RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Liderul polonez Wladislav Gomulka, de exemplu, deși apreciat ca lider naționalist în 1956, a devenit unul dintre cei mai loiali satrapi ai Moscovei la mijlocul anilor 1960. Gomulka a denunțat energic Bucureștii, Belgradul și Praga ca fiind unite de „înclinațiile lor prooccidentale, dorința lor comună de a se desprinde de tabăra socialistă pentru a crea un fel de alianță specială restrânsă”. Kremlinul nu a avut niciodată îndoieli în privința liderului partidului ungar Janos Kadar, care a fost „instalat” de Moscova în 1956. Kadar „își construise o reputație foarte bună la Centru (KGB)” până la mijlocul anilor 1960 cu sprijinul „AVH și al tinerilor carieriști din Partidul (comunist) Socialist al Muncitorilor din Ungaria, care credeau în munca desfășurată în interiorul sistemului sovietic”.
Partidul lui Kadar a avertizat, de asemenea, că tendința autorităților de la Praga de a aplica modelul românesc sau iugoslav „ar spori numărul dificultăților în interiorul sistemului socialist mondial, ar încuraja naționalismul și ar conduce la formarea unei Mici Antante Socialiste bazate pe naționalism și la o colaborare mai strânsă între Iugoslavia, România și Cehoslovacia”. Liderul ucrainean era și mai îngrijorat, exprimându-și părerea că Statele Unite intenționau „să creeze o Mică Antantă care să includă România, Cehoslovacia, Iugoslavia și RFG, stabilind astfel hegemonia americană în Europa”. În toate aceste formule, factorul-cheie îl constituia România. Era singura țară care avea relații cu SUA, Germania Federală, Iugoslavia și Cehoslovacia.
Influența exercitată de România în zona Balcanilor și capacitatea sa de a contracara strategia sovietică în Sud a constituit o preocupare majoră pentru liderii sovietici încă din vremea lui Lenin. Hrușciov a fost cel mai explicit în această privință în 1964, și Brejnev va reveni asupra acestui subiect în mod repetat. Și totuși dezinformarea sovietică a reușit să îndepărteze atenția de la încercarea scandaloasă a Bucureștilor de a constitui o coaliție, în așa măsură încât chiar și analiștii serioși o catalogau ca fiind „bârfă diplomatică”.
Ostracizarea României – ținta Radio Europa Liberă
Până în 1967 Bucureștii își creaseră o reputație internațională ca fiind capabili și dispuși să înfrunte deschis Moscova. Conducerea comunistă din România, după ce se eliberase de controlul sovietic și își construise relații internaționale independente cu Washingtonul, Parisul, Londra și Bonnul, rămânând în același timp membri a Tratatului, putea să cunoască intențiile și mișcările sovietice în interiorul Blocului, în Europa și la nivel internațional și înclina să colaboreze cu Occidentul (și Estul) pentru a limita extinderea puterii Uniunii Sovietice. În timp ce Moscova controla și coordona mesajele transmise de celelalte membre ale Tratatului de la Varșovia, România avea o poziție unică și era motivată să „spună adevărul puterii” din Occident privind acțiunile principalului adversar al acestuia. Eliminarea acestei capacități a României a devenit astfel o prioritate de prim ordin pentru Kremlin și pentru serviciile sovietice de informații.
Kremlinul a întreprins măsuri active pentru a discredita țara și regimul său din Occident, în principal ridicând semne de întrebare cu privire la politicile independente ale României, la libertatea față de Kremlin și la rezistența față de sarcinile impuse de sovietici, descriind în cele din urmă întregul program independent al acesteia ca pe o operațiune de dezinformare de inspirație sovietică. Kremlinul a utilizat, de asemenea, rețeaua sa de agenți de influență în relațiile cu cercurile de conducere de la Washington, Londra, Bonn și Paris pentru a contracara informațiile transmise de România și pentru a submina poziția acesteia în relațiile cu partenerii din Vest. Între timp, Moscova a continuat tratativele de debarcare a lui Ceaușescu, iar acesta a reacționat la măsurile sovietice avertizându-i public pe sovietici „să nu se mai amestece în afacerile interne ale României, prin tentativele de a promova opoziții” în cadrul conducerii partidului și să renunțe la „presiunile economice” în scopul influențării „cursului politicilor României”.
Controlul virtual asupra modului în care era privită conducerea României a constituit un succes timpuriu al spionajului sovietic, deși rămâne o întrebare încă deschisă care a fost gradul de realizare a acestui obiectiv prin „agenți de influență conștienți sau nu”. În ianuarie 1964, agentul sovietic dublu Mihai Caraman, pe atunci ofițer al spionajului extern românesc (DGIE), aflat sub acoperire diplomatică la Paris, a raportat că Biroul din Paris al Radio Europa Liberă (REL) primise instrucțiuni de la centrala pentru Europa, cu sediul în SUA, să încurajeze „tendințele independente ale României”. Interesant este că, într-o perioadă în care CIA finanța și coordona încă operațiunile REL, Biroul de la Paris a refuzat sec. Acest refuz a determinat sediul REL de la Munchen să emită o circulară prin care se reafirma că România se angajase pe un „curs real de independență față de URSS, atât din punct de vedere economic, cât și politic”. Biroul de la Paris a răspuns, urmând linia Golițîn, că independența României era, de fapt, „o inițiativă a URSS-ului în scopul derutării Occidentului și analiza Biroului de la Munchen nu corespundea realității”.
Deși, temporar, a fost reimpus un mai mare grad de conformitate cu directivele SUA, sprijinind regimul de la București, în 1965, prin reinstaurarea în funcție a lui Noel Bernard, ca director al secției române de la Munchen, a fost reinstaurată o politică editorială total negativă față de conducerea României și a politicilor sale, care urma destul de clar liniile de dezinformare sovietică. Începând cu Bernard și practic nemodificată de succesorii acestuia, redactorii români de la REL s-au angajat într-o „ofensivă polemică neîncetată” împotriva conducerii României de o asemenea ferocitate încât secția se afla printre cele mai frecvent „citate pentru violarea restricțiilor postului de radio împotriva exceselor retorice și a vituperațiilor”. Un exemplu tipic pentru acest gen de abordare a fost o analiză nesemnată a articolului ziaristului David Binder, publicat în iulie 1964 în The New York Times, în care secția susținerea că acesta „exagerase” nemulțumirea sovietică față de independența României și ajungea la concluzia că, din moment ce „e posibil ca sursele sale să fi fost românești, e de imaginat că avem de-a face cu un alt exemplu al suprareacției României la declarații sovietice pe teme sensibile”.
Politica editorială a lui Bernard intra în contradicție nu numai cu analizele pertinente ale REL realizate de specialiști în zonă, precum Jim Brown, Fritz Ermarth și Robert R. King, dar și cu politica SUA. „Maniera mult prea personală și încărcată de prejudecăți utilizată pentru criticarea membrilor conducerii României” era în completă contradicție cu tratamentul acordat de secțiile REL care emiteau pentru celelalte state membre ale Blocului Sovietic și a atras plângeri frecvente din partea guvernului SUA. Este demn de amintit că această politică anti-Ceaușescu a fost adoptată într-o perioadă în care regimul promova încă liberalizarea (pe lângă acțiunile de sfidare a Moscovei).
În timp ce administrația SUA încerca să îmbunătățească relațiile cu Bucureștii, ceea ce necesita o imagine publică acceptabilă pentru a obține sprijinul și aprobarea Congresului, redactorii de la secția română a REL îl tratau pe Ceaușescu ca pe „Inamicul Numărul Unu”. Spre exemplu, un memorandum din 1974 al Departamentului de Stat nota că:
Politica Statelor Unite este de „sprijinire a poziției independente a României” și ambasada se străduiește să câștige încrederea diverselor oficialități ale Guvernului României. Această sarcină nu este deloc ușurată dacă REL are o abordare excesiv de critică sau ad hominem față de conducerea ei, care se întreabă dacă „guvernul american” este „duplicitar”.
Volens nolens, politica diverșilor șefi ai secției române a servit scopurilor sovietice de izolare a României și de creare a unei breșe între conducerea ei și populație.
Nici că putea exista un contrast mai flagrant față de tratamentul deosebit de înțelegător cu regimul Kadar de la Budapesta, manifestat de secția maghiară a REL, în aceeași perioadă. Directorul secției germane, Joseph Szabados, și-a instruit personalul să „nu-l critice” pe Janos Kadar, ci să-i laude politica, indiferent de faptul că acesta rămăsese „un susținător de nădejde” al politicilor externe și de securitate ale Kremlinului. Nu numai că secția maghiară a REL a promovat agenda Budapestei, dar Szabados se întâlnea discret cu unele dintre cele mai înalte oficialități maghiare, inclusiv cu propagandistul-șef al lui Kadar, Gyorgy Aczel, care putea fi cu greu considerat un liberal reformator.
Dintr-un post minor din Ministerul Culturii, Aczel controla toate producțiile literare și culturale din Ungaria și conducea efortul de propagandă al Budapestei în exterior. Combinat cu efortul AVH-ului de a influența programele REL printr-o masivă rețea de falși „ascultători”, existența acestui acces direct a reprezentat o lovitură majoră. Radio Europa Liberă a oferit astfel regimului Kadar un lobby de facto și agenți de influență semiconștienți, prin care putea să-și transmită cel puțin câteva dintre dezinformările pregătite, în special analiștilor occidentali care se bazau pe cercetările REL pentru a-și forma opiniile. Dat fiind faptul că o serie de analiști ai REL au devenit consilieri superiori ai factorilor de decizie și ai legiuitorilor din SUA (de ex. Fritz Ermarth, Robert L. Hutchings, Robert R. King, Ronald D. Asmus), asemenea influențe au avut uneori implicații profunde pentru percepțiile americane.
Secția poloneză a REL a adoptat, încă din 1956, o atitudine similară față de Wladislaw Gomulka, oferindu-i un „sprijin esențial” și exercitând „o influență tranchilizantă” asupra populației poloneze. Cu toate că, în cele din urmă, comportamentul lui Gomulka nu a confirmat reformismul său independent, seccesorul acestuia, Edward Gierek, s-a bucurat de același sprijin nemeritat. După cum observa ulterior un fost analist al REL, „Gierek a avut o influență exagerată asupra SUA”.
Politica Tratatului urmărea să implice România cât mai mult posibil în activitățile alianței, neglijând în același timp sau ignorând complet conflictele României cu Moscova și restul alianței, în asemenea grad încât acestea nu erau incluse în stenogramele întâlnirilor țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia. Întrunirea de la Budapesta, din februarie 1968, a țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia a fost un exemplu uimitor; neexistând nicio agendă, sovieticii au încercat să își impună preferințele, folosindu-se de șeful Departamentului Internațional ungar, Zoltan Komocsin, pentru a trece peste aceste subiecte fără nicio dezbatere, ca la o licitație publică: „Până în momentul în care primul punct urma să fie discutat, președintele terminase cu cel de-al treilea punct”. Organizatorii maghiari au aranjat lucrurile în așa fel încât românii să fie ultimii care vorbesc, „după ce toată lumea dispăruse”. Cea de-a doua zi a început cu o nesfârșită serie de atacuri indirecte, ceea ce l-a determinat pe șeful delegației României, Paul Niculescu Mizil, să comenteze următoarele:
(…) Tovarăși, modul lor de a aborda situația a fost pur și simplu dezgustător. Expresia „lingușire josnică” surprinde atitudinea lor servilă față de Uniunea Sovietică și față de Partidul Comunist din Uniunea Sovietică.
Mizil avea motive să fie furios. Bucureștii fuseseră de acord să participe la această întrunire numai după ce Budapesta, prin Komocsin, acceptase ca „singurele subiecte discutate să fie cele trecute în agendă, înainte de deschiderea ședinței, de acord comun”, că nu vor exista tentative de „excomunicare” a vreunui partid și că „situația internă a Partidului Comunist Chinez nu poate constitui temă nici a conferinței consultative de la Budapesta, nici a conferinței internaționale” a partidelor comuniste care va urma în 1969. Ceaușescu a contraatacat cu „o adevărată declarație de război ideologic”, chemându-i în mijlocul nopții pe toți ambasadorii țărilor socialiste participante la conferință și spunându-le să înceteze atacurile verbale, altfel delegația României urmând să plece, „deoarece refuzăm să participăm la o reuniune unde nu există condițiile unui schimb liber și democratic de opinii”.
După inevitabila plecare a românilor, polonezii, est-germanii și sirienii au propus „o rezoluție publică oficială de condamnare a României”, indiciu clar privind intențiile organizatorilor. Spre exemplu, Honecker a subliniat că „loialitatea față de URSS și PCUS era pilonul adeziunii partidului la marxism-leninism”, iar „cei care se pronunțau împotriva colaborării strânse cu PCUS își slăbeau astfel propria poziție și întreaga noastră mișcare”. Prin comunicatul CC al PCR s-a replicat că nu exista intenția să se legitimeze în vreun fel „practici deosebit de dăunătoare” de „impunere a dorinței unor partide altor partide” prin a „continua să ia parte la discuțiile de la Budapesta”.
Crearea legendei de mediator a lui Kadar
Ungaria a avut un rol central în aceste manevre. Nu numai că avea experiența și interesul de a fi în competiție cu România pentru a câștiga „mintea și sufletul” Occidentului privind statutul și dreptul de posesiune asupra Transilvaniei, dar Ungaria construise, de asemenea, ample rețele de informații în regiune și își infiltrase propriii agenți în interiorul Comitetului Central român în ultimii douăzeci și patru de ani. Dimensiunea activităților de propagandă din Finlanda, inițiate în 1950 de fostul cominternist și șef al serviciilor de securitate maghiare, Ferenc Munnich, sugerează concentrarea de atenție și resurse dedicate acestei misiuni. Ele includeau finanțarea acoperită și controlul societăților de prietenie „independente”, înregimentarea unor intelectuali și politicieni influenți (printre care soția lui Kekkonen și colaboratori apropiați) prin oferirea unor onoruri, excursii gratuite în Ungaria și acorduri de înfrățire între orașe.
Până în primăvara anului 1968, „scurgerile de informații” din interiorul Blocului care ajungeau la serviciile SUA includeau frecvent referiri la liderul ungar Janos Kadar și la disidența acestuia în cadrul Tratatului, astfel încât acest lucru a devenit un adevăr general acceptat atât în rândul lucrătorilor de informații, cât și în rândul analiștilor din mediul academic. În același timp, Budapesta a acționat în anii 1960 și 1970 ca principal agent al Kremlinului în atacarea României pentru că își susținea independența și egalitatea în drepturi a statelor socialiste, pentru că nu condamnase „agresiunea” Statelor Unite și pentru rolul său de mediator în Orientul Mijlociu și în relațiile dintre SUA și China.
În cadrul „relației lor speciale”, al cărei secret Moscova și Budapesta se străduiau să îl păzească, Ungaria avea printre sarcinile sale și pe aceea de a „neutraliza” opiniile divergente din cadrul Tratatului de la Varșovia „în numele Uniunii Sovietice”. Legenda „disidenței” lui Kadar era deja în curs de formare în 1956, existând povești inventate privind tortura pe care el a îndurat-o din partea autorităților staliniste în timp ce se afla în închisoare înainte de a-l înlocui pe Nagy. Hrușciov a protestat chiar că liderul ungar n-ar fi fost „marioneta noastră”. Acest efort mergea mână în mână cu descrierea noului mecanism economic al lui Kadar ca fiind o inițiativă independentă cu greu tolerată de Moscova, în timp ce Hrușciov, Brejnev și Andropov nu erau doar entuziaști în privința acestui mecanism, ci erau informați de fiecare pas întreprins cu mult înainte și periodic elogiau public mecanismul economic și rezultatele sale.
În ciuda faptului că într-adevăr Kadar era agentul Moscovei în relațiile sale cu liderii disidenți din cadrul Tratatului în timpul Primăverii de la Praga, campania de dezinformare care îl prezenta ca pe un disident a avut un succes remarcabil. Până la sfârșitul lui 1967, atât britanicii cât și americanii, ai căror ambasadori erau asiduu cultivați de lideri ungari, nu numai că aveau convingerea că „Kadar nu va permite să fie forțat să opteze să urmeze modelul ceh sau să-l atace direct”, dar îl considerau o sursă de informații de încredere despre evoluția situației. „Medierile” erau atât de des „dezvăluite” încât erau acceptate de observatorii britanici și americani ca rolul „uzual” al Ungariei.
Moscova și Budapesta, cu asistența celorlalte servicii ale Pactului de la Varșovia, i-au construit liderului maghiar o imagine „de inamic destul de abil să-și înșele stăpânii sovietici”, când, de fapt, Kadar identifica interesul național al țării sale cu cel al URSS-ului și se ghida strâns după principiul că „nu există niciun fel de comunism antisovietic și nici nu va fi”. Ceea ce nu au înțeles Washingtonul și Londra – și ceea ce măsurile active ale Pactului făceau să nu fie de înțeles – era că Janos Kadar „nu căuta nicio oportunitate să se distanțeze de Moscova”, că „liberalizarea foarte limitată a Ungariei nu însemna neapărat o respingere a politicilor sovietice” (de fapt, însemna exact opusul), iar poziția prosovietică a guvernului maghiar era tot o problemă de „convingere personală” a lui Kadar și a colegilor săi.
Kadar excela în ambiguități. El recomanda întotdeauna o atitudine moderată și avea permisiunea stăpânilor săi sovietici să facă acest lucru până în momentul în care Moscova decidea în ce direcție să se îndrepte, direcție al cărei adept Kadar devenea în mod invariabil. Ca urmare, deși era posibil ca pozițiile pe care le adopta să fi corespuns, uneori, preferințelor sale personale, acestea reprezentau întotdeauna fie starea de indecizie asupra unei probleme, fie indicațiile intenționat greșite oferite de sovietici, și niciodată nu reprezentau opoziția față de Kremlin. De fapt, Kadar „a dat dovadă de loialitate politică necondiționată Moscovei”.
Înaintea fiecăreia dintre „discuțiile sale spontane” cu Dubcek din timpul crizei cehoslovace, Kadar primea instrucțiuni „telefonice” de la Brejnev, care adesea includeau sfaturi, avertismente sau observații pe care Kadar avea să le ofere lui Dubcek ca fiind „propria sa părere bine intenționată”. După aceste discuții, liderul ungar îi furniza lui Brejnev un „raport detaliat” asupra reacțiilor liderului cehoslovac. Kadar servea astfel ca agent sub steag străin; Konstantin Katiușev, succesorul lui Andropov la conducerea Departamentului CC pentru legătura cu țările socialiste, „observa cu cinism” referitor la acțiunile lui Kadar că acestea reprezentau un complot al conducerii sovietice. O conversație între Brejnev și Kadar care a avut loc la mijlocul lunii martie a subliniat vulnerabilitatea lui Dubcek prin aceea că avea încredere în „prieteni” care lucrau mână în mână cu „dușmanii”:
Se putea observa că (Dubcek) era nerăbdător să se întâlnească cu tovarășul Kadar, îi plăcea ideea deoarece relația lor este foarte bună și încrederea este totală. Conform spuselor tovarășului Brejnev, această întâlnire va fi foarte avantajoasă, tovarășul Kadar va putea vorbi despre ideile comune și va pregăti terenul pentru reuniunea lărgită a celor patru.
Descoperind că Janos Kadar s-a întâlnit cu el „la instrucțiunile lui Brejnev”, Dubcek a recunoscut plin de amărăciune că liderul ungar era la fel de aservit Moscovei ca și presupușii „radicali” (Ulbricht, Gomulka și Jivkov).
(va urma)
