BRÂNCOVENEŞTI, UN TOPONIM MUREŞEAN EVOCATOR AL ISTORIEI TRAGICE TRANSILVĂNENE

Pagini regăsite

Încercând să clarificăm semnificaţia unor denumiri de localităţi din spaţiul mureşean, am intrat şi pe site-ul wikipedia.org, din care aflăm următoarele: „Brâncoveneşti (mai demult Ieciu, Delavrancea, în maghiară Marosvécs, Vécs, în germană Wetsch) este satul de reşedinţă al comunei cu acelaşi nume din judeţul Mureş, România”. La rândul său, autorul articolului Castelul de la Brancoveneşti de pe site-ul art-historia.blogspot.com îşi arată nedumerirea atunci când spune: „De ce se numeşte Brancoveneşti acest sat de lângă Reghin (oraş săsesc), cu castel aparţinând unor vechi familii nobiliare maghiare, nu am reuşit să aflu”.
Pentru început, vom încerca elucidarea unor aspecte lingvistice, privite însă şi dintr-o perspectivă istorică. Zona este una strategică şi, din acest motiv, aici a existat un castru roman, în care era plasată o garnizoană (Ala nova Illiricorum), cu rolul de a stăvili înaintarea „barbarilor” dinspre răsărit. Pe locul acestuia va fi ridicată, la începutul Evului Mediu, o cetate maghiară, distrusă în timpul marii năvăliri mongole din 1242. Pe o înălţime, începând cu secolul al XV-lea, va fi ridicat unul din cele mai bine păstrate castele renascentiste din Transilvania, asupra căruia vom reveni în continuare.
Termenul Vécs nu are nicio semnificaţie în limba maghiară. Numele localităţii este atestat, sub diferite forme, de-a lungul timpului. Iată doar câteva dintre acestea: „castrum Wecheu” (1228, prima atestare); 1319 - Veech; 1332-1337 - „Sacerdos de Vech”; 1348 - Veech; 1461 - „parochialis ecclesie Omnium sanctorum in Vetz”; 1555 - „Datum in Arce Wech”; 1589 - „Véczy oppidum”; 1605 - Vécs; 1648 - „ad arcem Vecz” etc.. Un înscris din 1839 pare să elucideze etimologia latină a acestui oiconim: „Véts; Wétsch, Vechinum vechia, Vetsinum, Iies, Iets, Fets”. NUMELE LOCALITĂŢII CONTINUĂ LATINESCUL VICINUM,-I, SUBSTANTIV NEUTRU ÎNSEMNÂND „APROPIERE, VECINĂTATE”. Aşadar, ar fi vorba de „satul din apropierea cetăţuiei, a castelului (arx,-cis, din documente)”, ai cărui ţărani erau aserviţi castelanilor şi care furnizau produsele agricole necesare traiului acestora. Ne putem gândi că astfel de situaţii, frecvente în lumea medievală, au determinat alunecarea semantică a substantivului latinesc vicinus,-I, „apropiat, vecin”, la înţelesul de „şerb, iobag, ţăran aservit” în Moldova. De menţionat că tot începând cu secolul al XIX-lea sunt prezente formele Ieciu, Jeciu (pronunţate identic), la 1854, 1857, 1877 etc. (vezi pentru detalii Szabó M. Attila - Erdély, Banság és Partium törteneti és közigazgasi Helységnévtára, 1 A-O, Dicţionarul istoric şi administrativ al localităţilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Editura Pro-print, Miercurea-Ciuc, p. 169).
Aşa cum va rezulta şi din fragmentul unui discurs al primarului român al Târgu-Mureşului din perioada interbelică, Emil Aurel Dandea, forma normală a denumirii comunei ar trebui să fie Brancoveneşti, pentru că prin ea se evocă tocmai destinul tragic al Mitropolitului Sava Brancovici, care şi-a găsit sfârşitul închis în castelul de acolo, întrucât a refuzat să îşi renege credinţa ortodoxă. Forma Brâncoveneşti poate avea două explicaţii. Din punct de vedere fonetic, fonemul a, aflat într-o silabă neaccentuată şi urmat de consoana n, se închide la î. Pe de altă parte, poate fi vorba de o curioasă chestiune de etimologie populară. Etimologia populară este greşeala la nivel lexical care constă în întrebuinţarea unui termen mai bine cunoscut în locul unuia mai rar, de obicei neologic. Rămân celebre, în această privinţă, gafele de exprimare ale personajelor lui Ion Luca Caragiale; de exemplu: scrofulos la datorie, în loc de scrupulos; renumeraţie (=salariu) mică în loc de remuneraţie (Ghiţă Pristanda). Acest fenomen lingvistic se înregistrează îndeosebi la termeni ai limbii comune şi mult mai rar la substantivele proprii. Nu este exclus, însă, ca în acest caz să fi intervenit o apropiere a denumirii iniţiale de mult mai cunoscutul nume al domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu.
Denumirea Brancoveneşti/Brâncoveneşti a fost în uz între 1921 şi 1927, a fost interzisă în perioada horthyistă (1940-1944), a funcţionat în paralel cu denumirea Marosvécs în vremea existenţei, de tristă amintire, a Regiuni Autonome Maghiare, pentru ca ea să fie impusă până astăzi prin Legea nr. 59/1974, privitoare la sistematizarea teritoriului (cf. Szabó M. Attila, loc. cit.).
Despre raţiunea pentru care a fost atribuit acest nume comunei imediat după Marea Unire şi despre felul absolut bizar în care numele prozatorului Barbu Ştefănescu-Delavrancea a ajuns să se „rătăcească” pe plaiurile mureşene, aflăm din broşura NEMULŢUMIRILE ARDEALULUI ŞI CHESTIUNEA MINORITARĂ. Discurs rostit la mesajul tronului în şedinţele Camerei Deputaţilor din 31 Octomvrie şi 1 Noiemvrie 1928 de Dr. Emil Dandea, deputat de Mureş, Bucureşti, Imprimeriile Statului, 1928, p. 63-65, realizată după stenogramele acelor şedinţe (am redat în mod strict documentul, păstrând ortografia epocii):

„Caracteristică este şiretenia perfidă cu care caută şi prin care aproape totdeauna reuşesc să inducă în eroare pe conducătorii autorităţilor superioare, cari nu cunosc sufletul lor, şi, în special, pe fraţii noştri din Ţara mamă.
D-lor deputaţi, există în judeţul nostru Mureş, un sat numit înainte Jeci. Acolo, un oarecare baron Kemeny avea un castel. În acel castel şi a dat sufletul, după săvârşirea unirii religioase, mitropolitul ortodox de Alba Iulia, Sava Brancovici, care, fiindcă nu voia să treacă la uniaţie, a fost scos din scaunul episcopal şi a fost bătut până la sânge în piaţă, în Alba Iulia. A fost închis în castelul acela, unde şi-a dat apoi sfârşitul. Comuna aceasta Jeci, noi, localnicii, am botezat-o imediat după unire, Brancoveneşti, în memoria acelui mitropolit martir al credinţei sale strămoşeşti. S'a întâmplat, ca acel castel, ulterior, a fost consacrat pentru şedinţele afirmative literare ale aşa-numitului «Helicon» al scriitorilor maghiari, aşa numesc ei o societate literară a lor unde cică fac literatură. Destul că domniile lor nu se simţeau bine în acel castel, cu toate că este foarte luxos, fiindcă era numirea comunei care îi jena. Când era vorba să ceară un bilet de tren sau un certificat dela primărie cu «Brâncoveneşti», totdeauna le aparea spectrul umilului Vladică Valah, ucis de ei şi care şi-a dat sufletul de martir în castelul acela.
Atunci, ce au făcut? Au venit la Bucureşti, fără să ştie nimeni dintre noi, dintre cei localnici; s'au prezentat la Ministerul de Comunicaţii şi au cerut să se schimbe numirea acestui sat. Pe ce motiv? Vroiau să dovedească loialitatea lor, spuneau, deoarece este în acea comună o societate literară «Helicon», unde se ţin şedinţe literare şi, pentru apropierea sufletească între români şi maghiari, ei oferă ca numele acestei comune să fie numele unui vrednic scriitor, fiu al neamului romanesc. Şi atunci, d-lor, s'a convenit să se dea numele «Delavrancea». Şi staţiunea poartă acum numele de Delavrancea. Funcţionarii aceia superiori din Ministerul de Comunicaţii sunt de atunci desigur şi mai ferm convinşi de loialitatea extraordinară a ungurilor acestora, cari se prezintă la Bucureşti, şi oferă ca numele unei localităţi, unde ţin ei şedinţe literare, să poarte numele unui scriitor român.
Şi în cercurile acelea din Bucureşti desigur, s'a întărit şi mai mult convingerea că noi, ardelenii, calomniem pe unguri şi în special, că generaţia aceasta tânără de înflăcăraţi, nu poate vorbi cu temeiu.
Vedeţi care a fost diplomaţia. Scopul lor a fost ajuns.”

Într-adevăr, de pe acelaşi site aflăm suficiente informaţii despre castelul din Brâncoveneşti, mai puţin despre soarta înaltului ierarh al Bisericii ortodoxe române trasnsilvănene, întemniţat între zidurile acestuia.
Iniţiat pe la 1400 de familia nobilului maghiar Losonczi Dezsofi, castelul îşi va schimba frecvent în următorul veac şi jumătate stăpânii; în 1610, intră în proprietatea lui Gabriel Bethlen, voievod al Transilvaniei; va fi preluat apoi de principalele Gheorghe Rákoczy al II-lea, care - pentru serviciile aduse - îl va dona, împreună cu cinci sate de iobagi, unui comandant militar, Ioan Kemény. Castelul va rămâne în proprietatea acestei familii peste trei sute de ani. Mişcările sociale şi politice, invaziile, degradarea firească cauzată de timp şi - nu în ultimul rând - restaurarea neinspirată din 1816, condusă de arhitectul István Möller, poruncită de baronul Miklós Kemény, au dus la schimbări ireversibile şi la denaturarea aspectului iniţial al monumentului. Iar de o soartă mai bună n-a avut parte nici în perioada comunistă, când acolo a funcţionat un azil pentru copiii cu handicap mintal sever.
Să revenim, însă, la perioada interbelică. În 1926, contele János Kemény cheamă la castel „28 din cele mai proeminente personaje literare [sic!] maghiare din România, dar care au decis să nu participe, au acceptat soarta minoritară”. (?) Acelaşi site al localităţii face precizarea că „La castelul de la Brancoveneşti a fost fondată societatea Helikon, la reuniunile căreia au participat” veritabili oameni de cultură maghiari, fondatori ai revistei „Erdelyi Helicon” (între aceştia, Károly Kós, Tamási Áron, Aladár Kuncz, László Tompa), dar şi scriitorii cu vederi revanşarde extremiste (de pildă, viitorii criminali de război, acuzaţi de crime contra umanităţii, Wass Albert şi Nyirö József). De altfel, orientarea revistei, în ansamblu, urmărea o subtilă desprindere culturală a Transilvaniei de restul Ţării, „propagând ideea unei literaturi ardelene de limbi şi origini culturale diferite” (s.n.).
Castelul a fost retrocedat după 1990 familiei Kemény, iar din 30 septembrie 2014 a fost deschis pentru public. Proprietarii au înţeles să facă şi un gest „pios”, „patriotic”, aşezând în incinta sa rămăşiţe pământeşti ale criminalului de război transfug Wass Albert: „O parte din cenuşa scriitorului maghiar din Transilvania, care a trăit ultima parte a vieţii în emigraţie în Statele Unite, au fost aduse [sic!] la Brâncoveneşti şi aşezate [sic!] cu acordul familiei Kemény în parcul castelului, aproape de Masa Helikon, într-o piatră imensă cu inscripţia „A kö marad!” (Piatra rămâne!)”. (Observaţi, stimaţi cititori, „corectitudinea” limbii române, utilizată pe respectivul site!)
Aşadar, osemintele unui martir al românilor de acum trei veacuri stau alături de cenuşa unui călău al românilor din perioada horthyistă a celui de Al Doilea Război Mondial! Iar aceasta s-a putut întâmpla datorită nepăsării, neştiinţei (impardonabile!) sau a compromisurilor, inclusiv în plan istoric şi cultural, a diriguitorilor noştri! Studiul de faţă mai dovedeşte, însă, un lucru: monumentele trecutului şi aplecarea înspre faptele vechi de limbă sunt instructive, ele ajutându-ne întru înţelegerea istoriei locale şi naţionale!