RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Între 1950 și 1952, Leonid Brejnev, ca prim-secretar al Moldovei, a avut mandatul specific de a încorpora fostul teritoriu românesc în Uniunea Sovietică și de sovietizare (rusificare) a populației moldovenești. Pentru a atinge aceste scopuri, Brejnev a trecut la o serie de lichidări și deportări care au redus populația de etnie română cu 250.000, aducându-i lui Brejnev porecla „Măcelarul Moldovei”. Faptul că Malenkov, Beria, Suslov și alții din Comitetul Central de la Moscova au fost „aleși în unanimitate” în Sovietul Suprem al Moldovei în 1951 este un indiciu al atenției pe care Moscova continua să o acorde regiunii. În instrucțiunile lui Brejnev din august 1952, de a duce o muncă intensă de fundamentare a limbii moldovenești ca limbă diferită de română, a cărei dezvoltare era dependentă de legăturile ei cu Rusia, erau evidente influențele expansionismului din secolul al XIX-lea și ale șovinismului antiromânesc. „Relațiile cu poporul rus”, afirma Brejnev, erau sursa de educație „pentru toate personalitățile eminente din Moldova”, de la care „își trăseseră înțelepciunea”.
Disputele cu Rakosi și Nagy asupra Transilvaniei
Detensionarea momentană din perioada de tranziție post-Stalin a oferit posibilitatea pentru toți membrii Blocului să-și renegocieze relațiile cu Moscova (și pentru populații să ridice pretențiile până atunci reprimate). Pe fondul primelor revolte antisovietice din Germania de Est și Cehoslovacia, toate statele socialiste „frățești” au căutat un nou modus vivendi. Budapesta, cu sprijinul aparent al unor conducători sovietici, și-a revitalizat pretențiile asupra teritoriului României. În septembrie 1954, atât Rakosi, cât și prim-ministrul Imre Nagy s-au plâns Bucureștilor că relațiile bilaterale erau „reci” și „nesatisfăcătoare” și deveniseră „tot mai slabe” și mai distante.
Rakosi a apelat la Valter Roman, un vechi tovarăș din Comintern, ca să se plângă de problema Transilvaniei. Recunoscând deschis că avusese tentative insistente să-l convingă pe Stalin „că o parte din Transilvania trebuia retrocedată Ungariei”, Rakosi a pretins chiar și că îl convinsese pe Stalin că „în Transilvania erau mai mulți unguri decât români”, pretenție care a provocat riposta promptă a interlocutorului său că pentru a susține o asemenea minciună sfruntată trebuia să fi folosit „statisticile revizioniste ale lui Horthy”. Rakosi a continuat însă neabătut să descrie tentativele pe care le avusese în perioada conferinței de pace de la Paris pentru „«rezolvarea» problemei Transilvaniei, în sensul ca o parte a ei să fie atribuită Ungariei”. Aparent neinfluențat de reacția antagonică a interlocutorului său, conducătorul Partidului Comunist Ungar a susținut că sosise momentul propice pentru cele două părți să rezolve „problema” prin „schimb de populații și corectarea frontierelor”. Dacă anterior, când opiniile politice ale Ungariei și ale României erau nesigure, „era imposibil să ridicăm chestiuni teritoriale”, a explicat Rakosi, „acum, când ambele părți merg pe calea socialismului, problema ar putea fi rezolvată într-un spirit frățesc” prin negocierea secretă a transferurilor necesare între conducerile celor două partide. Roman i-a raportat lui Gheorghiu-Dej, adăugând că în perioada în care activase în Comintern, la Moscova, Rakosi, Revai, Imre Nagy și alți tovarăși maghiari îi solicitaseră sprijinul în repetate rânduri pentru ca Transilvania sau părți din teritoriul ei să fie transferate Ungariei după război, Rakosi și Revai favorizând soluția frontierelor trasate prin „arbitrajul” lui Hitler.
Problema a fost întreținută până în 6 aprilie 1955, când o delegație a PCR, formată din Bodnăraș, ministrul de Externe Simion Bughici (înlocuitorul lui Pauker) și Janos Fazekas, s-a întâlnit cu conducătorii Partidului Comunist Ungar, Rakosi, Gero și Andras Hegedus, la Budapesta. Delegația română i-a condamnat pe maghiari pentru că ridicaseră pretenții teritoriale, precum și refuzul insistent al Budapestei de a recunoaște fără echivoc frontierele stabilite prin tratatul de pace, cât și pedalarea insistentă a lui Rakosi pe „problema Transilvaniei” în conferințele și articolele sale, ca și cum problema posesiei ar fi fost nerezolvată. Cum era posibil, au întrebat românii, ca presa, industria filmului și teatrele, toate controlate de comuniști, să facă aserțiuni iredentiste de genul „Transilvania este inima Ungariei și, fără ea, Ungaria nu poate trăi”, că „cel mai puternic scut al națiunii maghiare eterne este Transilvania”, iar „Transilvania este fortăreața salvării Ungariei” și „fără Transilvania nu există Ungaria pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie”?
Tipic pentru această problematică a fost solicitarea Ambasadei Ungariei din România ca o hartă a Regiunii Autonome Maghiare să fie inclusă ca anexă la harta Ungariei, într-un atlas geografic aflat în pregătire. Ministrul român de Externe a întrebat dacă Ungaria consideră că Regiunea Autonomă Maghiară era parte integrantă a României sau o anexă a Ungariei. Și mai îngrijorător a fost refuzul Budapestei de a închide Biroul de pașapoarte de la Cluj – în ciuda solicitării oficiale a României și a acordului formal al Ungariei – care fusese înființat în 1949 pentru a facilita transferul zecilor de mii de cetățeni maghiari stabiliți în Transilvania în perioada ocupației hortiste. Dimpotrivă, biroul încuraja șovinismul maghiar și „își asuma rolul de a monitoriza respectarea drepturilor minorității”. „Singura justificare pentru menținerea acestui birou”, a declarat Ministerul de Externe român, era „menținerea iluziei și a speranței că problema Transilvaniei nu era definitiv rezolvată”, poziție care dăuna atât României, cât și Ungariei „și nu folosea decât dușmanilor noștri”.
Practic, ungurii au cedat în toate problemele, excepție făcând poziția lui Rakosi că era corect ca scriitorii maghiari să se ocupe de Transilvania (la care românii au răspuns că într-adevăr așa era, dar problema apare atunci când scriitorii maghiari se ocupă exclusiv de Transilvania). Blamând sub diverse forme naționalismul prim-ministrului Imre Nagy și pretinzând „independența” scriitorilor și a ziarelor și un control insuficient din partea partidului, conducătorii PCM au căzut de acord că „problema Transilvaniei trebuie considerată închisă”. De asemenea, au promis că tratatul de pace și frontierele actuale vor fi prezentate ca „juste pe fond” în noua istorie a partidului, aflată în pregătire la Budapesta.
IV
IEȘIREA DE SUB TUTELA MOSCOVEI ÎN PERIOADA HRUȘCIOV
Acordați autonomie Transilvaniei.
Janos Kadar, octombrie 1956
Guvernul român nu consideră că este necesar ca trupele sovietice să staționeze pe teritoriul său. (…) De asemenea, guvernul sovietic ar trebui să ia în considerare problema rechemării consilierilor sovietici care lucrează la diverse instituții din Republica Populară Română. (…)
Instrucțiuni ale Biroului Politic, octombrie 1956
Apelativul „consilieri sovietici” nu corespunde rolului pe care îl joacă aceștia și ar putea induce ideea greșită că aceștia se amestecă în afacerile interne ale României.
Nikita Hrușciov, ianuarie 1957
În România, chiar și printre oficialii Partidului Comunist, se dezvoltă o atitudine nesănătoasă, naționalistă și antisovietică, care trebuia retezată de la rădăcină. (…) Mamaliznikii (termen depreciativ folosit de ruși pentru a face referire la românii din Moldova și Ucraina, încă din secolul al XIX-lea – n.a.) nu sunt o națiune, ci o curvă.
Nikita Hrușciov, septembrie 1960
Într-un stat socialist, nu păstrezi rețelele de informații din interiorul partidului decât dacă ești convins că te afli într-o poziție de supremație, (iar) celălalt în poziție de subordonat (…) nu reprezintă numai o încălcare a suveranității, ci dovedește ceva mai negru de definit, relația dintre stăpân și sclav. (…) Noi am pus problema ca ei să nu aibă rețele de agenți în nicio țară socialistă, iar acest lucru l-a determinat pe Hrușciov să ne numească „nemernici”.
Gheorghe Gheorghiu-Dej, august 1963
Încercările românilor de a-și declara independența din punct de vedere economic față de CAER ar putea fi tolerate, însă, dacă sunt atât de nechibzuiți încât să încerce să părăsească Tratatul de la Varșovia, atunci soldații noștri (…) vor avea ultimul cuvânt. (…) Întreaga situație din Balcani ar putea deveni de necontrolat dacă România ar decide să urmeze Iugoslavia și Albania în tabăra antisovietică.
Nikita Hrușciov, august 1964
Transilvania a fost întotdeauna maghiară (…) limba și cultura maghiară sunt predominante acolo.
Nikita Hrușciov, 1964
CAPITOLUL 7
CONTRACARAREA MECANISMULUI DE CONTROL SOVIETIC
1953-1959
Presiunea exercitată pentru a dobândi controlul asupra aspectelor economice ale României își are începuturile la numai două zile după decesul lui Stalin. La 7 martie 1953, Gheorghiu-Dej informa Comitetul Central că sovieticii care erau consilieri și controlau economia „trebuie să preadea funcțiile pe care le-au deținut până acum unor reprezentanți din țara noastră”. Gheorghiu-Dej era convins că Sovromurile erau menite numai să exploateze și nu erau cu nimic mai bune decât instituțiile capitaliste, opinie care i-a creat probleme încă din 1947. În decurs de un an, Gheorghiu-Dej a abordat Occidentul, s-a oferit să rezolve pretențiile britanice și a sporit comerțul cu Statele Unite. La mijlocul anului 1954, România a devenit primul membru al Blocului care și-a „răscumpărat” Sovromurile (cu excepția a două care se ocupau cu extracția de petrol și uraniu și la care Moscova a refuzat să renunțe până în 1957).
Forțele armate române
Deși influența sovietică bazată pe ideologia comună era și ea importantă, controlul politic se exercita asupra instituțiilor coercitive – armata, serviciul de securitate și poliția (miliția) – și asupra liderilor partidului, printr-o rețea de ofițeri și agenți sovietici infiltrați în instituțiile respective și în jurul liderilor respectivi. Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei „Tudor Vladimirescu” (1943) și a Diviziei „Horia, Cloșca și Crișan” (1945), cu contingente masive de comisari politici. Comisarii politici principali ai acestor divizii, Dumitru Popescu, Petre Borilă, Valter Roman și Mihai Florescu, erau cu toții veterani ai Războiului Civil spaniol și cetățeni sovietici. Aceștia au revenit la Moscova împreună cu șeful GRU, Jan Berzin – care transferase temporar activitățile externe ale GRU în Spania, pe perioada Războiului Civicil, cât timp a condus Brigada Internațională -, ca agenți ai GRU. După ce diviziile formate în Uniunea Sovietică au sosit în România, la sfârșitul războiului, ofițerii politici au fost imediat instalați în funcții de comandanți adjuncți, în peste 200 de unități ale armatei regale române. În decembrie 1947, acești adjuncți au preluat comanda de la 30 de generali, 49 de colonei, 65 de locotenent-colonei și 61 de maiori.
Situația era confuză din cauză că armata luptase alături de forțele militare sovietice (de fapt, în fața acestora), în ultimile opt luni ale războiului, și deoarece orientarea bazată pe interese naționale românești era mai pronunțată în cadrul armatei decât în orice altă instituție. „Soluția” pentru această problemă îmbina activități ce vizau slăbirea influenței anumitor ofițeri, exercitarea unui control strict din partea comisarilor politici și un influx masiv de consultanți și experți sovietici. Această ultimă măsură s-a reflectat în protocolul secret al Tratatului română-sovietic de asistență mutuală, încheiat în februarie 1948, care, la articolul 2, stipula asistența suplimentară din partea a „2.500 de experți militari sovietici, între care 300 de ofițeri superiori, 700 de ofițeri inferiori și 1.500 de instructori tehnici”.
Inițial, acești experți și instructori nu erau considerați ca făcând parte din misiunea sovietică de consultanță. În perioada 1949-1958, echipa oficială de consultați militari sovietici, condusă de atașatul militar sovietic din cadrul Statului-Major al Armatei Române, generalul Konstantin S. Kolganov, era formată din 40 de persoane: 8 generali, 13 colonei, 8 locotenent-colonei, 2 maiori și 9 ofițeri inferiori. La aceasta se adăuga Misiunea Militară de Colaborare a Tratatului de la Varșovia stabilită la București odată cu înființarea acestei alianțe sovietice, în 1955. Aproape toți ofițerii sovietici detașați în cadrul misiunilor de consultanță și ale Tratatului erau membri GRU. Pe lângă București, Serviciul de informații al armatei sovietice își conducea rețelele și din Iași, în Moldova, și din Constanța, în Dobrogea, acolo unde GRU crease o vastă structură organizațională, în primii ani de ocupație, când forțele sovietice izolaseră complet aceste două regiuni ale României.
Acest control a fost menținut și extins printr-o verificare foarte strictă asupra cadrelor. Pregătirea militară sovietică a ofițerilor superiori reprezenta un element evident de menținere a controlului, ca și recrutarea agenților, oferindu-se în mod fățiș un anumit statut, privilegii și sponsorizări, care veneau odată cu statutul de membru al „cadrelor de perspectivă” – ofițerii aprobați de sovietici care ocupau pozițiile superioare. De obicei, recrutul era „selectat” de ofițerii sovietici și agenții lor români, aflați deja în țară, și apoi era invitat pentru pregătirea în cadrul instituțiilor militare sovietice. Moscova avea o rețea-paravan de programe de patru și cinci ani pentru a camufla pregătirea și recrutarea în GRU. De fapt, după cum relata un ofițer GRU, după ce petrecea un an într-o „academie militară normală unde studia artileria sau tancurile”, recrutul era transferat într-o „locație secretă a Facultății a Patra a Academiei Armatei Sovietice, unde rămânea în următorii trei sau patru ani”. La absolvire, recruților li se eliberau diplome de la instituția-paravan, „de exemplu, Academia Militară de Tancuri”, iar frecventarea cursurilor Academiei Armatei Sovietice românea secretă.
Chiar și în timpul recrutărilor și al pregătirii, ofițerii est-europeni erau priviți cu suspiciune și supravegheați îndeaproape. Scopul pregătirii lor nu era să li se ofere un acces la informații utile sau la noi tehnici pe care le-ar fi putut folosi în țările de proveniență (mai ales în detrimentul URSS, în cazul în care vreunul s-ar fi dovedit a fi informator). Din contră, acestor recruți li se asigura în general o pregătire de bază, precum și „cunoștințe academice ieșite din uz”, dar li se cerea să îi ajute pe sovietici să consolideze controlul sovietic asupra lor și a instituțiilor din țările de proveniență. Astfel, spre exemplu, „li se cerea să descrie procedurile și detaliile operaționale ale armatei sau serviciului din care proveneau” și să ofere informații privind propriile „obiceiuri și dependențe” astfel încât GRU (sau KGB) să le poată identifica punctele vulnerabile și alte oportunități pentru recrutare.
Membrii acestei „elite” de „viitoare cadre”, licențiați ai academiilor tehnice și militare sovietice, afișau în general o atitudine arogantă față de colegii lor instruiți în cadrul instituțiilor din țara de proveniență, care nu beneficiaseră de atenția consilierilor sovietici. După cum relata generalul Marin Pancea, care în 1978 a fost plasat într-o funcție fără perspective la Brăila, deoarece întreținuse relații prea apropiate cu personalul sovietic în perioada în care activase ca atașat în Franța, majoritatea ofițerilor invitați pentru pregătirea în URSS:
(…) erau o pradă ușoară pentru serviciile sovietice de spionaj. După revenirea în țară în cadrul armatei, ei mențineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepție, erau implicați în activități de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agențiilor sovietice. Aceștia comunicau fără translator, astfel că transmiterea informațiilor se făcea fără dificultate.
Pancea uită să menționeze că, după revolta din 1956 din Ungaria, ofițerilor pregătiți la Moscova li se solicita să accepte oficial subordonarea față de Moscova, prin semnarea unor angajamente de loialitate. Totodată, deveneau vulnerabili la șantaj în cazul în care și-ar fi reconsiderat loialitatea. La sfârșitul anilor ’70, Moscova a început să le acorde și cetățenia sovietică acestor agenți, oferind astfel o posibilitate cvasilegitimă pentru a interveni direct, în cazul în care ar fi fost demascați ca spioni împotriva propriei țări.
Un alt element de control a fost adăugat prin căsătoriile dintre ofițerii pregătiți în URSS și localnice, care erau fără excepție agenți ai serviciilor de informații sovietice și își păstrau cetățenia sovietică. Aceste „supraveghetoare” aveau un rol mult mai important decât simpla dirijare și motivare a consorților români (sau polonezi, cehoslovaci etc.). La momentul potrivit, ele puteau justifica o eventuală intervenție sovietică menită să-i protejeze pe cetățenii aflați în străinătate. Înainte de încheierea Primăverii de la Praga, de exemplu, se pare că autoritățile sovietice plănuiau asasinarea soțiilor de naționalitate sovietică ale cetățenilor cehoslovaci, pentru a-i putea „acuza de aceste crime pe contrarevoluționari” și a-și justifica astfel intervenția armată.
(va urma)
