Rolul și importanța comunităților locale în promovarea și valorificarea elementelor de cultură tradițională

De la căminul cultural la asociații culturale locale

Dimitrie Gusti numea, în perioada interbelică, „drumul de la ţara reală spre ţara regală”, adică urnirea energiilor, puterii şi iniţiativei de jos în sus, de la oamenii „ţării reale”. Este un demers firesc, natural, care în unele dintre ţările europene se practică de multe decenii cu mult succes. Numai că, pentru „punerea în mişcare a lucrurilor” este nevoie de mai multe calităţi: probitate, profesionalism, viziune, strategie, proiectare, misiune, vizibilitate. Sunt ele posibile astăzi? Sincer, nu credem, dar, uneori, este frumos să fim romantici şi visători…
Care sunt cele două „instituţii” fundamentale din mediul rural, prin care oamenii se pot exprima şi pot realiza câte ceva concret (nu spectaculos, dar în limite decente) în perimetrul salvării, transmiterii şi promovării (acolo unde şi dacă mai există ceva de salvat, de transmis şi de promovat)? Ele sunt căminul cultural şi asociaţiile culturale. Vom discuta pe rând, câteva aspecte privind cele două instituţii culturale prin intermediul cărora se mai poate salva câte ceva din cultura tradiţională românească.
Avem în vedere, mai întâi, cadrul legal asigurat de Legea 292/27, iunie 2003, privind organizarea şi funcţionarea aşezămintelor culturale. Cităm (parţial şi selectiv) din Capitolul III, referitor la căminul cultural.
„Art. 6. – (1) Căminul cultural este instituţie publică, având personalitate juridică, fără scop lucrativ, care funcţionează în toate centrele de comună, sub autoritatea consiliului local (s.n.)”. Este important să reţinem această subliniere care indică implicarea factorului politic în controlul şi direcţionarea activităţilor desfăşurate în cadrul căminelor culturale.
„Art. 7. – Căminul cultural are, în principal, următoarele obiective:
a) organizarea şi desfăşurarea de activităţi cultural-artistice şi de educaţie permanentă;
b) conservarea şi transmiterea valorilor morale, artistice şi tehnice ale comunităţii locale, ale patrimoniului naţional şi universal;
c) organizarea sau susţinerea formaţiilor artistice de amatori, de concursuri şi festivaluri folclorice, inclusiv a participării formaţiilor la manifestări culturale intercomunale şi interjudeţene;
d) organizarea sau susţinerea activităţii de documentare, a expoziţiilor temporare sau permanente, elaborarea de monografii şi lucrări de prezentare turistică;
e) difuzarea de filme artistice şi documentare;
f) organizarea cercurilor ştiinţifice şi tehnice, de artă populară şi de gospodărire ţărănească;
g) organizarea şi desfăşurarea cursurilor de educaţie civică şi a celor de formare profesională continuă;
h) organizarea şi desfăşurarea activităţilor de interes comunitar”.
În opinia noastră, obiectivele principale ale căminului cultural ar trebui să vizeze, în principal, activități legate de conservarea şi transmiterea valorilor morale, artistice şi tehnice ale comunităţii locale și ale patrimoniului cultural tradițional, de susținere a persoanelor care sunt purtătoare și transmițătoare ale elementelor de cultură tradițională, de organizare și susținere a cercurilor de artă populară, care să asigure, în special în rândul copiilor și tinerilor, asimilarea repertoriului muzical și coregrafic, precum și a meșteșugurilor tradiționale. Nu în ultimul rând, una dintre sarcinile căminului cultural ar trebui să se concentreze pe formarea, gestionarea şi dezvoltarea unei colecţii muzeale, care să cuprindă obiecte etnografice reprezentative pentru comunitatea locală, sat, comună și zonă. În cele mai multe cazuri, însă, există disfuncționalități care sunt determinate, în primul rând, de implicarea factorului politic în organizarea şi activitatea căminului cultural, deoarece această instituție funcționează sub autoritatea primăriei și a consiliului local. Cu unele excepţii notabile, activitatea căminului cultural este perturbată, fie prin neimplicare şi lipsa de susţinere logistică şi financiară, fie prin diverse imixtiuni.
Cu siguranță, ar putea fi identificate situaţii în care, un primar, un viceprimar sau un consilier influent se „străduiesc” să minimalizeze și chiar să distrugă ceea ce un director de cămin cultural sau un referent s-au străduit să construiască în ani şi ani de muncă, prin competenţă, probitate şi profesionalism, asigurând, astfel, vizibilitatea externă a comunităţii. În contrapondere mai există, din fericire, și oameni vrednici şi competenţi care organizează, la nivelul căminului cultural dintr-o comună sau dintr-un sat, fie un ansamblu de muzică şi dansuri tradiţionale, implicând copii de toate vârstele, cu participări şi premii la concursuri şi festivaluri locale sau naţionale, fie scot la lumina prezentului obiceiuri şi tradiţii folclorice, costume şi obiecte populare vechi, care organizează colecţii muzeale conținând obiecte de port popular şi obiecte cu valoare etnografică reprezentativă pentru comunitate.
Ce este de făcut, atunci când imixtiunile politice maculează şi distrug totul? Există posibilitatea unui „plan B”, ca o variantă de expresie culturală şi de exprimare a valorilor identitare, mai „liberă şi democratică”: asociaţiile culturale. Din păcate, tradiţia asocierii la români a fost distrusă în perioada comunistă, chiar şi în condiţiile în care, nici în anii dintre cele două războaie mondiale, aceasta nu se situa la parametri ridicaţi. Avem destule scrieri din epocă, în care se deplânge lipsa apetenţei pentru asociere şi individualismul românilor (gânditori interbelici care au scris despre spiritul românesc: Constantin Rădulescu-Motru, Dumitru Stăniloae, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran ș.a.).
Ce pot face asociaţiile culturale în condiţiile de astăzi? În primul rând, sunt nevoite să „alerge” după finanţări diverse. Finanţări se pot obţine, pentru proiecte punctuale, fiind lansate fie de consiliile locale şi judeţene, fie de autorităţile culturale centrale, cum ar fi Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). Din păcate, există situații când şi asociaţiile pot fi controlate de anumite grupuri de interese şi supuse, astfel, implicaţiilor şi imixtiunilor politice, fiind, de la caz la caz, fie sprijinite, fie împiedicate în desfășurarea activităților, după cum dictează interesele politice și/sau de altă natură.
Prin urmare, asociaţiile şi fundaţiile culturale pot să realizeze proiecte care să permită reconstituirea, conservarea şi transmiterea elementelor de cultură tradiţională imaterială (repertoriu muzical și coregrafic, tradiţii, obiceiuri) sau materială (țesături, port popular, obiecte de uz casnic).
Există, așadar, asociaţii culturale care au reuşit (prin forţe proprii şi cu eforturi financiare considerabile) să ducă la bun sfârşit unele proiecte punctuale, privind valorificarea patrimoniului cultural vechi,
prin realizări editoriale (ex. albume cu fotografii de epocă, lucrări cu caracter monografic local etc). De asemenea, se pot atrage finanţări pentru reconstituirea portului popular local și pot fi identificate preocupări similare privind utilitatea şi importanţa reconstituirii repertoriului de cântece, dansuri şi obiceiuri tradiţionale, respectiv a patrimoniului imaterial, în paralel cu reconsiderarea patrimoniului material.

Valorificarea patrimoniului etnologic românesc. Metodologie, strategie şi viziune

„Dacă viziune nu e, nimic nu e!”, ar putea fi parafraza unei celebre sintagme a lui Marin Preda, în romanul său, Cel mai iubit dintre pământeni.
Ce înseamnă „a avea viziune”, ce înseamnă a gândi şi aplica o strategie în consemnarea, arhivarea, păstrarea şi valorificarea patrimoniului cultural imaterial, în general, dar şi în aplicarea acestor principii asupra patrimoniului etnologic românesc, în special? În cele ce schițăm câteva repere teoretice, pornind de la general spre particular.
Viziunea înglobează o suită de obiective concrete, realiste şi realizabile, care sunt necesare, importante şi stringente, care pot şi trebuie să fie gândite, proiectate şi demarate în prezent, având capacitatea de a fi continuate şi finalizate în viitor. Din acest punct de vedere, viziunea trebuie să fie „de foarte lung parcurs”: cel puţin două sau trei generaţii trebuie să trudească împreună sau în decursul timpului (ani sau decenii), pentru a elabora, a pune la punct şi a sintetiza ideile şi concepţiile principalelor linii directoare, precum şi pentru a contura un tip de gândire specific, elemente care converg toate spre atingerea obiectivelor propuse. Unul dintre beneficiile imediate ale acestui proiect de mare anvergură este că asigură schimbul de generaţii în mod coerent, direct şi nemijlocit, fără hiatusuri şi fără bruscări. Astfel, fiecare generaţie contribuie la conceperea, aplicarea şi dezvoltarea proiectului general: generaţiile mature aduc experienţa profesională şi capacitatea de sinteză, iar generaţiile tinere aduc entuziasmul şi puterea de muncă, într-o continuitate benefică. Viziunea, ca un concept general, de multe ori abstract, se concretizează prin, şi este legat direct de strategie.
Strategia impune obiectivele generale şi particulare, ipotezele şi etapele de lucru, adaptările şi modificările aduse metodologiei de lucru. Strategia trebuie să acopere toată perioada punerii în practică a proiectului: luni, ani sau decenii. Ea trebuie să fie flexibilă şi inovatoare, prospectivă şi vizionară, anticipativă, în pas cu vremurile, dar, în egală măsură, cu un pas înaintea lor. Strategia reprezintă toată capacitatea de „a pune în operă” ideile generale, prin intermediul metodologiei.
Metodologia presupune întregul ansamblu de „instrumente de lucru” prin care se pun în practică toate elementele de strategie, care duc, în cele din urmă, la articularea coerentă a lor, în vederea atingerii obiectivelor propuse. Arhivele neconvenționale multimedia ale instituțiilor culturale (centrale și locale) pot să fie considerate drept „capsule ale timpului”, extrem de importante pentru neuitare, pentru păstrarea memoriei culturale, a identităţii spirituale şi naţionale, căci, dacă un popor își pierde memoria culturală, spirituală şi identitară, devine un popor pe cale de dispariţie.
Metodologia cuprinde o serie de activităţi specifice şi personalizate pentru fiecare domeniu în parte al ştiinţelor etnologice (etnografie şi folclor), care presupun cercetarea şi culegerea datelor din teren, crearea documentelor, arhivarea, sistematizarea şi digitalizarea acestora (atunci când documentele au fost create în alte sisteme decât cel digital).
Urmează valorificarea acestor documente, în mai multe moduri: a) valorificarea academică, concretizată prin studiere, sintetizare şi publicare (prin comunicări, conferinţe, prelegeri, naţionale şi internaţionale, articole, studii, lucrări de sinteză, în limba română sau în limbi de circulaţie internaţională); b) valorificarea mediatică, dedicată publicul larg, prin toate mijloacele mass-media: tipărituri, CD-uri, DVD-uri, emisiuni Radio/TV, internet); c) valorificarea artistică, prin festivaluri, concursuri, învăţământ instituţional sau informal interactiv, cursuri, tabere tematice, evenimente culturale etc.

Concluzii

1. Astăzi, în contemporaneitatea formelor fără fond, se impune, poate mai mult decât oricând, o viziune globală susţinută printr-o strategie viabilă şi concretizată printr-o metodologie specifică şi adecvată scopurilor propuse.
2. Vorbim despre actualitatea şi necesitatea sistematizării şi studierii materialelor documentare aflate în diferite fonduri arhivistice, prin activităţi care includ corelarea şi sinteza tuturor informaţiilor şi cunoştinţelor în domeniile propuse spre valorificare.
3. Valorificarea ştiinţifică (prin comunicări, conferinţe, prelegeri, articole, studii, lucrări de sinteză) trebuie să fie completată prin valorificarea mediatică, didactică şi artistică (prin publicaţii, albume, CD-uri, DVD-uri, emisiuni radio-TV, conținut digital plasat pe internet, şcoli de vară, învăţământ non-formal interactiv, evenimente culturale, festivaluri etc, ca elemente ale strategiei care se bazează pe viziune.
La nivelul societăţii, însă, aşa cum am mai susţinut, ori de câte ori am avut ocazia, nici viziunea şi nici strategia nu pot fi concepute şi aplicate în mod individual, ci doar prin corelarea şi colaborarea factorilor decidenţi. Trebuie să existe necesitate, trebuie să existe voinţă. Fără viziune, strategie şi suport la nivel instituţional, fără un proiect coerent la nivelul întregii naţiuni, rămân doar iniţiativele particulare, care, însă, nu au puterea financiară, logistică şi de articulare temporală pentru a fi gândite şi aplicate la o scară mare. Rămân, cu alte cuvinte, doar microproiectele individuale şi punctuale, atunci când nu se doreşte înăbuşirea lor şi reducerea la tăcere a celor care tulbură „somnul profund” al celor care se presupune că ar trebui să-şi exercite capacităţile de viziune şi de strategie.
În încheiere, dorim să evocăm primatul fiinţei spirituale, a sufletului Poporului Român, cel care a fost distorsionat în deceniile trecute, iar, în prezent, i se aplică loviturile finale, prin practicile globalizării şi ale corectitudinii politice, prin tot felul de „crize” induse, reale sau inventate. Considerăm că acei români (oameni simpli sau personalități științifice și culturale) care mai au discernământul realităților contemporane au obligația morală de a lupta, aici şi acum, pentru păstrarea structurii identitare (spirituale şi culturale) a Poporului Român.
Cultura sufletului şi a minţii reprezintă cea mai valoroasă moştenire pe care suntem datori să o păstrăm, să o înmulţim, să o valorizăm şi să o transmitem mai departe copiilor şi nepoţilor noştri, prin mijloacele şi competenţele care ne stau la îndemână: probitate, profesionalism, viziune, strategie, proiectare, misiune, vizibilitate.

(Foto: imagini din muzeul sătesc al comunei Tulgheș, județul Harghita; sursa: pagina Facebook Lăcrămioara Pop)

dr. Constantin Secară (București)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *