Independența ca fait-accompli:
războiul din 1877-1878
În anumite aspecte importante, lupta clandestină dintre România și celelalte state membre ale Tratatului de la Varșovia este ecoul unei scheme de comportament cu o durată de peste un secol. Puterile imperiale, direct implicate în regiune – Imperiul Rus, monarhia austro-ungară sau Imperiul Otoman -, nu puteau privi favorabil unificarea și independența principatelor române, Moldova și Munteania (Valahia), din moment ce acest lucru constituia un impediment major pentru ambițiile imperiale din regiune. În special Rusia țaristă și partea ungară a dualei monarhii se temeau că unirea principatelor ar reprezenta o irezistibilă atracție pentru majoritățile etnice românești din Basarabia (preluată pentru prima oară de Rusia, în 1812, returnată parțial Moldovei, în 1856, și luată din nou, în 1878) și din Transilvania (încorporată în partea ungară a imperiului, în 1867). Astfel de temeri erau bine motivate, dat fiind șovinismul extrem al conducătorilor ruși și maghiari împotriva locuitorilor români, care fuseseră privați de drepturi, în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Atât Sankt-Petersburgul, cât și Budapesta se temeau că un stat românesc consolidat va constitui un punct de reper pentru mișcările naționale ale popoarelor din Europa de Sud-Est.
În timp ce, peste tot în Balcani, scopurile rusești și austro-ungare se situau pe poziții conflictuale, ele convergeau împotriva unei Românii independente și unite, cât și împotriva unei viitoare unificări cu provinciile învecinate, locuite majoritar de români, din Basarabia și Transilvania. Consolidarea cooperării ruso-maghiare pentru obstrucționarea consolidării unui stat a cărui existență ar fi putut împiedica ambițiile lor imperiale ar fi inspirat rezistența altor popoare din regiune și ar fi primejduit menținerea teritoriilor imperiale, nu necesita o alianță oficială. De fapt, interesele lor imperiale comune au inspirat politici foarte similare, cu scopul ca teritoriile românești să rămână slabe, divizate și izolate de vreun sprijin extern. În acest scop, ambele au căutat să submineze credibilitatea României ca potențial partener pentru puterile externe exploatând neînțelegerile din provinciile locuite majoritar de români, Transilvannia, Basarabia și Dobrogea, pentru a-și impune propriile pretenții.
Conducătorii români angajați în consolidarea statului au învățat să navigheze printre aceste constrângeri. După Războiul Crimeii, spre exemplu, atunci când Marile Puteri au returnat Moldovei sudul Basarabiei și au stipulat continuarea identității separate a Principatelor Române, acestea au recunoscut și dreptul lor de a-și alege propriii conducători. După ce vor promova timp de un deceniu reforme militare și administrative pentru a facilita unirea, Moldova și Muntenia vor pune Marile Puteri în fața faptului împlinit, alegându-și același conducător, 1859.
În timpul războiului ruso-turc, din 1877-1878, rușii au încercat cu înfrigurare să restricționeze și să ironizeze contribuția militară a României, să subordoneze forțele acesteia celor proprii și să împiedice Bucureștii să câștige statutul de țară cobeligerantă, care ar fi îndreptățit România să ia parte la negocierile de pace și să îi garanteze recunoașterea independenței. Ei și-au menținut poziția chiar și după ce prințul României a primit comanda armatei ruso-române, a înfrânt apărarea otomană, acolo unde forțele țarului eșuaseră de două ori, și a salvat armata rusă de o înfrângere iminentă. Țarul și-a retras ulterior promisiunea oficială de a respecta integritatea teritorială a României și a anexat sudul Basarabiei de la aliatul care tocmai îi salvase campania, justificând această mișcare, cu o ironie neintenționată, ca fiind „o chestiune de onoare personală”. În continuare, el a încercat să blocheze recunoașterea internațională a independenței României, a negat cu succes dreptul acesteia de a lua loc la negocierile de pace și a solicitat drepturi militare de tranzit spre Bulgaria, ocupată de ruși – creată de diplomația rusă pentru a fi un protectorat rus și un „vecin ostil” României -, fiind foarte aproape de provocarea unui război între cei doi aliați.
Prim-ministrul Ungariei, Kalman Tisza, a respins cu fermitate independența României. Cu tot protestul ostentativ împotriva mișcării Rusiei, ministrul de Externe maghiar încheiase deja un acord secret cu rușii prin care aprobase anexarea Basarabiei, precum și viitoarea invadare a României de către forțele țariste. Între timp, o forță de gherilă ungară, de 1.200 de oameni, „era organizată în Transilvania, în secret” pentru a întrerupe aprovizionarea și rutele de transport din spatele liniilor românești. Ca parte a încă unui aranjament secret în detrimentul României, generalul maghiar Gyorgy Klapka a încheiat un acord secret cu marele vizir otoman, Midhat Pașa, prin care turcii urmau „să distrugă calea ferată și să ocupe Bucureștii”, iar ungurii să hărțuiască forțele românești din spate. Autoritățile imperiale de la Viena au interceptat un asemenea „grup înarmat al lui Szekely” în timp ce intrau în Principatele Române din Transilvania. Ca o ironie, țarul rus l-a înșelat pe Andrassy anexând Basarabia și nemaiacordând bonificațiile promise Austro-Ungariei în altă zonă din Balcani.
Linia fină dintre aliați și inamicii imperiali, 1916-1917
Unite din nou în alianța Antantei din timpul Primului Război Mondial, Rusia țaristă și-a reluat tentativele de a impune comanda rusă asupra forțelor militare românești, a minimalizat contribuția militară independentă a României și a încercat să-și izoleze aliatul de atenția și sprijinul Vestului. În 1916, comandanții ruși caracterizau Armata Română ca fiind „sub orice critică”, solicitau ca „întreaga ei comandă” să fie plasată „direct” în mâna Rusiei, pentru a putea fi de vreun folos, și îi sfătuiau pe corespondenții de război occidentali „să nu se ducă în România pentru că este un câmp de operațiuni minor”. Șeful Misiunii Militare Franceze din România a fost „stupefiat” atunci când șeful Statului Major rus a declarat că Râul Siret – granița istorică dintre cele două principate – constituia „singura linie posibilă de apărare”, anunțând prin aceasta intențiile țariste de a-i preda inamicului două treimi din România.
Combinația dintre intențiile imperiale și șovinismul ei antiromânesc au făcut din Rusia un aliat foarte nepotrivit. După cum se adresa retoric comandantul trupelor rusești din Dobrogea celorlalți colegi de Antantă: „Sunt convins că nu se presupune că noi am lupta pentru români, nu?”. Șeful Misiunii Franceze era de părere că trădarea Rusiei era parte componentă a unei „agende ascunse: să fie compensată, la sfârșitul războiului, pe cheltuiala României”. Anvergura acelei trădări era sugerată de comandantul german al armatelor Puterilor Centrale inamice, care nota că rușii „i-au lăsat pe români să fie învinși, lăsându-i singuri în toate luptele” la care ar fi putut lua parte „cu ușurință” și că „numai acest simplu fapt ne aduce victoria”.
După ce două treimi din țară căzuseră sub ocupație germană, austro-ungară și bulgară, guvernul s-a retras în Moldova, unde cei peste 1.200.000 de soldați ai armatelor ruse a IV-a, a VI-a și a IX-a, concentrați acolo, au copleșit rămășițele Armatei Române (sub 100.000). După ce au decimat rezervele de alimente ale românilor, pentru a-și aproviziona propria armată, rușii au înfometat populația pentru a face imposibilă „orice rezistență în această țară”, prin ceea ce Berthelot caracteriza drept „o crimă împotriva umanității”. Același lucru era valabil pentru aprovizionarea cu armament despre care șeful Statului Major Imperial Britanic nota: „România era prost tratată, chiar trădată în privința livrărilor de muniție trimise de Europa Occidentală, care erau oprite deliberat pe căile ferate rusești și întârziate la ordin”.
Războiul lui Lenin împotriva României și prima campanie basarabeană, 1917-1918
Bolșevizarea și trădarea ulterioară a aliatului rus, în toiul luptelor din primăvara – vara anului 1917, nu au contribuit în niciun caz la îmbunătățirea relației. La 1 mai 1917, revoluționarii bolșevici au strâns la Iași – capitala Moldovei – 15.000-20.000 de membri ai trupelor rusești, încercând să răstoarne monarhia română și lansând, imediat după aceea, operațiuni antiromânești de la Odessa. Această tentativă a fost condusă de radicalul bulgar Cristian Rakovski, fondator atât al Federației Balcanice Panslave care încerca separarea Dobrogei de România, cât și al unei forțe importante în stânga radicală românească.
Rakovski a condus inițial două organizații cu sediul la Odessa, care efectuau operațiuni împotriva României – Comitetul de acțiune social-democrat român și Comitetul Central al sovietelor reprezentanților soldaților, marinarilor, ofițerilor, muncitorilor și țăranilor pentru frontul românesc, flota din Marea Neagră și districtul militar Odessa (Rumcherod). Planurile ofensive ale ambelor organizații presupuneau controlul trupelor aflate încă în România de către Armata Roșie „pentru cucerirea Iașului și a Galațului” – ultimul aflat în joncțiunea dintre România, Basarabia și Dobrogea ocupată – cu scopul de a declanșa revoluția. În decembrie 1917, Lenin, Troșki și Rakovski, acum membru al conducerii sovietice din Petrograd și director al operațiunilor contra României, au deplasat un grup de revoluționari de mărimea unei companii, sub comanda paramilitară experimentată a lui Semion Roshal, pentru a prelua comanda forțelor rusești de pe frontul românesc. Conform instrucțiunilor trimise „comisarilor naționali” de Adolf Abramovici Ioffe, membru al delegației sovietice la negocierile de pace de la Brest-Litovsk, operațiunea fusese sugerată de generalul german care conducea delegația Puterilor Centrale:
Când tovarășul Troțki a declarat că nu putea exercita consiliul în niciun fel vreo influență asupra Statului Major român, generalul Max Hoffman (șeful delegației Puterilor Centrale la negocierile de la Brest-Litovsk) a subliniat necesitatea și posibilitatea trimiterii unor agenți de încredere în armata română, de arestare a misiunii românești de la Petrograd și de a întreprinde pași pentru a scăpa de Regele și de posturile de comandă ale armatei române.
Roshal a reușit să preia rapid comanda unitățrilor Armatei a IV-a ruse de la Bacău, a Corpului de Armată siberian al Armatei a VI-a din Galați și a organizațiilor soldaților și Comitetului Militar Revoluționar din Iași (CMR), proclamându-l „autoritate supremă a armatei ruse de pe frontul românesc”. După cum declara una dintre echipele lui Roshal, țelul lor era „de a izola Iașul prin blocarea Armatei a II-a române pe front” și de a ocupa apoi capitala și alte orașe importante, cu sprijinul Armatei a IV-a ruse, cu un efectiv de 400.000 de oameni.
Acea armată urma să „pornească” apoi în marș spre Iași, copleșind prin număr forțele de apărare românești, de zece ori mai reduse.
Românii au contracarat prin arestarea lui Roshal și dezarmarea bolșevicilor, mai întâi la Iași și apoi în toată Moldova, provocând conflicte armate cu corpurile de armată rusești, diviziile și regimentele de la Roman, Bacău, Botoșani, Suceava, Dorohoi și Galați. Rușii au apelat și au primit ajutorul pasiv al „inamicilor” austro-ungari și germani, direct interesați în retragerea României din război, cât mai curând posibil. În timp ce rezistența României la bolșevizare crease confuzie și frustrare printre conducătorii sovietici, abilitatea de a dezarma mari unități rusești inspira acum furie și teamă. Pe 13 ianuarie 1918, după ce a primit noi rapoarte referitoare la succesele românilor împotriva trupelor rusești, Lenin a întrerupt relațiile diplomatice și i-a arestat pe membri misiunii diplomatice de la Petrograd, reținându-i ca ostatici, declarând practic război țării.
După cum raporta Biroul de Informații Britanic, „vechea neîncredere și aversiune la adresa rușilor s-au accentuat deosebit, mai întâi ca urmare a trădării guvernului țarist față de România”, apoi prin faptul că Rusia bolșevică nu și-a onorat „promisiunile referitoare la sprijinul militar” și, în final, prin „indisciplina și ilegalitățile” produse de trupele rusești, „ca pentru a dovedi o contrapondere” la promisiunile bolșevicilor:
Simplul fapt că bolșevismul este de fapt rusesc în originile sale militează împotriva succesului acestuia în România de astăzi. De aceea, pare probabil că armata română va opune o puternică rezistență împotriva oricărei forme de ofensivă bolșevică. Sunt mult mai bine organizați și disciplinați decât oricare din trupele de care ar putea dispune bolșevicii și au conducători militari capabili.
Refuzul României de a se comporta ca un stat mic și subordonat și abilitatea sa de a reduce prezența militară rusă în Moldova -, de la peste 1.200.000 de trupe, la începutul lui noiembrie 1917, până la 50.000 la sfârșitul lui ianuarie 1918, au provocat uluire, furie și îngrijorare la Kremlin. Îngrijorarea s-a transformat în disperare pe 23 ianuarie, când trupele românești au intra în Basarabia. Combinația de teamă și de furie provenită din convingerea șovinistă că înfrângerile erau provocate de o„civilizație inferioară” a împrumutat reacției militare a Rusiei o neputință irațională. După cum nota șeful Armatei a IV-a ruse:
Soldații noștri au fost cuprinși de o teamă incredibilă de regimentele românești, la care se uitau mai devreme cu o condescendență vecină cu mulțumirea; pentru că trupele române, iritate de comportamentul incalificabil al camarazilor ruși, i-au pedepsit deseori fără milă. (…) O ură adâncă, amestecată cu teamă se răspândește printre trupele rusești care, pentru prima oară de la revoluție, au întâlnit un obstacol în calea propriilor excese.
(va urma)
