau apropiaţi, mai puţin sau… nimic… Au dat oameni simpli!
– Incredibil!
– Vă daţi seama cu ce fel de oameni am avut de-a face?
– Lazăr Lădariu a contribuit financiar?
– Da! Pe mine, Lădariu m-a susţinut în demersul publicistic privitor la cauza românilor ardeleni. Şi eu m-am „revanşat” faţă de dânsul, când toţi tăceau, atunci când a avut loc şedinţa în care Radu Ceontea l-a propus să fie candidatul P.U.N.R.la alegerile parlamentare, în 1992.
– Celor indiferenţi, la aducerea osemintelor lui Radu Ceontea la Târgu-Mureş, nu le-aţi „bătut obrazul” un pic?
– Ei, mai criticam eu… Le-am zis că ar trebui să fim mai sensibili la asemenea probleme! Măi, cum putem noi să lăsăm un general, pe câmpul de luptă? Şi încet-încet, am răzbit!
– Cu locul de înmormântare a fost mai uşor?
– M-am înşelat când am crezut că, pentru ceea ce a însemnat Radu Ceontea, ni se vor deschide toate porţile! Am dorit cu tot dinadinsul să fie înmormântat într-un cimitir românesc, ortodox! Este vorba de cel de la Biserica de Piatră. Ni s-a cerut, enorm, pentru pământul din cimitir! Vreo 12 sau 14.000 lei!
– N-a primit nici casă, nici (prea uşor) un loc în cimitir!
– Exact! Şi-aşa a fost! Din păcate! Am găsit un loc undeva, mai lângă altarul bisericii! Procedurile de reînhumare ne-au mai costat 11.000!
– Bani strânşi cu greutate!
– Cu foarte mare greutate!
– V-aţi mai întâlnit cu membrii familiei Ceontea?
– Când mergeam cu soţia (Rodica) la Bistriţa, unde a terminat liceul, dădeam telefon familiei sale. Venea să ne vadă fiica lui, Teodora Ceontea, cu un buchet mare de flori (lăcrimează, n.a.)
– Credeţi într-o prietenie româno-maghiară?
– Tensiunea s-a mai dezamorsat, dar… În 1999, în Mureş domnea o hegemonie maghiară generalizată. Mi-am pus toată silinţa să avem un primar român, pe Dorin Florea! Am scris şi o carte, sugestivă, numită, Bătălia pentru Primăria Târgu-Mureş!
– Să revenim! E posibilă o prietenie interetnică?
– „Liniştea” lor, de acum, nu înseamnă că ea este „simpatică”: cumpăr pâine dintr-un loc unde o angajată maghiară (toţi angajaţii sunt maghiari!) mă cunoaşte, suntem în relaţii foarte bune. Şi văd că discută, surprinse, între ele! Ce? Simplu: nu ştiau româneşte! Au învăţat nişte cuvinte comerciale, iar în rest se întreabă una pe alta: „ce zice ăsta!?” Românii sunt persecutaţi nu pe faţă! La stat nu au acces la funcţii şi locuri de muncă pentru că nu cunosc suficient maghiara în societăţile cu patroni unguri, etnici români nu găsesc nici cu lumânarea. Şi în judeţul Mureş, românii, la ei acasă, au ajuns cetăţeni de rangul doi.
– Domnule Cismaş, vă mulţumesc pentru tot şi toate!
– Şi eu vă mulţumesc.
