Prinţul Carol Schwartzenberg, guvernatorul Transilvaniei, văzând că Iancu lipsea, îşi manifesta neliniştea pentru siguranţa lor şi-l întreba pe Simion Balint: „Suntem în siguranţă aici?”. La care Balint încearca să-l liniştească, spunându-i: „Stăm buni cu capul nostru”. De aici marş ruta a continuat drumul spre Câmpeni, unde împăratul avea să înopteze.
La Câmpeni, împăratul a ajuns cu seara şi a fost condus cu făclii aprinse pe sub porţi de triumf împodobite cu donicuţe şi ciubăraşe, până la cartierul ce i s-a pregătit, sediul Legiunii „Avraria Gemina”. Iancu nu s-a întâlnit cu împăratul nici aici. Se spune că s-a mulţumit să privească convoiul din mijlocul mulţimii, iar noaptea târziu, pe la orele 11, ar fi vrut să intre la împărat. Gărzile nu l-ar fi lăsat, iar el ar fi zis cu glas stins: „Atunci, doarmă în pace”.
Toate încercările ulterioare de a-l determina pe Avram Iancu (foto) să se întâlnească cu împăratul la Detunata, Alba-Iulia, Sibiu sau Cluj-Napoca au rămas zadarnice.
Iancu, rămâne dator istoriei, să explice contradicţia între silinţa cu care pregăteşte împăratului o primire cu adevărat împărătească şi refuzul său de a se întâlni cu împăratul.
Să fie oare răspunsul său la dispreţul cu care împăratul îl trata, zăbovind ai comunica hotărârea la memoriul ce îl înaintase? Absenţa sa la demonstraţii şi la solemnităţile primirii împăratului, are semnificaţia unui protest categoric împotriva indiferenţei dovedite de acesta în cazul moţilor.
După vizita împăratului, în august 1852, Craiul Munţilor a fost închis şi pălmuit în închisoarea din Alba-Iulia. O nouă revoltă l-a cuprins şi i-a adus pierzarea. A urmat fatalul sfârşit de dramă zguduitor şi mistic, Iancu era de acum prizonierul demnităţi sale rănite. Evoluţia politică după sfârşitul revoluţiei îi picură în suflet stropii unei decepţii destul de amare.
Înainte de Crăciunul anului 1852, autorităţile militare din Alba-Iulia l-au trimis pe Iancu la Sibiu, unde, înscenându-i-se la repezeală un proces i s-a comunicat în final sentinţa de achitare. După aceste evenimente, Avram Iancu s-a întors la Vidra de Sus, împreună cu bătrânul său tată Alexandru, care fusese în tot cursul acestor evenimente alături de el.
Până când tatăl său a fost în viaţă (martie 1856 şi îngropat în cimitirul bisericii din Vidra de Sus), Iancu nu a dus lipsă de nimic. Era ţinut mai mult acasă, unde ajuta la lucrul gospodăriei. Îndeletnicirea lui preferată în Vidra de Sus a rămas pescuitul în şuvoiul limpede al Arieşului Mic. Murmurul apelor şi zgomotul cascadelor îl faceau să uite furtuna din sufletul lui.
Nu au trecut decât câteva luni până când mai vechile neînţelegeri dintre bătrânul Alexandru şi fiul său au reizbucnit. Nemulţumirea părintelui supune judecăţii toate faptele „fiului pierdut”, care, spunea el, după ce l-a purtat prin şcoli pentru a ajunge om de vază spre cinstea sa şi a alor săi, a apucat pe alte căi, cu revoluţia, iar când cu venirea împăratului în loc să-şi primească răsplata, el s-a încontrat cu toţi mai marii ţării, spre nefericirea sa şi a moţilor săi. Ca orice bun părinte care vrea binele copiilor săi, Alexandru nu dorea alta decât să-şi readucă fiul pe calea cea bună. Pentru el era indiferent care ar fi aceasta, dacă soarta nu a vrut să fie avocat, atunci Iancu putea fi ceea ce a fost el, un bun gospodar în satul său.
Neînţelegerile familiale, îndeosebi acuzaţiile şi reproşurile ce i se aduc, nu fac decât să-l înfigureze şi să-l înstrăineze, îndepărtându-l tot mai mult de casă. De aceea e cu neputinţă a-i impune un regim de abstinenţă. Poporul cu a cărui idealuri şi-a confundat propria viaţă, n-a voit să creadă niciodată că Avram Iancu ar fi nebun. Cine ar fi îndrăznit să spună aşa ceva ar fi plătit cu viaţa. Iancu nu este nebun. Poporul spunea: „Iancu-i lumina, soarele nost!”. Pentru că Iancu şi acum le spunea deschis oamenilor profeţii tulburătoare, precum; „Va veni timpul, eu n-oi mai fi, dar va veni timpul şi-ţi scăpa şi de iobăgie, şi-ţi mâncă şi voi pâne de grâu, cum mănâncă toată lumea! – asta spunea Iancu la oameni; aşa cum se făcea el bolund, da vezi că nu era bolund, numi ca să nul prindă…”. Duşmanii direcţi ai lui Iancu sunt de acum: executorii puterii împărăteşti şi ai regimului austro-ungar, „jandarmii cu pene de cocoş”, care după întoarcerea lui acasă stau pe urmele sale, îl urmăresc în permanenţă, vrând cu orice preţ „să-l prindă cu ceva”. Însă, Iancu era perfect conştient de aceste fapte, iar întâmplările cu tertipurile la care recurge reale sau imaginare, nu fac altceva decât să explice autoapărarea sa.
O asemenea întâmplare s-ar fi petrecut în toamna lui 1853, „pe vremea brumelor”. O povesteşte chiar părtaşul la acea scenă, bătrânul Nicolae Vila, unul din obijnuiţii casei lui Alexandru Iancu. „Iancu ştia că trebuie să vină jăndari după ielu, sa-l prindă”. Atunci îmi zice: „Măi Ghila, du-te în grădină şi sapă un prun cu prune… după ce-l sapi bine… să-l aduci în casă, aici pe masă să-l aduci… să aduci şi un braţ bun de paie sub prun, şi acolo dormim amândoi la noapte…”. Când veniră nişte jandarmi unguri să-l caute şi să vadă ce face, când îl găsiră în această postură, culcat pe paie sub prunul plin de prune, „zic ei omu aista nu-i întreg la minte” ş-or plecat cale întoarsă şi ne-or lăsat în pace. Şi mi-o zis Iancu: „No, acuma să tragem un pui de somn cum scrie la carte, mă Ghila, că oamenii nepoftiţi s-or dus cu gândul că îs nebun, dar nu ştiu, zo, care dintre noi e mai …”.
De sărbători Iancu mergea la biserică, unde ţinea isonul cantorului şi rostea „Tată-l nostru”. Oameni din sat mulţumeau lui Dumnezeu că i-a învrednicit să mai audă o dată rugăciunea rostită de „domnul Iancu”.
Ultimii ani ai vieţii Avram Iancu şi petrece mai greu. După moartea tatălui său (3 octombrie 1855, după alţi autori martie 1856), mijloacele de existenţă i sau redus considerabil.
Avram Iancu a moştenit casa părintească, o mare parte din averea rămasă de la părinţi îi revine preotului Ioan Iancu, fratele său. Chiverniseala acestuia, ca tutore, Iancu o găseşte prea economicoasă. După moartea fratelui, tutorele averii se adjudecă de instanţele judecătoreşti lui Alexandru Iancu un văr primar al eroului. De acum o altă rudă, avocatul Matei Nicola, fost tribun în luptele de pe Valea Arieşului, va purta grija averii rămase.
În 1860, la o masă în casa fostului său tovarăş de arme, Axente Sever, Iancu evoca perioada revoluţiei, spunând că „nu este râu mai limpede ca Arieşul, popor mai frumos şi mai bun decât moţul, soldaţi mai voinici ca vidrenii”, dar nici „femei mai frumoase ca buciumanele”.
Se pare că Avram Iancu a avut mai multe iubite, printre care amintim pe Tilda Oblateck, slovacă din Abrud, a cărui tată era director la oficiile miniere din Munţi – ea pare a fi fost marea dragoste din tinereţe a lui Iancu, pe care o îndrăgise pe când învăţa la Liceul Academic din Cluj-Napoca, şi al cărei frate îi fusese coleg la Cluj-Napoca şi Târgu-Mureş. O altă iubită a fost Vida Fáni, o unguroaică din Abrud, a cărui tată era funcţionar la oficiile miniere. A treia prietenă a lui Iancu a fost soţia unui medic german din Câmpeni, Ignaz Kalcher, care era româncă din Zlatna şi cu care Iancu ar fi avut un fiu, pe Siegfried, căruia moţii îi spuneau Ţifri. Se pare că Iancu ar mai fi avut un fiu cu o unguroaică prin regiunea Chişineu-Criş în satul Vărşand. O a cincea prietenă a lui Iancu a fost Farkas Háni (Johanna), o tânără maghiară din Abrud a cărei frumuseţe era celebră în epocă şi care a fost o prietenă deosebit de dragă inimii „Craiului Munţilor”. O altă iubită a lui Iancu a fost o altă frumuseţe deosebită a vremii, Epifania Şuluţiu, româncă din Abrud, căruia Iancu i-ar fi spus: „Dacă voi scăpa cu bine, atunci tu – sau nimeni alta – vei fi mireasa mea!”.
În ultimi ani ai vieţii Iancu a cutreierat mult Munţii Apuseni, mai ales Ţinutul Zarandului. Reproşurile celor care au crezut în izbânda luptei lui, şicanele jandarmilor şi vrajba pentru dreptul de moştenire intervenit între el şi fratele lui Ioan, l-a îndepărtat de casă.
Din cauza certurilor dintre copii ei, Maria Iancu s-a mutat la una din surorile pe care le avea. În anul 1868, la 31 martie, mama eroului a încetat din viaţă, la vârsta de 63 de ani. Fraţii Ioan şi Avram o înmormântează după datină la intrarea în cimitirul satului, în stânga cărării care duce la biserică. În scurtă vreme fraţii le aşează la amândoi părinţii o cruce mare de piatră, păstrată până în zilele noastre.
O altă lovitură grea pentru Iancu a fost moartea fratelui său Ioan. Decesul „popei Lipideu”, cum era poreclit de consăteni preotul Ioan Iancu, a fost înregistrat în Protocolul Morţilor din Vidra de Sus în ziua de 22 august 1871. Amintirea decesului o păstrează şi tradiţia din partea locului, cei vârstnici povestind, după cum ştiu de la părinţi lor, că Iancu nu numai că a fost de faţă la înmormântarea fratelui său, dar a avut, în durerea sa, tăria de al prohodi alături de preoţii şi de diecii satului. Ioan Iancu a fost înmormântat în latura de apus a cimitirului, nu departe de „turnul “ bisericii. Crucea de piatră păstrează, greu lizibil, alături de un fragment din psalmul 15, inscripţia: „Ioan Iancu. Paroh Grec[o] Res[ăritean]. La anul 1871 aug[ust]22 de zile, îşi dede sufletul în mâna creatoriului seu…”.
Moartea fratelui său, deşi erau certaţi, l-a afectat pe Avram Iancu. De acum în satul său nu mai avea pe nimeni între cei foarte apropiaţi. Boala s-a agravat şi îl chinuia tot mai crâncen, îi macina sufletul, îi slăbea fizicul. În ziua de 10 septembrie 1872, pribeag fiind, Iancu a murit la Baia de Criş cu fluierul lângă el. În Protocolul Morţilor al Parohiei Ortodoxe Române Vidra de Sus pe anii 1857-1895, data decesului a fost înscrisă şi stabilită de parohul Vasile Gomboş, după stilul vechi, în 29 august 1872 şi înmormântarea la 1 septembrie. La numărul curent 42 din respectivul protocol, la rubrica numele, porecla şi meseria celui mort, este consemnat: „Avram Iancu, Eroul Românilor”. Preotul a mai scris că la data decesului Avram Iancu avea 44 de ani, era „june”, decedatul a fost împărtăşit, iar moartea a fost „fire[a]scă”. Preotul a precizat şi locul în care a fost înmormântat trupul lui Avram Iancu, şi anume la Biserica din Țebea.
Iosif Vulcan îl va include pe Avram Iancu ca mare luptător pentru drepturile naţionale şi sociale pe seama poporului din sânul căruia s-a născut, în „Panteonul român” alături de celelalte mari personalităţi ale timpului său: Simion Bărnuţiu, Mihail Kogălniceanu. C.A. Rosetti.
Cultul lui Iancu a prins rădăcini puternice în inima locuitorilor de aici şi a rămas viu şi nealterat în inimile generaţiilor următoare şi a generaţiilor zilelor noastre. După făurirea României Mari, eroul a început să fie cinstit cum se cuvine, au început o serie de manifestări cultural-artistice dedicate Craiului Munţilor.
În anul 1924, ASTRA a organizat sărbătorirea a 100 de ani de la naşterea lui Avram Iancu, ocazie cu care regele Ferdinand I a vizitat Ţara Moţilor, inclusiv localitatea Vidra de Sus, locul de naştere al eroului.
În anul 1968, cu ocazia sărbătoririi a 120 de ani de la revoluţia din 1848, în centrul comunei s-a dezvelit bustul eroului. Acest bust a fost realizat din bronz, de sculptorul Romul Ladea.
În anul 1972, cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la moartea lui Avram Iancu, pe faţada Casei Memoriale „Avram Iancu” s-a aşezat o placă comemorativă cu următorul text: „S-a aşezat această placă întru amintirea mereu vie a lui AVRAM IANCU la împlinirea a 100 de ani de la moartea sa” – septembrie 1972.
În anul 1995, odată cu sărbătorirea a 171 de ani de la naşterea lui Avram Iancu, s-a aşezat o placă memorativă pe faţada Şcolii Generale „Avram Iancu” – centru (căreia cu această ocazie i sa dat numele eroului), cu următorul text: „S-a aşezat această placă la împlinirea a 171 ani de la naşterea Eroului Naţional AVRAM IANCU cel mai mare fiu al satului, Iunie 1995”.
În anul 2004, pe faţada Bisericii Ortodoxe din Centru s-a aşezat o placă memorativă cu următorul text: „S-a dezvelit această placă la împlinirea a 180 de ani de la naşterea lui AVRAM IANCU” – Societatea „Avram Iancu” din România, 27 iunie 2004.
Anul 2007 a fost un nou prilej de aducere aminte. În ziua de Târgul Găinii s-a dezvelit bustul lui Iancu de pe vârful Muntelui Găina. Bustul a fost făcut de sculptorul Mardare din Cîmpeni, din marmoră de Sohodol.
La 1 semptembrie 2013, Consiliul Judeţean Alba şi Primăria comunei Avram Iancu au organizat evenimentul de inaugurare a Complexului Muzeal „Avram Iancu”, reabilitat cu fonduri de la Ministerul Culturii. Lucrările, cu denumirea proiectului „Reabilitare muzeu memorial Avram Iancu (consolidare, restaurare, punere în valoare)”, au început în 2010 şi au fost finalizate în 2013, cu un buget de 4,8 milioane lei. Complexul cuprinde Casa Memorială „Avram Iancu”, muzeul, şcoala şi biserica din localitate.
Proiectul de reabilitare a muzeului din satul Inceşti, comuna Avram Iancu, a cuprins lucrări de arhitectură, la instalaţiile electrice interioare şi exterioare, de consolidare a fundaţiilor, pereţilor subsolului şi a structurii de lemn şi a gardului. În plus, a fost realizat şi montat bustul Eroului Naţional Avram Iancu.
(final)
