FEREȘTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI (XIV)

RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA

LARRY L. WATTS

 

Operațiunea anti-Tito oferă o privire asupra măsurii controlului exercitat de sovietici în PCR și asupra serviciilor de informații la sfârșitul anilor ’40, începutul anilor ’50. Secția Internațională a CC al PCUS (DI) fusese formată după dizolvarea Cominternului din mai 1943 pentru a-i prelua sarcinile, printre care controlul și finanțarea acoperită a partidelor comuniste străine, crearea și diseminarea propagandei scrise și radio, dezinformare, managementul grupurilor internaționale de pe front și al comitetelor anti-fasciste, comunicare și relații externe, și spionaj direct. În timp ce rețelele OMS ale Cominternului fuseseră împărțite între GRU și NKVD, DI a păstrat multe dintre funcțiile de spionaj acoperit, inițiind, supervizând și coordonând campaniile de măsuri active și operațiunile de dezinformare.
Șefii naționali ai DI se aflau astfel în fruntea lanțului informațional, în directă legătură cu Kremlinul, posedând acoperirea perfectă ca specialiști în politică externă și diplomați. Cu toate că, mai târziu, miniștrii de Externe din Blocul Sovietic au fost subordonați secretarilor propriilor Departamente Internaționale, situația din România între 1945 și 1951 a urmat precedentul creat de Bela Kun în Republica Sovietică Ungară, unde șeful era de fapt ministru de Externe. Astfel, Ana Pauker a păstrat Ministerul de Externe unde fusese numită în guvernul de tranziție al lui Groza, controlând în același timp legăturile informative cu Moscova și toate celelalte contacte străine ale României.
Acesta a eliberat-o pe Pauker de sarcinile administrative și organizatorice, pentru care până și conducătorii ei sovietici recunoșteau că avea puțin talent, operațiunile zilnice fiind conduse de secretarul DI, Alexandru Moghioroș, și de adjuncta sa, Ghizela Vass. Împreună, cei trei reprezentau unirea simbolică dintre aripile basarabeană și transilvăneană, cu Pauker membru în conducerea celei dintâi, Moghioroș al celei de-a doua și „basarabeanca Vass”, măritată cu ilegalistul maghiar Ladislau Vass.
Concomitent cu anunțul campaniei anti-Tito de la întrunirea Cominform de la București, Kremlinul coordona și propaganda multinațională, și ofensiva de spionaj. Așa-zisa operațiune românească a fost condusă de secretarul-adjunct al DI, Ghizela Vass, și coordonată direct de fosta colegă a lui Tito de la Moscova, Pera Popovida, căreia Vass îi raporta regulat. Vass, care furniza deja Moscovei informații referitoare la cadrele de conducere din România, răspundea acum de campania anti-Tito – condusă de Ata Opoevici, de contraspionajul împotriva Iugoslaviei din România și de operațiunile clandestine contra regimului Tito pe teritoriul iugoslav.
Ruptura Tito – Stalin a trecut rapid de la barajele propagandistice la „acțiuni concrete economice și diplomatice” deoarece sfidarea lui Tito amenința controlul sovietic al sateliților și încuraja „deviaționismul naționalist”. Conform CIA, atacul condus de sovietici „era dus la îndeplinire de Ungaria și de Albania și sprijinit puternic de Bulgaria” și includea concentrări de trupe și incidente provocate de-a lungul frontierelor albaneze, bulgare și ungare cu Iugoslavia, intensificarea activității de spionaj maghiare, intenția exprimată de bulgari „să încurajeze activitățile subversive din Iugoslavia” și întărirea blocadei economice. Spionajul SUA credea că Moscova va încerca să-l intimideze pe Tito prin intensificarea mișcărilor de trupe, „activități de sabotaj și subversive”, prin propagandă „destinată să submineze poziția internă și externă a lui Tito”, „presiuni economice continue” și „hărțuiri prin forțele de gherilă, în special în Macedonia iugoslavă”. În perioada luptei propagandistice ce a urmat, ambele părți „au acordat un rol deosebit acuzațiilor că partea adversă oprima diversele minorități naționale și le refuza drepturile”, cu toate că acuzațiile „erau rareori făcute în termeni etnici expliciți”, iar sporirea numărului unor astfel de atacuri era interpretată de CIA ca indicând că „ambele părți renunțaseră la prudență în dorința de a o ataca pe cealaltă”.

Rebeliunea Gheorghiu-Dej – Bodnăraș

Prin 1949, când conducerea PCR era în continuare disputată între facțiunea Dej și diverse grupuri legate, invariabil, mai strâns de Moscova, și consilierii sovietici care exercitau controlul asupra tuturor instituțiilor coercitive românești și cu toate întreprinderile economice semnificative (cele 16 companii mixte sovietice le depășeau ca număr pe cele ale oricărui alt stat membru al Blocului), Bucureștii nu erau în poziția de a exercita suveranitatea în aproape niciun domeniu. Printre ofițerii de informații societivi care erau infiltrați semideschis în conducerea României se aflau șeful spionajului și al Securității, secretarul personal al lui Dej, „șeful gărzii personale” și șeful de cabinet. Moscova putea conta, de asemenea, și pe noi grupuri de agenți semioficiali din România, formați prin recrutări locale în instituțiile militare și ale securității, precum și pe angajați români motivați economic ai Sovromurilor, agențiilor comerciale sovietice și chiar ai armatei sovietice. Acești agenți se bucurau de „privilegii extrateritoriale” și de beneficii materiale „care adesea le depășeau pe acelea ale conducătorilor comuniști”, făcând problematică loialitatea acestora față de centrul românesc al PCR.
În mijlocul acestei dominații sovietice copleșitoare, Dej și susținătorii săi au reușit să inițieze o epurare a elitelor dependente de sovietici și o „românizare” parțială a conducerii. Acest lucru a fost făcut cu atenție, evitându-se tonurile antisovietice, antisemite și antimaghiare, în ciuda faptului că au fost investigate și curățate și Comitetul Maghiar, din partea căruia Luca primea un sprijin important, și Comitetul Democratic Evreiesc, subordonat acestuia ca parte a aripii transilvănene. Contextul favorabil a fost oferit de epurările efectuate de șeful NKVD, Beria, care i-a vizat la început pe veteranii Războiului Civil din Spania, luând apoi un caracter antisemit, și de relația lui Dej cu consilierul spionajului KGB din România, Aleksandr Mihailovici Saharovski.
În primă instanță, Dej i-a apărat pe supraviețuitorii celor 500-600 de veterani ai războiului civil, majoritatea dintre ei ocupând poziții de conducere în partid. Membrii-cheie ai aripilor transilvăneană și basarabeană, precum Petre Borilă și Valter Roman, au fost atrași către Dej de agenda sa mai accentuat românească, aceasta fiind de fapt singura lor salvare, sporindu-le radical loialitatea față de partid. Borilă și Roman au explicat mai târziu, pe larg, cum Pauker și Luca, „urmând linia Stalin – Rakosi”, vedeau „potențiali Rajks în toți foștii voluntari din Spania și îi tratau ca pe suspecți și spioni”, recunoscând că Dej i-a protejat „atunci când erau atacați, salvându-le practic viața”. Pentru a nu fi alături de tangenta antisemită a lui Stalin, Dej a apelat la cadrele conducătoare de etnie evreiască din aripa ucraineano-basarabeană, a cărei influență la Moscova era acum în scădere.
Însă Dej datora probabil cea mai mare parte a abilității de a acționa împotriva „Biroului Moscova” lui Emil Bodnăraș, șeful de facto al armatei, pe care Moscova îl considera agent de încredere. În 1933, ca locotenent de artilerie al armatei regale române, în vârstă de 27 de ani, Bodnăraș a dezertat în Ucraina care suporta încă efectele Marii Foamete. După ce a petrecut trei ani făcând contabilitate la Moscova și Astrahan, el a fost recrutat de OGPU și antrenat la prestigioasa școală Karol Szerewicz pentru războiul de partizani. Aceste cunoștințe l-au făcut cel mai bun specialist militar și în informații din PCR, precum și principalul contact al Moscovei în probleme militare și de spionaj, mai ales în anii 1944-1945. Cu toate că cei doi au părut a fi mai mult concurenți decât colaboratori în perioada 1947-1952, începând cu 1944, Bodnăraș l-a sprijinit pe Dej în toate momentele critice.
„Biroul Moscova” reprezenta într-o manieră foarte concretă mecanismul de control sovietic în România. Faptul că niciunul dintre ei nu era etnic român era trivial, în comparație cu faptul că erau loiali mai degrabă Uniunii Sovietice și Ungariei decât României. Ministru de Externe și fostă cominternistă, Ana Pauker a dirijat (prin Moghioroș și Vass) Secția de relații internaționale a CC al PCR, controlând astfel toate relațiile externe ale României și ale partidului cu Uniunea Sovietică. Ministrul de Interne instruit de NKVD, Teoharie Georgescu, conducea aparatul de spionaj și securitate cu o autoritate atât de extinsă încât se ocupa chiar și de monitorizarea conducătorului partidului, Dej. Fostul cominternist Vasile Luca, ministru de Finanțe, era principalul contact al administratorilor sovietici care conduceau cele 16 Sovromuri din industria strategică românească. Luca, Moghioroș și Vass erau, de asemenea, partizani în confruntarea intra-partid asupra suveranității Transilvaniei.
Bodnăraș, coleg apropiat al lui Saharovski, l-a sfătuit pe Dej să solicite consilieri militari și de informații sovietici, pe care Moscova oricum intenționa să-i trimită. Această inițiativă l-a făcut pe Dej să prevină dezvoltarea organizațiilor de informații sovietice și a operațiunilor acestora din țară și i-a conferit o oarecare influență asupra rapoartelor acestora, nivel pe care l-a extins ulterior, plasând prezența acestor consilieri și experți pe o bază mult mai oficială, în acorduri bilaterale. Dej a fost apoi capabil să utilizeze această influență asupra rapoartelor GRU și KGB, care contracarau rapoartele făcute de Ana Pauker direct contactelor ei de la Moscova.
Măsura în care Dej și Bodnăraș au reușit să îi câștige pe consilierii sovietici de partea lor este reflectată în raportul celui din urmă, din ianuarie 1952, către centrul KGB. Membrii coruptului „Birou Moscova” (Pauker, Luca și Georgescu), raporta Saharovski, erau „înconjurați de persoane dubioase”, duceau o viață luxoasă, „nu îi acordau sprijinul necesar tovarășului Gheorghiu-Dej și îi creau dificultăți în activitate”. Greutatea opiniei sale și importanța strategică a României pentru Moscova pot fi deduse din faptul că, un an mai târziu, Saharovski a devenit șeful spionajului extern al KGB (Direcția I), post pe care l-a păstrat timp de două decenii, fiind cel mai longeviv șef din istoria KGB.

Polița de asigurare a lui Stalin: Regiunea Autonomă Maghiară

Deși influențat evident de aceste rapoarte și ocupat cu propriile epurări, Stalin a rămas preocupat de controlul sovietic asupra României, care ar fi putut suferi sub conducerea lui Gheorghiu-Dej, singurul conducător din Blocul Comunist care nu era vechi bolșevic sau fost cominternist. Astfel, când Dej a eliminat „Biroul Moscova” din controlul asupra afacerilor României, conducătorul sovietic a „impus” Regiunea Autonomă Maghiară (RAM), instituționalizând statutul de facto de protectorat al Moscovei. Problema autonomiei maghiare, pe care Moscova o ridicase în septembrie 1951 și Bucureștii o paraseră, a reapărut la sfârșitul lui martie 1952, la același comitet politic în care Dej își prezentase primele acuzații împotriva lui Luca. Proiectul de Constituție, trimis la Moscova la mijlocul lui mai, a fost „reformulat de Stalin și de Molotov” în sensul înființării RAM. După cum se stipula în noua Constituție stalinistă (articolul 19), RAM cuprindea „zona locuită în bloc compact de populația secuiască maghiară și care are o conducere administrativă independentă, aleasă de locuitorii RAM”. Această preocupare sovietică pentru transplantarea structurilor „regiunii autonome” a fost total unică în cadrul Blocului Sovietic.
Foarte puțini de la București au fost încântați de această limitare a suveranității, Dej mai puțin decât oricine. Instituționalizarea influenței sovietice era deosebit de transparentă pentru că amendamentele lui Stalin nu recunoșteau România ca „stat unitar” și stabileau precedentul oferirii autonomiei administrative unor blocuri etnice „compacte”, sporind posibilitatea creării unor alte zone autonome și a federalizării României. Stalin a mai solicitat ca în Constituție să fie introdus un „preambul” în care să se specifice că România își datora existența „istoricei victorii a Uniunii Sovietice” și „eliberării de către glorioasa armată sovietică”.
Încă o dată, oficialităților locale române li se cerea să-și părăsească posturile în timp ce le lua locul noua conducere maghiară etnică, „numită de adjunctul ministrului de interne, ungurul Janos Vincze (Ion Vințe)”. Din nou, conducerea maghiară locală a început să-i excludă pe români din pozițiile cu influență politică, sub nivelul proporțional de reprezentare în rândul populației. Încă o dată, românii au devenit „străinii insultați sau amenințați public” de extremiștii din majoritatea locală, iar Bucureștii nu erau capabili să intervină în vreun fel.
Lajos Csupor, conducător al RAM de-a lungul întregii sale existențe, a menținut un contact strâns cu reprezentanții militari și cu consulul sovietic din Cluj (în același timp ofițer KGB), Albert Petrovici Akulov, precum și cu diplomații maghiari. De exemplu, militarii sovietici aveau comandamente în Târgu-Mureș, Sfântu-Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Cluj-Napoca, Oradea, Satu-Mare, Baia-Mare, Sighet, Șimleul-Silvaniei și Huedin. Paradoxal, Csupor se plângea de unii dintre aceiași „cetățeni maghiari”, foști membri ai partidului Crucea Săgeții și susținători ai „regimului Horthy”, care batjocoriseră autoritățile române de la Cluj-Napoca, inclusiv pe fostul rector al Universității Cluj, Dezso Miskolczy, acum lector la universitatea de limba maghiară de la Târgu-Mureș, acelorași autorități sovietice care îi protejaseră înainte să se mute în RAM.
„Mica Ungarie” creată de Stalin nu a întărit nici loialitatea maghiară față de România și nici nu a liniștit Budapesta. Nici nu fusese aceasta intenția lui Stalin. Autoritățile din RAM au rămas dependente de „protectorii” sovietici, populația maghiară a devenit mai puțin atașată de orice identitate civică românească, iar Ungaria nu numai că și-a menținut privilegiile de supervizare asupra unei părți a populației României, dar a continuat să facă presiuni pentru concesii teritoriale la frontiere și o autonomie mai extinsă, echivalentă cu statutul de independență pentru RAM. Dacă Stalin ar fi dorit să încurajeze armonia etnică, ar fi putut interzice Budapestei să mai facă presiuni pentru teritorii românești și să intervină în relația internă minoritate – majoritate, așa cum făcuse vizavi de Cehoslovacia și de Iugoslavia.
Cât de puțin a avut de-a face crearea RAM cu protejarea minorităților se poate întrezări din tratamentul aplicat de sovietici, în aceeași perioadă, etnicilor români din acea parte a Basarabiei încorporată în RSS Moldova. În aprilie 1949, guvernul comunist al Moldovei a hotărât să deporteze alte 11.280 de familii – 40.850 de persoane. De fapt, pe 6-7 iulie 1949 au fost deportate 11.342 de familii moldovenești în cadrul Operaţiunii Sud („Yug”). Resursele dedicate operațiunii, condusă de generalul Rogov și adjunctul KGB estonian, colonelul Mihailov, au fost impresionante, cuprinzând „4012 membri ai KGB sosiți din alte regiuni”, „484 colaboratori ai securității moldovenești”, 13.705 membri ai trupelor de securitate și 24.705 de activiști de partid. Concomitent au continuat programele de muncă forțată și de stabilire „pe terenuri virgine”.

(va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *