Epopeea lui Mihai Viteazul, Domn al Ţării Româneşti (1593-1601), Principe al Ardealului (1599-1601) şi Domn al Moldovei (1600) (I)

Când ungurii de astăzi îşi aduc aminte de vrednicul conducător ortodox Mihai Viteazul, a cărui mamă evlavioasă s-a călugărit sub numele Theofana, nu uită să urmeze disciplinaţi linia oficială antiromânească, trasată de şovinii Budapestei, conform căreia Eroul Neamului nostru, având „credinţă şi evlavie […] vestită în toată lumea” (în opinia episcopului Szuhay), nu ar fi fost altceva decât un fel de „accident” al istoriei, un aventurier mânat în luptă nu de o anume conştiinţă naţională, ci de viziunea „îngustă”, „primitivă”, de a fi îndrăznit să cucerească Ardealul, numit de el „ţară ungurească”! Că realitatea este alta, mult diferită, reiese cu claritate din multitudinea de documente, din arhive, de unde se poate deduce uşor cum acest bărbat dârz, crescut de mic „în deprinderea şi cinstirea Bisericii străbune”, şi-a dus cu cinste la capăt misiunea de a „lega”, în premieră, Ţările Române şi a le raporta la dăinuirea Europei creştine. Cu adevărat, numai un răuvoitor ar fi capabil să nesocotească „norul” de documente prin care marele nostru Mihai, făcându-se pe sine „scut” al Europei creştine, şi-a început epopeea domniei cu binecuvântarea patriarhului de la Constantinopol, neezintând să pună mâna pe sabie pentru a-i alunga pe turci din Țară (bătăliile, din 1959, de la Târgovişte şi Bucureşti) şi, luând răgaz prin acceptarea suzeranităţii în faţa otomanilor (1597) şi habsburgilor (1598), în cele din urmă a aderat la „Liga creştină”, unde, izbindu-se de răceala prozeletismului catolic şi de interesele oscilante ale împăratului austriac Rudolf al II-lea şi ale papei Clement al VIII-lea, a mărturisit Ortodoxia înaintea lor şi le-a „sancţionat” deschiderea către rătăcirile eretice! Stau mărturie, în acest sens, atât Memoriul în care Mihai îi cerea împăratului vienez să debaraseze Ortodoxia de influenţa calvină („să goneşti calvinii şi arianii – unitarienii – şi să le dai biserica, să o dai unde vei vrea Domnia Ta”), cât şi Scrisoarea prin care papa (cel amintit) i-a cerut lui Mihai să îşi schimbe credinţa şi doar aşa îi va da ajutorul scontat (cronicarul Szamoskozy ne spune că Mihai a primit scrisoarea „strâmbând din nas, că acesta cutează să-i atace şi defaime credinţa”, ceea ce l-a făcut pe Mihai să îi propună acestui papă al Romei ca „părăsind rătăcirile italice, să se întoarcă dimpreună cu poporul la adevărata legătură obştească a Bisericii răsăritene, căci numai aşa va fi cu putinţă alungarea turcului spurcat din spinarea creştinătăţii”). Cu o astfel de pavăză a credinţei în inimă, dar conştient că până şi aliaţii îi sunt, la o adică, obstacole, Mihai a purces la a-i uni pe români, sub sceptrul său, ridicându-se armat, împotriva duşmanilor creştinătăţii (turcii) şi a asupririi ardelenilor de sub conducerea „ungurilor vicleni ca nişte vulpi”: că avea o viziune politică înaltă (este interesant cum misionarul A. Bobbi îl consideră, la 1600, ca fiind „restaurator al Imperiului bizantin”) rezultă şi din faptul că, printr-un Memoriu, Mihai l-a rugat pe împăratul habsburgic Rudolf „ca Majestatea Sa să ia bine aminte în ce loc se află Ardealul şi Ţara Românească: toată soarta creştinătăţii stă în aceste două ţări, va fi o pierdere pentru toată creştinătatea” […]. Surâzându-i ideea, căci Ardealul şi Moldova făceau parte atunci din sistemul politic polon (favorabil alianţei otomane), împăratul austriac – şi rege ungur – Rudolf i-a încuviinţat lui Mihai secţiunea militară în Ardeal, unde, în bătălia de la Şelimbăr din octombrie 1599, a reuşit să învingă armata nobiliară maghiară condusă de cardinalul catolic Andrei Bathory, principe al Ardealului. Succesul său, care i-a făcut lui Mihai posibilă intrarea triumfală în Alba-Iulia, s-a datorat şi faptului că românii ardeleni s-au răzvrătit şi, sătui de atâtea nedreptăţi (nu degeaba cronicarul Szamoskozy ne spune că „românii erau pedepsiţi cu cele mai grele cazne. Peste tot spânzurătorile, butucii, securile, cârligele, funiile şi toate locurile de osândă erau pline mai mult de români”), au ocupat toate drumurile (solidarizându-se cu Mihai) şi i-au ucis pe unguri (conform lui A. Simigianus). Apoi, în mai 1600, armata lui Mihai a intrat în Moldova, unde, învingându-l, în bătălia de la Bacău, pe domnitorul Ieremia Movilă, a primit închinarea boierilor moldoveni la Iaşi (în iulie 1600) şi, cerându-i împăratului Rudolf să îl recunoască stăpânitor peste cele trei ţări române, s-a prezentat pe sine, într-un document, ca fiind „Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi a toată Moldova” […]. Însă unirea lui Mihai, prima din istorie, a durat puţin, deoarece, în urma unor previzibile intrigi ale nobilimii maghiare din Ardeal şi ale generalului imperial Basta, armata sa a fost învinsă, în bătălia de la Miraslău din septembrie 1600, de către oastea împăratului habsburgic. Ce fel de sfârşit pământesc a avut Mihai, ca urmare a încrederii şi continuării alianţei sale cu împăratul austriac, se ştie: s-a aliat cu Basta „biruindu-şi împotrivirea dinlăuntru” (vezi pe Nicolae Iorga) faţă de „câinele italian”, ca să îl alunge pe principele Sigismund Bathory, de la conducerea Ardealului, ceea ce a şi reuşit, în cele din urmă, prin bătălia de la Guruslău, din 1601, de pe Valea Someşului. Mihai a sfârşit prin a fi asasinat la Turda, la 9 august 1601, de un detaşament de mercenari aparţinând „aliatului” imperial Basta. 

prof. Costel Neacşu (Sărmașu, judeţul Mureș)