GEORGE CĂLINESCU, SPIRITUS RECTOR AL CULTURII ROMÂNEŞTI PRIN CUVÂNT

Pagini regăsite

Rândurile de faţă reprezintă, într-adevăr, nişte „pagini regăsite”, iar aceasta din cel puţin două perspective. Mai întâi, pentru că ele sunt extrase din al doilea număr al suplimentului anual al „Revistei de istorie şi teorie literară”, Colecţia «CAPRICORN», [Bucureşti], 1985, care urmărea recuperarea unor intervenţii în public foarte puţin cunoscute sau absolut inedite şi ale unor conferinţe susţinute de George Călinescu; manuscrisele sunt datate între noiembrie 1943 şi martie 1948. Textele, grupate sub titlul APROAPE DE ELADA - Repere pentru o posibilă axiologie, au fost selectate şi comenate în partea I, intitulată Prolegomene, de către Geo Şerban, ca fiind nişte „[…] preliminarii în examinarea raporturilor dialectice dintre cultură şi factorii de interferenţă determinanţi, privitoare la identificarea tiparelor cu funcţie modelatoare în creaţie, a metamorfozelor specificului artistic în spaţiu şi timp, a condiţiei umane în genere” (p. 19). Acestor „regăsiri” li se adaugă cea a subsemnatului, infinit mai modestă: am reprodus şi am comentat succint doar câteva pasaje, dintre acelea care ating probleme stringente ale culturii din acea vreme, dar şi din timpul nostru şi cărora criticul şi istoricul literar le oferea răspunsuri adecvate şi soluţii pertinente cu şapte decenii în urmă. Este şi motivul pentru care am ales eseului nostru acest titlu incitant şi prin care subliniem un mod bine fundamentat de gândire, care primeşte astfel girul continuităţii şi al universalităţii. Am marcat cu aldine comentariile noastre, în care am făcut observaţii asupra problemelor ridicate de G. Călinescu şi situaţiei lor în zilele noastre.
* * *
Conferinţa Prietenele noastre cărţile a fost rostită de George Călinescu în data de 12 decembrie 1945, ca o a doua prezenţă dintr-un ciclu organizat de Uniunea Patrioţilor în sala Dalles din Bucureşti, iar - mai târziu - a fost reprodusă integral în revista „Manuscriptum” (anul V, nr. 2/15, 1974), şi ea pune chestiunea raporturilor dintre viaţă, cititor şi carte (Note, p. 234-235). Poate să pară desuet astăzi de a mai vorbi despre „cetitul cărţilor”, într-o lume în care formarea personalităţii (cu tot ceea ce implică aceasta: flexibilitatea gândirii, stabilirea de corelaţii între domenii foarte diverse, conturarea unei perspective individualizatoare asupra societăţii şi a epocii istorice etc.) nu mai are căutare.
Pentru Călinescu lectura este o componentă esenţială a existenţei. Nu fără ironie, criticul spune: „Da, unii care nu ştiu să scrie şi să citească slove, citesc cartea vieţii, noi intelectualii trăim «viaţa cărţii»” (p. 33). Mai mult, lectura este un catalizator al elevării spirituale: „[…] cartea e un mijloc de intensificare a vieţii, şi un mijloc de obiectivare, de spargere a graniţelor experienţei individuale şi de asimilare a experienţei colective în timp şi spaţiu” (p. 34).
Nu doar cei care exclud aprioric universul lecturii sunt în greşeală faţă de cultură, ci şi cei care (foarte mulţi!) se raportează eronat la cunoaşterea prin investigarea tezaurului ascuns între coperţile volumelor. Există chiar nişte trepte ale raportării individului la carte, în dimensiunea sa materială, dar şi în cea spirituală, şi există - de asemenea - mai multe soiuri de «cărturari». Mulţi dintre aceştia au legături firave, tangenţiale, am spune chiar nefireşti, cu finalitatea intelectuală, atât de aparte, concretizată în fiecare carte. De aceea, acest eseu poate fi considerat şi un minim îndreptar cât priveşte felul în care nu trebuie să ne apropiem de universul cărţilor.
Cel mai jos se găseşte librarul, care vede cartea sub aspect strict comercial, ca pe un produs a cărui valoare este direct proporţională cu vandabilitatea: „Nevăzând în carte decât un obiect vandabil, librarul (vorbesc în general) stimează pe autor ca pe un furnizor de marfă care se petrece [= se vinde, se rulează rapid] sau de marfă care nu se petrece” (p. 34). Privind lucrurile din perspectiva zilelor noastre, ar trebui să fim nostalgici, întrucât librăriile au devenit nişte rarae aves sau au dispărut cu totul în oraşele noastre. Internetul este util, dar e îndoielnic că prin hăţişurile lui sunt mulţi cititori atât de avizaţi, încât să ajungă la o informaţie pertinentă şi bine documentată. Librarii „clasici” au cam dispărut, iar locuitorii din oraşele şi comunele ţării ştiu în ce s-au transformat acele clădiri în care intrai cu sfioşenia, dar şi cu speranţa unei aproprieri reale de spiritualitate…
Pentru G. Călinescu, bibliofilul se găseşte pe o treaptă superioară librarului; totuşi, el rămâne „[…] un colecţionar, ca cel de timbre. O marcă rară poate să coste un milion, însă dacă o lipeşti pe scrisoare, scrisoarea nu merge. Bibliofilul nu iubeşte pe autor, ci îmbrăcătura cărţii, raritatea ei, hârtia, filigrana”. Aceasta nu înseamnă că scriitorul era insensibil la aspectul cărţii şi pleda pentru aspectul decent al acesteia: „Cartea, hrană a spiritului, trebuie să fie bine învesmântată. Cartea decentă şi fină, tiparul corect, ediţia bine îngrijită, cartea în colecţie, sunt imperative ale bunului gust livresc” (p. 35). Trebuie să existe o concordanţă între valoarea cărţii şi aspectul ei: „O adevărată repulsie îmi produc cărţile insignifiante în ediţie de bibliofilli. Îmi fac impresia unor veşminte somptuoase puse pe manechine. Experienţa mi-a spus că marele scriitor caută a se tipări decent, cu eleganţă discretă, în vreme ce mediocrii au o preferinţă vădită pentru cartea cutie de bomboane” (p. 36). În deceniile următoare scrierii acestor rânduri, lucrurile au devenit mult mai complexe: nevoia reală de culturalizare a ţării a impus mai ales tiraje şi colecţii de masă (gen „Biblioteca pentru toţi”), în care aspectul era secundar; ne uitam cu invidie la cărţile străine de înaltă ţinută, care mai apăreau din când în când, inclusiv - vai! - a unor ediţii publicate la Moscova. Astăzi cărţile, de valoare sau nu, aspectuoase sau nu, sunt în ediţii bibliofile, în sensul unui tiraj mereu limitat, din cauza criteriului financiar şi care - prin aceasta - devin greu accesibile. Nici bibliologul (bibliograful) şi nici savantul nu se bucură de prea multă consideraţie din partea scriitorului. Cel dintâi „[…] nu vede în cărţi decât titlul şi cotoarele, ştiinţa lui e o «cotorologie». Pentru el cărţile sunt ca nişte cadavre într-o sală de morgă, simple numere de ordine şi goale date statistice” (p. 38-39). Cel de-al doilea „[…] umblă la indice şi e contrariat de cărţile care n-au un astfel de apendice” (p. 39).
Trecând la cei care citesc efectiv cărţi, G. Călinescu se opreşte la două cazuri extreme: oamenii „care citesc o singură carte sau prea puţine” şi „aceia care citesc prea multe”. Călinescu îi avea în vedere, în prima situaţie, pe oamenii simpli şi pe bătrânele bisericoase, pentru care lectura este „o manie inocentă”, un misticism mişcător. Trebuie să ne gândim, însă, şi la o situaţie mult mai gravă: aceea în care o lectură exclusivă duce la un fundamentalism periculos, religios sau politic. Coranul, considerat alfa şi omega cunoaşterii, a dus la distrugerea bibliotecii din Alexandria; Biblia a putut fi invocată drept bază a cruciadelor, dar şi a rugurilor aprinse de Inchiziţie; „Biblia” fascismului a fost „Mein Kampf” al lui Adolf Hitler, iar cea a comunismului a fost „Manifestul Partidului Comunist” al lui Karl Marx şi Friedrich Engels. Absolutizarea ideilor din astfel de scrieri, puse în practică de către indivizi lipsiţi de deschidere culturală, a dus la dictaturi şi la drame ale umanităţii care s-au întins uneori de-a lungul mai multor secole. Autorul consideră că a doua situaţie este „un semn foarte adesea de neintelectualitate”, iar „Persoanele care devoră astfel cărţile n-au nicio noţiune de literatură, dar au câteodată o ţinută agresivă, agasantă pentru veritabilul intelectual” (p. 40-41). O varietate a acestui ultim tip de lector este «pasionatul de o problemă», a individulului care se cantonează în citirea unor texte, în lipsa unei veritabile selecţii, fără a cunoaşte, în fapt, contextul respectivei chestiuni. E un diletantism egalat doar de cei care citesc doar „capodopere” din scrierile unor autori disparaţi sau autori de renume. Toate acestea sunt semne de autodidacticism, iar „Autodidactul înghite multă celuloză tipărită, dar se hrăneşte puţin, fiindcă nu ştie să meargă de-a dreptul la sucuri. De aici rezultă şi acest aparent paradox că omul cult citeşte puţin” (p. 43). Autodidactul se caracterizează prin suficienţă şi agresivitate, întrucât el „crede că judecata lui este infailibilă” (p. 44). Lista unor lecturi deficitare se încheie cu cele făcute de compilator. „Acesta ia două cărţi şi le citeşte şi pe baza lor face o a treia. […] Lectorul nu mai este un iubitor al cărţii, ci un ambiţios, un parazit care trăieşte de pe urma lor” (p. 45). În acea vreme lectura acelor două-trei cărţi era necesară; astăzi, graţie internetului, compilaţiile se pot face şi fără a citi vreo pagină tipărită despre subiectul tratat. Se poate, astfel, „confecţiona”, fără niciun efort intelectual şi într-un timp record, o lucrare de licenţă, de masterat sau de doctorat, pe o temă care îi este aproape străină compilatorului. Este unul din principalele motive pentru care există acum o adevărată inflaţie de astfel de scrieri fără nicio valoare, apreciate cu calificativul „magna cum laude” de membri ai unor comisii care au promovat în mediul universitar pe baza unor lucrări redactate similar. Ele se găsesc la graniţa destul de nesigură dintre nonvaloare şi plagiat…
Ne putem înteba cum se raportează G. Călinescu însuşi la receptarea culturii prin lectură. Răspunsul îl găsim în textul aceleiaşi conferinţe: „Eu de mult nu mai citesc nici cărţi, nici autori. Eu citesc literaturi. Adun monumentele unei literaturi a cărei limbă o cunosc laolaltă sau pe duşumea, îi aşez pe toţi cronologic şi apoi o iau de la capăt şi citesc… literatură. Emoţia e indicibilă şi profitul incalculabil” (p. 43). Lumea cărţilor este „mai statornică decât cea vizibilă” (p. 46) şi îi permite realizarea de corelaţii originale peste spaţii şi secole. Retragerea în lumea cărţilor este, şi ea, o aparentă solitudine: „Cei care mă văd cufundat în cărţi mă numesc singuratic şi insociabil. Eu solitar? Când merg izolat pe stradă, păşesc investit [= înveşmântat] de umbre!” (p. 48).
Acest text călinescian poate fi considerat un mic manual de pedagogie a lecturii, un ghid pentru cei care se hazardează prin hăţişurile bibliotecilor şi care doresc să aibă reale beneficii intelectuale şi formative în urma „zăbavei” în preajma cărţilor.
* * *
Conferinţa Civilizaţie şi cultură a fost expusă de G. Călinescu, în data de 17 februarie 1947, de la tribuna aulei Fundaţiilor Regale din Piaţa Palatului; textul autograf se păstrează la B.A.R. (Arhiva Călinescu, Mapa III, mas. 44) şi a fost reprodus, mai apoi, în revista „Secolul XX”, nr. 4 (159/1974) (Note, p.235-237).
Tema conferinţei nu era una nouă, concurenţa / dinamica dintre cele două dimensiuni ale societăţii fiind prezente constant în dezbaterile ideologic-culturale din perioada interbelică. Preeminenţa culturii asupra civilizaţiei a fost susţinută mai cu seamă de intelectualii care îmbrăţişau tradiţia (cei din jurul revistei „Gândirea”, de pildă), în timp ce accentul pe factorul civilizaţie era pus de cei care aveau deschideri europeniste, dar şi de cei care cochetau cu ideologiile de stânga.
Pentru G. Călinescu, lucrurile nu se prezintă într-un mod tranşant, nu există un „divorţ” între acestea, pentru că „Într-o ţară înaintată, civilizaţia şi cultura merg mână în mână, în aşa chip încât un obiect de civilizaţie este în acelaşi timp şi un fenomen cultural” (p. 73).
Civilizaţia este un factor universal şi există societaţi fără cultură sau având o cultură „de import”, lipsite de specificitate, de individualitate şi incapabile de creaţie spirituală. Astăzi, atât de promovata globalizare nu constituie decât o agresiune a civilizaţiei asupra oazelor de cultură care mai există în spaţiul european, cum ar fi, de exemplu, cel românesc, o încercare de extindere a unui tip de societate care nu a avut sau şi-a pierdut rădăcinile, care ignoră cu suficienţă trecutul, pentru care viitorul e plasat într-o nebuloasă, iar prezentul e arealul deplin al fericirii, în măsura în care el asigură nevoile elementare ale indivizilor.
Cultura e un factor particular, iar conferenţiarul îşi punea întrebarea: „Din ce e făcută cultura?”, şi tot el răspundea îndată: „Din biserici, monumente arhitectonice, compoziţii muzicale, poeme, tablouri, covoare, mobile, ceramică, veşminte etc.. Toate acestea n-au nicio semnificaţie dacă nu le raportăm la om, de fapt ele nu există ca obiecte de cultură decât prin semnificaţia pe care le-o dăm. […] Un popor care n-are monumente, nu are nici spirit, pentru că spiritul e o forţă prin definiţie expresivă şi un spirit care nu se materializează, e în stare de vegetare şi de inconştienţă” (p. 67). Schimbând oarecum doar terminologia, am putea spune că elementele de civilizaţie ar trebui să se constituie în infrastructura ansamblului social, peste care să se grefeze într-un mod noncontradictoriu cele de cultură, care ar forma suprastructura comunităţii. A trăi într-o dimensiune spirituală înseamnă, de fapt, a da glas tuturor acestor bunuri culturale, dar şi a vibra, a rezona împreună cu acestea.
O altă chestiune, şi ea de stringentă actualitate, pe care o regăsim în această conferinţă, o constituie cea a priorităţilor: au întâietate instituţiile cu caracter civic sau cele culturale? Iată cum răspundea G. Călinescu:
„Dacă acum ni se pune întrebarea, care din aceste două aspecte este mai important [cultura sau civilizaţia - n.n.] pentru existenţa noastră, răspunsul nu e aşa uşor de dat. În tot cazul, răspunsul just nu e acela pe care îl dă omul nereflexiv. Când mi-am exprimat faţă de cineva aspiraţia mea ca România să aibă mai multe monumente, columne, palate, statui, acel cineva mi-a strigat: întâi spitale! S-ar părea că această strigare dovedeşte foarte mult bun-simţ, dar să ne ferim de prestigiul bunului-simţ. Admit şi eu că ne trebuiesc întâi spitale. Spitalul apare ca un moment de civilizaţie. Întrebarea trebuie refăcută altfel. Civilizaţia spitalului anticipă sau precede cultura? Răspunsul meu este: spitalul presupune o cultură înaintată. Şi într-adevăr ridică spitale numai corpurile sociale care au sensul milei de aproape, care e religie şi omenie, care posedă noţiunea ştiinţifică a imperativului sanitar. Câtă vreme nu există o ştiinţă medicală, o politică socială, o etică şi o religie, spitalul e cu neputinţă. Acest aspect al civilizaţiei e un rod târziu al unei evoluţii culturale. Căci ştiinţa, etica, politica sunt cultură” (p. 72). Citind şi meditând asupra acestor rânduri, vom conştientiza falsitatea şi chiar reaua-credinţă a celor care denunţă construcţia de monumente (cum ar fi ridicarea Catedralei Neamului), de statui, investirea de bani în iniţiative de durată, cum s-a întâmplat în chiar Anul Centenarului Marii Uniri, opunându-le necesitatea de a construi şcoli, spitale, locuinţe etc. şi aceasta, în condiţiile în care banul public este devalizat, furat, jecmănit de aproape trei decenii, iar eventualele resurse „stoarse” de la domeniul cultural vor fi direcţionate spre asistaţii sociali, spre plata „grasă” a unei administraţii care, astfel, devine obedientă faţă de putere şi agresivă faţă de potenţialii oponenţi ai acesteia. Utilul construcţiilor civice nu îl contestă nimeni, dar trebuie să ne punem o firească întrebare: pentru cine vor fi edificate ele - pentru nişte generaţii de fiinţe robotizate, lipsite de personalitate sau pentru nişte oameni apţi să perceapă gratuitatea actului artistic şi care sunt conştienţi de individualitatea lor în comunitate şi a neamului lor între celelalte naţiuni ale lumii, fapt realizabil doar prin intermediul culturii?!
Mai mult decât atât, însăşi strategia economică ar trebui regândită, ar trebui plasată într-un cadru temporal mai larg, cântărindu-se beneficiile pe termen lung, iar nu cele de moment: „Dacă economia condiţionează cultura, aceasta la rândul ei sporeşte economia. Lucrul e un truism din punct de vedere teoretic şi este învederat în faptă”. După ce exemplifică acest aspect socio-cultural-economic prin domeniile industriei tipografice şi cel al materialelor necesitate de muzică şi pictură, care pot duce la constituirea unor adevărate subramuri industriale, George Călinescu ajunge la următoarea concluzie pertinentă: „Putem afirma fără statistici că cea mai mare parte a mişcării industriale e tributară culturii şi numai un procent mai mic nevoilor de hrană. Suprimaţi arhitectura, şcoalele, cărţile, muzica, pictura, teatrele şi vom cădea în mizeria pastorală, aceea pe care o cânta în poezie Eminescu. Nevoile spirituale solicită procese industriale. Este sigur că avem nevoie de căi de comunicaţie pentru transportul hranei, dar curiozitatea, nevoia de a vedea alt peisaj mână pe oameni. Trenurile ar circula goale fără aceste nevoi culturale. Sunt ţări ca Italia care îşi scoteau o bună parte a bugetului din industrii turistice. Economia şi cultura sunt doi poli contradictorii şi comunicanţi care împing viaţa socială după acelaşi principiu după care funcţionează soneria electrică”. Or, la noi nu numai că fondurile destinate patrimoniului, ale atât de necesarelor restaurări ale acestuia sunt insignifiante, dar există parcă o politică bine concertată de eliminare a clădirilor din această categorie, mai ales a celor care nu sunt bine cunoscute şi aflate mai cu seamă în zone izolate sau în mediul rural. Castelele din Transilvania şi mănăstirile din nordul Moldovei nu pot fi, doar ele, „remorca” turismului cultural românesc… Investiţia în primenirea vestigiilor trecutului şi promovarea acestora poate deveni sursă substanţială şi pentru economie. Dar pentru aceasta e nevoie de oameni politici care să aibă o viziune de perspectivă, iar nu din aceia care se cantonează în cârpeli de moment sau în unica preocupare de a servi interese obscure şi aflate la limita sau în afara legalităţii…
* * *
Textul [Universitate-universalitate] a fost redactat spre a fi prezentat la deschiderea unui curs de literatura română (nu al lui G. Călinrscu însuşi) la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Manuscrisul este dificil de datat, dar scrierea sa nu poate fi anterioară lunii aprilie 1948, conform părerii îngrijitorului ediţiei. Şi tot Geo Şerban remarca faptul că „În dialogul călinescian cu studenţii răzbat ecouri îndepărtate”. Este vorba de primul mentor al criticului şi istoricului literar, şi anume profesorul Ramiro Ortiz, cel care a creat o adevărată punte culturală româno-italiană. Pentru acesta, „Nu ajunge voinţa de a studia, trebuie încă (mai ales!) şi priceperea de a studia”. Ideile lui Ramiro Ortiz (pledoaria pentru metodă, combaterea enciclopedismului, dar şi a îngustei specializări, condamnarea carierismului) se regăsesc în expunerea călinesciană (Note, p. 238-239).
Călinescu se arată iritat, mai întâi, de „întrebarea unor studenţi asupra «materiei» şi [de] pretenţia acelora a căror insonoritate culturală a fost constatată, de a da pe loc două sau trei «restanţe»” (p. 106). Desigur, lectura materiei de examen este absolut necesară, dar ea rămâne doar punctul de plecare pentru a dovedi „aptitudinea de a descifra valorile literare”. Reala direcţie a studiului în Universitate scapă multor „studenţi, care nu înţeleg spiritul Universităţii, [care] au tendinţa de a pretinde să li se pretindă cantităţi de cunoştinte, mensurabile la cântar”, iar „memorarea câtorva fascicole de curs apare ca o coborâre vertiginoasă sub nivel şcoalei secundare, care aceea, în felul ei, insistă asupra spiritului” (p. 107). Însă adevărata menire a studiilor superioare este una formativă: „Spiritul Universităţii este de a citi împreună cu profesorul, în vederea unei perfecţionări personale” (p. 107).
George Călinescu pune aici, întrebuinţând terminologia actuală, problema raportului între cunoştinţe şi competenţe. Diferenţa este, însă, enormă: în epoca respectivă, achiziţionarea de cunoştinţe era de la sine de înţeles şi constituia baza formării competenţelor. Ministerul de resort şi catedrele universitare, constatând că în zilele noastre elevii şi studenţii citesc şi învaţă tot mai puţin, au „subţiat” continuu programele de examen şi cerinţele din subiectele date au fost aduse la limita ridicolului, în numele axării pe competenţe. Astfel, posesorii unor calificative sau note „umflate” la Bacalaureat sau pe parcursul anilor de studenţie au iluzia unei veritabile pregătiri intelectuale, când - mulţi dintre ei - nici nu conştientizează sfertidoxismul în care au rămas, pe care nu-l poate acoperi petecul de hârtie numit diplomă.
„Universitatea, chiar şi la facultăţile strict pozitive, nu predă «materii», ci «spirit», care se mai numeşte şi metodă. A fi fost elevul lui Onciul sau elevul lui V. Pârvan, acesta este sensul. Poţi fi elev prin continuare pozitivă ori negativă, în amândouă cazurile pornirea este de la un factor imaterial.
Aşa stând lucrurile, reprobabilă mi se pare atmosfera pe care şi în presă unii tineri o fac împotriva frecvenţei cursurilor şi în favoarea litografierii lecţiilor. Desigur că nu sunt pentru exagerare şi pedanterie, dar tinerii trebuie să ştie ce este o Universitate şi care e deosebirea structurală de şcoala medie. Aci catedra are o formă personală şi accentul nu cade asupra materiei, deoarece se presupune că tinerii îşi procură singuri cantităţile de cunoştinţe de care au nevoie. Profesorul te învaţă un mod de a descuia biblioteca şi de a descifra. Nu-l poţi găsi nici în carte, pentru că opera scrisă e un proces închis, în timp ce cursul şi seminarul sunt exemple de acţiune. Profesorul e un actor, de presupus magistral, care joacă împreună cu şcolarii săi, lăsându-se descoperit în rutina şi invenţia lui, în perfecţii şi stângăcii. Nu poţi învăţa arta sa prin lectura memoriilor sau prin corespondenţă. Prezenţa pe acelaşi scânduri este un noroc de neînlocuit. Se înţelege atunci de ce o Universitate fără frecvenţă e un nonsens, e ca un institut de librărie care desface cărţi litografiate” (p. 108).
Acest frragment întins este semnificativ cât priveşte relaţia student - profesor - materie de studiu. Profesorul trebuie să-şi conducă învăţăcelul prin labirintul bibliografiei şi, mai ales, să-l înveţe cum poate ajunge la o judecată originală. În deceniile următoare scrierii acestor rânduri nevoia de a forma (evident, superficial) cadre pentru varii domenii a favorizat şi studiile de scurtă durată, mai apoi pe cele fără frecvenţă. Dar învăţământul teoretic, la zi, până în 1990, prevedea obligativitatea frecventării cursurilor şi seminariilor, cu un real câştig în formarea intelectuală a studenţilor. Apoi, în deceniile de „tranziţie”, înmulţirea facultăţilor de stat sau private, nevoia de a atrage studenţi nu prin prestigiul corpului didactic, ci prin facilităţi a dus la învăţământul la distanţă, la renunţarea obligativităţii de a urma cursurile. Totul a început să se transforme într-un jalnic troc: taxe (uneori şi mită) contra diplome de studiu. Nici vorbă, în aceste condiţii, să se mai păstreze ceva din aura profesorului universitar de altădată.
De altfel, dezamăgiţi, în anii de după Al Doilea Război Mondial, unii profesori se retrăgeau în cercetare „într-un cerc restrâns de tineri ucenici, hotărâţi, cum se zice, a lucra şi a face ştiinţă”. G. Călinescu nu contestă necesitatea cercetării specializate, „însă la literatură şi filosofie încurajarea de specialişti e, cred, primejdioasă. […] Ce folos poate ieşi din abandonarea sălii de curs? Misiunea profesorului ca persoană e să stimuleze alte persoane, în sforţarea lor spirituală originală, iar cei care lucrează «ştiinţific» sunt de obicei spirite simple ori practice” […] (p. 112).
Un alt fragment care ni s-a părut relevant este cel în care G. Călinescu opune învăţământul „dogmatic”, din liceu, celui care promovează „spiritul critic”, la nivel universitar. Primul formează cunoştinţe şi convingeri consacrate, sunt monedă de schimb curentă, cel de-al doilea formează personalităţi care vor avea posibilitatea de a se ridica deasupra nivelului mediu sau mediocru de înţelegere a lumii:
„Ceea ce trebuie să distingă şcoala medie de Universitate e aceasta: şcoala secundară predă noţiuni în chip dogmatic. Universitatea introduce în formularea însăşi a propoziţiilor ştiinţifice, un caracter critic. Astfel, ca să ne limităm la literatură, manualul de liceu declară că Alecsandri e cel mai de seamă pastelist român. Şi acolo o astfel de noţiune îşi atinge scopul ei didactic. Noi, aci, ne vom întreba de izvoarele critice ale acestei opinii, dacă există într-adevăr «pastelul», vom analiza conştiinţa estetică a lui Alecsandri, vom pune pe poet în raport cu fenomene literare cât mai largi şi vom trage concluzii în toată libertatea de spirit, fără nicio aservire faţă de vechile definiţii. Însă ne vom feri a decreta drept ultime adevăruri concluziile noastre. Noi căutăm să afirmăm spiritul critic, şi a decreta înseamnă a-l opri. Aşadar, studentul nu are a învăţa pe dinafară opiniile noastre rezultate dintr-un examen critic neprecugetat, ci căpăta pur şi simplu deprinderea examenului, fiindu-i îngăduit, dacă se poate, să formuleze el însuşi alte puncte de vedere mai întemeiate sau tot aşa de valabile. Orice tânăr care se încăpăţânează a ignora acest rost al Universităţii şi se obstinează a învăţa pe dinafară propoziţii fixe, fără a participa însuşi la procesul critic, redescinde la treapta de elev de liceu, şi încă a unuia rău, care se refuză sistemului de educaţie a şcolilor secundare, obţinute prin frecvenţă şi supraveghere” (p. 110-111).
Vom încheia acest excurs prin conferinţa călinesciană cu transcrierea a trei pasaje în care sunt elogiate rolul, rostul şi valoarea Universităţii:
„Acest scop [al Universităţii - n.n.], întrucât ne priveşte, e de a ne ridica pe cea mai înaltă scară a umanităţii, a face din noi nişte contemplatori ai universalelor. Chiar dacă ne pierdem pe cărări moarte, ceea ce interesează este spiritul cheltuit în această eroare”.
„Fiindcă, într-adevăr, Universitatea este puntea superioară a vasului de unde se văd marginile mării şi cerul. Cine a ieşit din ea fără fiorul marilor întrebări a trecut prin ea legat la ochi şi cu ceară în urechi ca Odiseu. Universitatea e un promontoriu de unde lucrurile sunt privite de sus, cei mai mulţi se coboară apoi în viaţă, puţini rămân, însă cei care descind pot înţelege pe cei rămaşi la altitudine. Prin urmare, Universitatea e locul marii tensiuni spirituale şi trebuie să evite cultivarea în secret a câtorva rutine auxiliare, la care este experimentat că aderă spiritele cele mediocre” (p. 114).
„Trebuie să ştiţi că Universitatea este în România cea mai înaltă instituţie culturală, de aci pornesc lucrările spiritului câte sunt. Noi n-avem alte cercuri de reflecţie asupra naturii fizice şi umane, singurul e în acest loc. Aici sunt grădinile lui Academus, şi aţi face o mare eroare dacă aţi mânca seminţe pe cărarea unde va păşi în vreun secol viitor sandala unui Platon român” (p. 115).

Categorie: