Dragii mei cititori, de peste 50 de ani lucrez pe continentul suferinței, având mai mult de 10.000 de operații efectuate la Spitalul Municipal Blaj și am visat de multe ori ca pe lângă operațiile clasice să inventez o operație pentru a cicatriza rănile pe suflet. Ce sunt aceste răni pe suflet? Le știți și dumneavoastră și vi le reamintesc: confruntarea cu o boală a propriei persoane, confruntarea cu o boală a persoanei sau a persoanelor iubite, decesul unor persoane din familie dar mai ales al părinților și, Doamne ferește!, al copiilor; atacuri fizice la persoane sau atac sexual, pierderea locului de muncă dar, mai ales, în ultimul timp, batjocorirea bătrânilor în căminele sau azilele din România și din jurul Bucureștiului. Nu știu ce să cred, dar aceste răni pe suflet au crescut în progresie geometrică în p(l)andemia care tocmai s-a terminat, când morții noștri dragi au fost îngropați într-un sac de plastic, fără măcar să-i vedem sau să spunem o rugăciune la înmormântarea lor. Ce s-a întâmplat și se întâmplă, din păcate, în continuare, la miile de cămine de bătrâni de stat sau private dar și la centrele de copii abandonați sau cu handicap grav sunt păcate strigătoare la cer. Ce am văzut în aceste cămine, m-a îngrozit. Bătrâni care stau în condiții mizere, care mănâncă o mâncare stricată, sunt bătuți și umiliți, cu urme de lovituri pe spate sau pe picioare, înfometați și zgribuliți. Doamne, ce oameni sunt aceia care pentru propriul amuzament le bagă în mâncare bătrânilor condimente picante ca apoi să-i audă strigând la WC sau în pamperși defecându-se: „Doamne ce mă ustură!” și râzând ca niște idioți ce sunt. Asistente medicale care bagă în mâncare somnifere sau tranchilizante majore pentru ca în tura lor să nu fie probleme, să fie liniște. Asistente care înjură și care le spun bătrânilor că „dacă nu ești cuminte te injectez de nu te mai miști două săptămâni de la pat“. Bătrâni subnutriți, vineți de bătaie, plini de escare și răni, la care cearceafurile se schimbă o dată la lună sau chiar mai mult. Legați de pat ca la Gestapo, atenționați să nu facă gălăgie iar dacă fac sunt luați și băgați la subsolul clădirii, unde sunt ținuți două zile fără mâncare. De pamperși nu mai vorbesc. Sunt schimbați o dată la 9 zile, cauzând acele escare de decubitus care, zicem noi, medicii, că sunt rușinea asistentului medical. După anchetă, unii dintre pacienți au ajuns la spital în stare gravă iar doctorii au descoperit în stomacul lor, prin gastroscopie, corpuri străine, ca nasturi și mărgele deoarece, probabil, își mâncau propriile haine murind de foame. Eu nu înțeleg cum copiii lor, nepoții lor nu i-au vizitat în spital cel puțin o dată pe lună fiindcă mama noastră, tatăl nostru, bunica noastră stă țintă cu ochii la ușă și ne așteaptă pe noi, cei dragi și, din păcate, așteaptă degeaba, fiindcă cei dragi nu mai vin. Cine este de vină? În primul rând, cei care conduc aceste cămine de bătrâni sau azile, cei care ar trebui să îngrijească, fie ei asistenți medicali sau infirmieri, economiștii care fură din hrana pacienților, dar mai ales noi, aparținătorii, fiindcă nu-i vizităm. Nu uitați, dragi români, că ei sunt acei oameni care înainte de 1989 au construit fabrici și uzine, drumuri și poduri, căi ferate, hidrocentrale mari și inegalabile și acum, în loc să-i prețuim, îi lăsăm ca pe niște obiecte pierdute la aceste azile sau case de bătrâni. Vina este a noastră, a tuturor dar și a ticăloșilor care au pus în operă această dramă a bătrânilor din România. Îți mulțumim Doamne că ai descoperit acest lucru, îi blestemăm pe cei care au făcut aceste nelegiuiri și-n încheiere vă spun doar atât: țineți aproape de bătrânii României!
dr. Mircea Frenţiu (Blaj, Mica Romă)
