RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
În ianuarie 1968, pe baza rezultatelor operațiunii PACKERS, Washingtonul a început să caute locații adecvate pentru negocierile oficiale de pace. Persoanele de la CIA, implicate în proces, au susținut cu ardoare ca Bucureștii să fie gazda convorbirilor, din următoarele motive:
A) România, spre deosebire de alte state comuniste, este sinceră în dorința de a se găsi o rezolvare definitivă a conflictului din Vietnam. Totodată, privind aspectul mai puțin altruist, s-ar bucura nu numai de prestigiul pe care l-ar câștiga prin găzduirea convorbirilor, dar, și mai important, de recunoașterea internațională a oricăror contribuții pe care le-ar avea de-a lungul discuțiilor. (…)
B) Statele Unite pot fi sigure de completa cooperare și imparțialitate a României de la discuțiile preliminare. România ar oferi orice sedii sau alt sprijin logistic dorit, permițând chiar și bruierea sălilor de conferințe. (șters)
C) După începerea convorbirilor, se poate conta pe România că va oferi orice servicii de mediere, bune oficii și consiliere care ar putea fi necesare pentru a facilita acordul. România are recomandări excelente pentru un asemenea rol. Prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer (…) cunoaște bine modul de gândire al Hanoiului, nu numai datorită numeroaselor vizite întreprinse la Hanoi, dar și din rapoartele unor emisari de rang înalt pe care i-a trimis acolo, aproximativ o dată pe lună. (…)
D) Presa și radioul din România nu vor crea o atmosferă nefavorabilă Statelor Unite odată cu începerea convorbirilor și nu se vor întoarce împotriva SUA dacă discuțiile se vor poticni în anumite chestiuni. Mass-media își va menține poziția imparțială. Mai mult, România va permite accesul fără restricții al reprezentanților presei internaționale și va garanta că nu vor fi cenzurate rapoartele.
Președintele Johnson și Departamentul de Stat au insistat să nominalizeze Bucureștii ca locație, cerându-le ambasadorilor Statelor Unite din străinătate să se pregătească pentru a face această alegere (în timp ce încercau să păstreze tăcerea cu privire la eforturile de mediere ale României). Johnson a respins categoric și în mod repetat propunerea făcută de Moscova (și de Hanoi) de a nominaliza Varșovia – pe unde sovieticii trimiteau importante transporturi de armament către Hanoi – sau Paris, un critic fervent al Washingtonului și totodată un susținător al regimului de la Hanoi. McGeorge Bundy, adjunctul Secretarului de Stat, a motivat că Bucureștii erau „preferați în detrimentul Varșoviei”, deoarece trecutul lor diplomatic era „nepătat și nepărtinitor”, România era „în mod evident cea mai independentă din estul Europei”, deținea președinția Adunării Generale a ONU, furnizase nord-vietnamezilor numai „simbolic” echipamente de apărare și nu fusese atinsă nici de cenzura mediatică (antiamericană), nici de antisemitismul care marcase Polonia.
Dean Rusk a fost încă și mai explicit de ce Bucureștii erau singura locație acceptabilă din Blocul Sovietic. Eforturile maghiare de a se impune ca „mediator”, conduse de ministrul de Externe, Janos Peter, au fost „pură fraudă”, în timp ce atitudinea Poloniei ar fi fost de asemenea caracterizată „mai puțin decât constructivă”. Inițiativa României era, dimpotrivă, „serioasă și sobră”, iar mediatorii români erau considerați de Rusk „responsabili și rezonabili”.
Pe parcursul iernii și al primăverii lui 1968, locația unde urmau să se desfășoare negocierile ce aveau să capteze atenția întregii lumi și să confere prestigiu țării-gazdă a rămas mărul discordiei. De la bun început, a fost limpede că Moscova va încerca să împiedice cu orice preț nominalizarea României. La un moment dat, Kremlinul l-a convins pe premierul britanic, Harold Wilson, să-i transmită președintelui Johnson că Bucureștii nu prezintă încredere, susținând că românii nu aveau niciun contact la nivel înalt printre nord-vietnamezi. În răspunsul său, președintele Johnson a precizat că este „consternat” de atitudinea Uniunii Sovietice, argumentând că este „ciudat faptul că Kosîghin pare să susțină poziția împotriva canalului de comunicare, dar că nu are de spus nimic în privința substanței discuțiilor” și că, „probabil, Moscova este informată în legătură cu identitatea acestui canal de comunicații și nu este prea încântată de el”. Deși Johnson a continuat să facă presiuni pentru ca negocierile de pace din mai 1968 să se desfășoare în România, Moscova și Hanoi au dat un ultimatum comun, insistând ca locația să fie Varșovia sau Parisul, fiind ales acesta din urmă deoarece reprezenta varianta răul cel mic.
Scoaterea Chinei din izolare
Bucureștii dezaprobau încă și mai mult obiectul strategic al Uniunii Sovietice legat de China. În octombrie 1965, la întrunirea de la Moscova a Consiliului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia, Brejnev a declarat că Beijingul urmărea să aibă relații mai strânse cu Washingtonul „pentru a contrabalansa” Uniunea Sovietică. Totodată, a susținut că „o înțelegere între America și China ar reprezenta cea mai serioasă amenințare posibilă la adresa mișcării comuniste” și că „ar trebui împiedicată cu orice preț”. Aceasta a devenit o prioritate majoră, care presupunea în primul rând blocarea accesului Beijingului la asistență economică din partea Statelor Unite și la tehnologii avansate.
În aceeași perioadă, șeful Departamentului pentru Operațiuni de Dezinformare al KGB, generalul Ivan Agayants, l-a informat pe omologul său cehoslovac că intră „în atribuțiile lor să împiedice, de acum încolo, pătrunderea elementelor chineze în mișcarea internațională comunistă, iar, în relațiile cu puterile occidentale, să avertizeze asupra faptului că cea mai mare amenințare actuală și viitoare o reprezintă China”. Astfel, KGB a început să se preocupe de relația româno-chineză și de posibila relație incipientă dintre Beijing și Washington, încercând să remedieze problema prin subminarea credibilității Chinei în fața Occidentului. Potrivit CIA, aparentele „eforturi de reconciliere” dintre China și Uniunea Sovietică și încercările de negociere au servit drept paravan pentru aceste obiective mai puțin onorabile. Chiar și când întindea ramuri de măslin Beijingului, Moscova continua demersurile „de izolare a Chinei din punct de vedere ideologic” și „de încurajare a excluderii ei din Comunitatea Internațională” cu scopul vădit de a o „controla” și de a spori „vulnerabilitatea Chinei în fața presiunii militare și politice a Uniunii Sovietice”.
În loc să sprijine acest proiect, România a contracarat cu înverșunare tentativele Kremlinului de a izola China și a blocat eforturile Uniunii Sovietice de a folosi Tratatul de la Varșovia sau mișcarea comunistă și muncitorească internațională în aceleași scopuri. În timp ce Moscova încerca să „consolideze forțele desfășurate de-a lungul graniței cu China” și să sprijine „grupările adversare Chinei din țările vecine pentru atingerea obiectivului final de împrejmuire a Chinei cu un cordon sanitar alcătuit din națiuni ostile”, Bucureștii făceau tot posibilul să se opună oricărui ajutor din partea Europei de Est (și a altor țări socialiste). În 1963, de exemplu, România a fost prima țară care s-a opus propunerilor Uniunii Sovietice de a acorda Mongoliei drepturi de membru al Tratatului de la Varșovia, demers care ar fi dat membrilor alianței responsabilități în afara regiunii și care ar fi plasat alianța chiar la granița confruntărilor militare dintre China și Uniunea Sovietică. Și-a asumat acest rol cel puțin în alte două ocazii, recurgând la același argument – și anume că Tratatul de la Varșovia era o alianță europeană cu atribuții în domeniul apărării – pentru a submina astfel încercările sovieticilor de a dirija asistența militară asigurată de Tratat și către alte țări în curs de dezvoltare.
Dar Bucureștii nu s-au mulțumit să aplice doar aceste practici obstrucționiste. La mijlocul lui 1965, îndemnau Belgradul să-și reconsidere relațiile cu Beijingul, în timp ce sugerau Beijingului că inițierea unor discuții cu Belgradul ar fi utilă pentru ambele părți. Bucureștii au dat cea mai grea lovitură strategiei Moscovei de a izola China prin demersurile întreprinse în Occident în numele Beijingului.
România recomandase Beijingului să-și reevalueze relațiile cu anumite state (de exemplu, Statele Unite și Iugoslavia) încă din prima parte a anilor 1960. Atunci când China și-a rechemat toți ambasadorii în timpul Revoluției Culturale, România și-a asumat rolul de ambasadă neoficială a Chinei în fața Occidentului. La mijlocul și spre finele anilor 1960, Bucureștii au reușit să medieze relațiile Chinei cu Austria, Italia și „câteva țări europene nordice”, inclusiv cu Germania de Vest, într-un moment în care printre principalele obiective strategice ale Kremlinului se număra și cel de a ține China complet izolată de Occident. După cum declara un diplomat chinez, Bucureștii au depus „eforturi susținute pentru a convinge unele țări occidentale să stabilească legături diplomatice cu China”, motiv pentru care aceasta era „extrem de recunoscătoare”.
Relațiile dintre București și Beijing datau încă de la mijlocul anilor 1930, când Emil Bodnăraș s-a împrietenit cu Kang Sheng, unul dintre conducătorii delegației chineze la Comintern, cu care a fost coleg de clasă la școala Karol Szerewicz de sabotaj și luptă partizană din URSS. Kang colaborase strâns cu Zhou Enlai la controlul securității și informațiilor pentru Partidul Comunist și a condus apoi aparatul de spionaj și informativ din ilegalitate, în Kuomintangul Chinei, în prima parte a deceniului. De la sfârșitul anilor 1930, Kang Sheng a devenit un membru permanent al cercului lui Mao Zedong și șef al serviciului de informații și securitate al Chinei.
Relația celor doi a fost decisivă pentru ca România să-și asume rolul de mediator între Uniunea Sovietică și Republica Populară Chineză aproape imediat după retragerea trupelor sovietice din România, în 1958, într-o perioadă când suspiciunile și ostilitatea sovieticilor față de București erau în continuă creștere. Este puțin probabil ca Moscova să fi acceptat ca România să medieze conflictul dintre China și Uniunea Sovietică în lipsa unei solicitări din partea Beijingului. China a sprijinit atunci Bucureștii, încurajându-le „decizia de a nu ceda în fața presiunilor sovietice” pe parcursul următoarelor trei decenii, în timp ce România s-a opus cu fermitate excluderii Chinei din sânul comunității statelor socialiste și a îndemnat-o să își asume pe plan internațional un rol care să consolideze poziția ambelor țări în fața Moscovei. Astfel, Bucureștii puteau exercita probabil mai multă influență asupra Beijingului decât orice altă capitală a lumii.
Neașteptatul rol pe care și l-au asumat Bucureștii, de mediator în relațiile Chinei cu Europa, care a reprezentat prima breșă în zidul construit de Moscova pentru a izola China, a prins Kremlinul pe picior greșit. Succesele repurtate nu au contribuit deloc la îmbunătățirea relațiilor României cu serviciile de informații din Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est sau Ungaria, care au avut unele responsabilități pentru Germania de Vest și care au fost prinse și ele pe picior greșit. Budapesta era probabil cea mai nemulțumită, deoarece „principalele arii de concentrare” pentru organele securității din Ungaria includeau „Austria, Italia, Republica Federală Germană și Vaticanul”, practic, toate zonele în care Beijingul făcuse progrese cu ajutorul României. În încercarea de a împiedica îmbunătățirea relațiilor, spre sfârșitul anilor 1960, serviciul de informații și diplomația sovietică au demarat o campanie prin care, „la început indirect și ulterior direct”, a avertizat guvernele Austriei, Italiei și Germaniei de Vest prin multiple canale „să nu stabilească relații diplomatice” cu Beijing. După cum declara un oficial rus, numai o izolare „totală” și „completă” ar „convinge liderii chinezi să-și abandoneze «politica nesăbuită»”.
România era la fel de insistentă și în campania dusă în favoarea „recâștigării drepturilor Chinei în cadrul Națiunilor Unite”, făcând lobby pe lângă alte țări pentru a-și atinge scopul. Simultan, Bucureștii încercau să-i convingă pe liderii de la Beijing că această mutare va fi și în beneficiul Chinei. După cum avea să relateze, ulterior, Emil Bodnăraș, ambasadorului SUA, Harry Barnes jr., „România insista de mult timp pe lângă chinezi să intre în ONU, dar Pekingul a considerat mult timp că o să se descurce mai bine din afară”.
Chiar dacă era exasperant pentru Moscova, susținerea dreptului unei țări socialiste de a participa la lucrările Națiunilor Unite reprezenta unul dintre cele mai ușor de justificat afronturi ale Bucureștilor. Demonstrându-și încă o dată capacitatea de a crea coaliții alb-roșii la nevoie, Moscova a mers până acolo încât a apelat la serviciile organizațiilor naționaliste anticomuniste chineze pentru a împiedica Statele Unite să sprijine această măsură. Fiind pe deplin conștientă că Beijingul avea să fie un „oponent înverșunat” al strategiilor sovietice, Moscova a încercat să convingă Statele Unite și statele membru ONU din Europa Occidentală că, odată admisă, China avea să se „comporte în mod «nesăbuit»”.
Apropierea chino-americană din perioada administrației Johnson
Capacitatea Bucureștilor de a-și pune în aplicare majoritatea planurilor sub monitorizarea sovietică era uimitoare, ținând cont de faptul că eforturile lor de mediere a conflictului chino-sovietic și a celui dintre Statele Unite și Vietnam erau de domeniul public. Faptul că Moscova a fost depășită de situație sugerează efectele negative ale „șovinismului ei de mare putere” în ceea ce privește posibilitățile și potențialul statelor mai mici, în special ale României. Mai mult, România inițiase o campanie de mediere a relațiilor chino-americane, o continuare firească a demersurilor sale anterioare, iar apoi s-a angajat în această cauză timp de câțiva ani fără ca Kremlinul să aibă cunoștință de acest fapt. După 1963, Bucureștii au insistat ca Statele Unite și China să-și reconsidere relațiile, ținând cont de politica intervenționistă agresivă a sovieticilor din timpul crizei rachetelor din Cuba.
În octombrie 1965, Maurer l-a avertizat pe ambasadorul Statelor Unite care tocmai își terminase mandatul că America „nu ar trebui să ignore” China, pe care Bucureștii o caracterizau ca fiind mai puțin agresivă și mai demnă de încredere decât URSS-ul. La scurt timp după aceea, în decembrie, Departamentul de Stat a ridicat o parte dintre restricțiile impuse Republicii Populare Chineze în ceea ce privește călătoriile în străinătate. În martie 1966, administrația Johnson a semnalat o schimbare a strategiei Statelor Unite, atunci când vicepreședintele Hubert Humphrey a susținut oficial o nouă politică de „constrângere fără izolare”, în cazul Chinei. Chiar dacă nu este încă prea clar în ce măsură Bucureștii au reușit să influențeze liderii Statelor Unite și ai Chinei, este limpede, așa cum a confirmat și fostul ambasador chinez la București, Chen Denlai, că în anii 1960 România sprijinea „cu entuziasm” apropierea dintre Statele Unite și China, „sperând din tot sufletul că relațiile dintre cele două țări se vor normaliza cât mai curând cu putință”.
Ulterior, Beijingul a emis un comunicat oficial în care transmitea recunoștința sa Bucureștilor pentru sprijinul acordat în privința Națiunilor Unite și mulțimea românilor pentru că „îi ajutaseră să-și consolideze relațiile cu alte țări”. Ei au apreciat aceste eforturi, mai ales pentru că „fuseseră preocupați de problemele lor interne și nu au fost capabili să se ocupe și de aspectele internaționale”. Acum însă, se puteau ocupa și de „acele aspecte” care reprezentau o povară periculoasă pentru București, acesta arătându-se dornic și bucuros să scape de ele.
Date fiind obiecțiile manifestate de București față de controlul sovietic asupra Blocului Comunist, influența sa subversivă asupra RSS Moldova și inițiativele sale antisovietice din domeniul politicii externe și de securitate, în special, dar nu numai, în ceea ce privea China, nu a surprins pe nimeni că, atunci când Iuri Andropov a devenit șeful KGB în mai 1967, „neliniștile existente în Centrala de la Moscova” în privința aliaților sovieticilor „au vizat în primul rând România”. La sfârșitul aceleiași luni, KGB considera informațiile referitoare la zvonurile despre „negocierile secrete” dintre SUA și China desfășurate în afara Tratatului de la Varșovia, „drept o prioritate absolută în activitatea de culegere a informațiilor”. România, „oaia neagră” a lui Andropov, cu care acesta întâmpinase mult mai multe dificultăți decât în mod normal, în calitatea sa de șef al Departamentului de Legătură cu Statele Comuniste ale Cominternului Central în perioada 1957-1967, a devenit imediat ținta suspiciunilor sale, din motive întemeiate.
În iunie 1967, exact la o lună după ce Andropov a emis un ordin al KGB de documentare cu privire la zvonurile referitoare la „negocierile secrete” purtate în scopul reconcilierii chino-americane, președintele Johnson i-a solicitat oficial premierului român Ion Gheorghe Maurer sprijinul țării sale în medierea relațiilor dintre Republica Populară Chineză și SUA. Conform unei minute a întâlnirii:
Johnson i-a spus lui Maurer că SUA nu doresc un război cu China, nu vor să schimbe sistemul de guvernământ din China, nu au niciun plan cu privire la teritoriul Chinei și doresc doar să dezvolte schimburi comerciale cu China și să mențină bune relații în măsura în care China avea să permită acest lucru. El a declarat că ar dori să discute cu partea chineză despre încheierea unui tratat de neproliferare și să „stabilească niște reguli de bază pentru evitarea războiului nuclear”.
Lyndon B. Johnson i-a spus lui Maurer, cu acel prilej, că „are libertatea de a relata conversația lor și de a cita orice remarcă a lui Johnson, dacă acest lucru ar fi util”. Maurer avea deja autorizarea Bucureștilor și a acceptat pe loc propunerea.
Instrucțiunile Ministerului de Externe transmise tuturor ambasadelor și secțiilor consulare din străinătate, precum și discuțiile purtate de diplomații români în general au dezvăluit entuziasmul unanim în ceea ce privește consolidarea relațiilor cu SUA, considerate drept „o rază de speranță” și „un izvor de lumină” pentru țara lor. Ulterior, România a transmis Beijingului oferta americană de asistență economică și tehnică, față de care Moscova își exprimase opiziția expresă. Era în joc nu doar încheierea izolării Chinei, ci și modificarea raportului de forțe de pe scena internațională, iar România era foarte conștientă de acest lucru. Dar, ca și în cazul Vietnamului, implicarea României avea caracter secret și ca urmare țara nu ar fi beneficiat de susținere din partea Congresului SUA sau a opiniei publice americane. Independența României era binecunoscută, dar contribuția ei la îndeplinirea obiectivelor pe care le împărtășea cu SUA rămânea, în continuare, secretă.
După cum descria chiar Maurer, motivația implicării țării sale în aceste medieri era desprinderea acesteia și a Europei de Est de sub dominația sovietică. Dar capacitatea României (și a celorlalte state) de a fi stăpânul „propriului destin” era amenințată de existența unor crize care erau controlate din umbră de alte puteri:
(…) să își unească forțele, să renunțe la unele dintre prerogativele de suveranitate și de independență și să se supună conducerii altui stat. Prim-ministrul a afirmat că aceste acțiuni ar pune în pericol ceea ce România a câștigat deja și ceea ce dorea să păstreze cu orice preț. Doar aceste considerente fac ca România să se amestece în probleme ce nu o privesc și să încerce să le și rezolve.
(va urma)
