(Duminica Floriilor)

Alături de Sâmbătă lui Lazăr, Duminica Intrării triumfale a Mântuitorului în Ierusalim reprezintă „începutul Crucii”. Stereotipul nostru mental care asociază bucuria cu absenţa suferinţei este contrariat de această sărbătoare: unde este triumful, unde este bucuria, ce se celebrează acum, dacă Iisus intră în Ierusalim pentru a fi răstignit? Cum de este primit ca un împărat Cel ce vine călare pe smeritul asin? Cum de I se strigă „Osana!” Celui aşteptat de către mai-marii poporului pentru a fi ucis?
Biserica însă vede şi altceva dincolo de acestea şi ne îndeamnă: „Veniţi să mergem cu El, să ne răstignim cu El, pentru a-L auzi spunându-ne: nu la Ierusalimul pământesc Mă sui pentru Patima Mea, ci la Tatăl Meu şi Dumnezeul Vostru, pentru ca să intraţi cu Mine în Ierusalimul ceresc, în Împărăţia Cerurilor”. Acesta este Ierusalimul în care intră biruitor Hristos prin Pătimirea şi moartea Sa.
Bucuria creştinilor nu are nicio legătură cu veselia indiferentă şi superficială a omului lumesc, nici cu „autosugestia” pozitivă a optimismului pământesc, ci este o bucurie a jertfei roditoare şi izvorâtoare de nemurire, a conştiinţei că prin Cruce şi numai prin Cruce dobândim Învierea. Este bucuria provenită din biruinţa asupra patimilor noastre, biruinţa pe care nu o putem câştiga decât întru Hristos, dar nu automat şi magic, ci numai prin propria noastră luptă. „Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru” (2 Corinteni 4, 10-11).
Mijlocitorul dintre Dum­nezeu şi om, omul Iisus Hristos (1 Timotei 2, 5), Care a venit pe pământ din cer pentru a suferi pentru mântuirea lumii, pe când timpul pătimirilor Sale se apropia, a dorit să se retragă în împrejurimile locului de pătimire. Chiar și prin aceasta, avea să fie limpede că El nu va suferi fără voie, ci din proprie voinţă. A dorit să vină cu cinci zile înainte de Paşti (Ioan menţionează că erau şase zile înainte de Paşti şi că Hristos ar fi plecat spre Ierusalim în ziua următoare, după cina cu Lazăr) pentru ca prin aceasta să le poată arăta încă odată că El era Mielul cel nevinovat care ridică păcatele lumii. S-a poruncit ca mielul pascal, prin a cărui jertfire oamenii din Israel au fost eliberaţi din sclavia Egiptului, să fie ales cu cinci zile înainte de Paşti, adică în a zecea zi a lunii (Ieşirea 12, 3) şi jertfit în cea de-a paisprezecea zi a lunii.
Iisus a mers în Betania. El, nu a mers în Ierusalim, pentru că dacă ar fi apărut deodată în faţa evreilor, ar fi putut să le aprindă furia, ci a lăsat ca zvonurile că este atât de aproape să liniştească treptat asprimea furiei lor. El mănâncă cu Lazăr, reamintindu-le celor care i-au văzut, de puterea Lui dumnezeiască. Şi spunându-ne nouă aceasta, evanghelistul ne arată că Hristos nu dispreţuieşte Legea. Acesta este şi motivul pentru care textul menţionează că a fost a şasea zi înainte de Paşti, când trebuia ca mielul să fie cumpărat şi ţinut până în a paisprezecea zi. Aceasta este ziua când mănâncă cu Lazăr şi prietenii săi, făcând aceasta poate pentru că nu era o obişnuinţă specifică Legii, ci dintr-o veche tradiţie, ca evreii să aibă o mică adunare cu o zi înainte de luarea mielului, pentru ca, după ce mielul a fost dobândit, ei să se poată dedica, din acel moment până la sărbătoare, postului şi curăţirii.
Bogăţia este la fel de capabilă ca şi puterea să îi distrugă pe cei care nu sunt atenţi. Prima conduce spre lăcomie, cea dea doua spre mândrie. Vedeţi, de exemplu, cum mulţimea de israeliţi proclamă adevărul, pe când conducătorii ei sunt corupţi. Pentru că primii dintre aceştia au crezut în Hristos, aşa cum evangheliştii afirmă continuu, spunând că mulţi din mulţime au crezut în El (Ioan 7, 31, 48), dar cei care erau din clasa conducătoare nu au crezut. Dar cum vine aceasta, că El intră în mod deschis în Ierusalim, având în vedere faptul că înainte nu mergea în mod deschis printre evrei, ci se retrăgea în pustie? Înăbușind mânia lor, prin retragerea Lui, El acum vine la ei, când sunt mai calmi. De altfel, mulţimea care a mers înaintea Lui şi care mai apoi L-a urmat, era de ajuns să-i înfricoșeze. Pentru că nicio altă înviere nu a atras pe oameni atât de mult precum cea a lui Lazăr. Şi un alt evanghelist spune că şi-au aruncat îmbrăcămintea lor sub picioarele Lui (Matei 21, 8) şi că toată cetatea era cutremurată (Matei 21, 10). Acesta a fost chipul de cinstire pe care L-a avut când a intrat în cetate.
Cât de măreţ a fost rodul rugăciunii Lui şi cât de mare era turma oii celei pierdute a casei lui Israel care a auzit vocea Păstorului ei. A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic (Ioan 12, 12-13). Ramurile de finic sunt psalmi de laudă pentru biruinţa pe care Domnul nostru urma să o obţină asupra morţii prin moartea Sa şi, prin biruinţa crucii, pentru biruinţa Sa asupra diavolului, împăratul morţii.
Ei, care mergeau înainte, şi cei care Îl urmau exaltaţi pe Domnul nostru, uniți în aceeaşi voce de slavă, pentru că fără îndoială credinţa acelora care au fost încuviinţaţi înainte de întruparea Domnului nostru şi a celor de după este aceeaşi, deşi aveau taine care se diferenţiau conform obiceiurilor timpurilor. Petru a aduce mărturie în acest sens atunci când spune: „Dar noi credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia, prin harul Domnului Iisus” (Fapte 15, 11).Cât despre cuvântul lor, Osana, semnifică de fapt mântuirea prin Fiul lui David, fiind acelaşi lucru pe care îl citim în psalm: „Domnul este mântuirea noastră, binecuvântarea Ta peste poporul Tău” (Psalmul 3, 9). Este la fel ca şi refrenul pe care sfinţii îl repetă cu o cântare de mare laudă în Apocalipsă: „Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul” (Apocalipsă 7, 10).
Domnul a dăruit, cu ajutorul venirii Sale, un mai mare har acelora din perioada mai târzie decât ceea ce a dăruit celor din Vechiul Testament. Pentru că ei, într-adevăr, obişnuiau să audă de la slugile Lui despre Împăratul Care va veni și s-au bucurat într-o anumită măsură, având în vedere că au așteptat această venire. Dar cei care au fost într-adevăr în prezenţa Lui, care au fost eliberați şi au avut părtăşia harului Său, deţin mai mult har şi o mai mare bucurie pentru că Împăratul a sosit. Aceasta este şi ceea ce David a spus: Iar sufletul meu să se bucure de Domnul; să se veselească de mântuirea Lui (Psalmul 34, 8). Şi din acest motiv, la intrarea Sa în Ierusalim, toţi cei care erau în cale L-au recunoscut pe David, regele lor, în durerea sufletului Său, şi şi-au aruncat hainele pentru El şi au aranjat drumul cu ramuri verzi, strigând cu mare bucurie şi mulţumire: Osana, Fiul lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului; Osana întru cei de sus (Matei 21, 9). Ceea ce s-a spus de către David cu privire la Fiul lui Dumnezeu, s-a împlinit în persoana Lui. El Însuşi era Cel vestit de profeţi ca Mesia, al cărui nume este slăvit în lumea întreagă. Toate împrejurările Intrării Domnului în Ierusalim sunt foarte simple. Dar însuşi acest fapt, că ele sunt foarte simple şi totuşi Domnul le rânduieşte anume în acest fel, trebuie să ne facă să ne gândim că ele au o deosebită însemnătate şi noimă lăuntrică. Să ne încordăm, deci, cugetul, pentru ca, trecând de această cutremurare a cetăţii, de această săltare şi de aceste strigăte, să înţelegem sub cele ce se văd ceva mai înalt şi mai însemnat, şi să tragem din aceasta învăţătură.
Ce am făcut în toată vremea acestui post, altfel spus ce fac cei care postesc, se spovedesc şi se împărtăşesc?! Îndreaptă lucrul pentru care au avut nefericirea să se lipsească de Domnul, pe Care îl poartă. Domnul S-a dat jos de pe ei. Ei se pleacă iarăşi cu smerenie sub jugul Lui şi îl primesc asupra lor şi în ei. Iată o nouă întorsătură a gândurilor despre însemnătatea zilei de astăzi! Sfânta Biserică, adunându-ne acum după lucrurile curățitoare, îndreptătoare și sfințitoare pe care le-a săvârșit asupra noastră, vrea să ne arate pe toți purtători de Hristos și purtători de Dumnezeu. Așa să ne și arătăm și să facem dovada că suntem gata, cu toată osîrdia inimii, să ne arătăm astfel întotdeauna, nu ca evreii, care acum strigă: Osana!, iar peste două zile: Răstignește-L, răstignește-L!
Toți avem de înfruntat o sumedenie de ispite. Cum să facem să ne distrăm în așa fel încât Domnul să nu se dea jos de pe noi, neputând să șadă pe noi tihnit din pricina neorânduielii stăpânite de porniri a simțămintelor, a cuvintelor și faptelor noastre? Ca să nu se întâmple așa ceva, ni se amintește de nestatornicia evreilor și de acum înainte ni se înfățișează întregul tablou al pătimirilor Domnului pentru ca să fim aduși la hotărârea tare de a-I fi credincioși pentru totdeauna în toate.
Ce-i drept, viața creștinească, plăcută lui Dumnezeu, este cu precădere o viață a inimii. Și Domnul cere ca inima să ia parte în toate. Te rogi? Roagă-te cu inima. Dai milostenie? Dă cu durere de inimă. Postești? Postește cu dorința să te jertfești Domnului.
Așa precum, înainte de Pătimirea Sa cea mântuitoare, nu numai poporul își așternea veșmintele înaintea Domnului Care intră în Ierusalimul cel de jos, dar și cei ce erau cu adevărat căpetenii ale neamurilor, adică apostolii Domnului, tot astfel și noi, cârmuitori și cârmuiți, să așternem veșmintele noastre înnăscute, adică trupul nostru și dorințele acestuia, înaintea Duhului. Iar aceasta, nu numai ca să ne învrednicim să vedem și să ne închinăm pătimirii Sale celei aducătoare de mântuire și Sfintei Sale Învieri, ci să ne bucurăm de părtășie deplină cu El. Pe care fie ca noi toți să o dobândim, cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început și cu Duhul Său cel de viață făcător, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Pr. Nicolae Iulian Bota
Parohia Crasna, ROMÂNIA